Psihiatrul
este abordat astăzi din ce în ce mai mult de pacienţi care îl pun mai degrabă
în faţa unor probleme omeneşti decât a unor simptome nevrotice. Unii dintre cei
care apelează astăzi la psihiatru ar fi apelat pe vremuri la un preot, la un
pastor sau la un rabin. În zilele noastre, ei refuză adeseori să se adreseze
unui conducător religios şi, în schimb, îl confruntă pe medic cu întrebări de
genul: „Ce sens are viaţa mea?”
Aș
dori să citez următorul exemplu: odată, mama unui băiat care murise la vârsta
de 11 ani a fost internată în secţia mea după o tentativă de suicid. Dr. Kurt Koucourek
i-a adresat invitaţia de a participa la un grup terapeutic şi s-a nimerit că eu
am intrat în încăpere chiar în timpul psihodramei pe care o conducea el. Femeia
tocmai îşi istorisea viaţa. La moartea fiului ei rămăsese doar cu băiatul cel
mai mare, handicapat, care suferea de pe urma unei paralizii infantile.
Sărmanul băiat trebuia deplasat cu ajutorul unui scaun cu rotile. Ca atare,
mama s-a revoltat împotriva sorţii. Când însă a încercat să se sinucidă
împreună cu fiul său, tocmai acest copil handicapat a împiedicat-o; el iubea
viaţa! Pentru el viaţa avea sens. De ce însă nu și pentru mama sa? Cum se putea
ca viaţa ei să mai aibă totuşi rost? Și cum am fi putut noi să o ajutăm să
devină conştientă de sensul vieţii sale?
M-am
amestecat în discuţie şi, improvizând, am întrebat o altă femeie din grup ce
vârstă are, iar ea mi-a răspuns: „Treizeci de ani”. Eu i-am replicat: „Nu, nu
ai treizeci, ci optzeci de ani, și ești pe patul de moarte. Şi acum priveşti
înapoi la viaţa ta, o viață în care n-ai avut copii, dar în care te-ai bucurat
de succes financiar şi de prestigiu social”. Am invitat-o să îşi imagineze ce
ar fi simţit într-o astfel de situaţie. „Ce ţi-ai spune ţie însăţi?” Daţi-mi
voie să citez răspunsul ei aşa cum l-am înregistrat pe bandă în timpul acelei
şedinţe terapeutice. „Oh, am fost măritată cu un milionar, am dus o viaţă
uşoară, îmbelşugată şi am trăit-o la maximum! Am flirtat cu bărbaţi, i-am
aţâţat cum mi-a plăcut! Însă acum am optzeci de ani, nu am copii şi, privind
înapoi la viaţa mea, ca o femeie bătrână ce sunt, nu văd ce rost a avut. De
fapt, trebuie să spun că viaţa mea a fost un eşec!” Atunci am invitat-o pe mama
copilului handicapat să-şi imagineze de asemenea că priveşte înapoi la viaţa sa.
Privind
la întreaga ei viaţă ca şi cum s-ar fi aflat pe patul de moarte, femeia a putut
dintr-odată să vadă sensul vieţii ei, un rost care includea până şi întreaga ei
suferinţă. Ca urmare, îi devenise limpede că până şi o viaţă scurtă ca aceea a
băiatului său mort prematur putuse să fie atât de plină de bucurie şi de
dragoste, încât avusese mai mult rost decât o viaţă de optzeci de ani.
După o vreme am continuat cu o altă întrebare, de data aceasta
adresându-mă întregului grup. Întrebarea era dacă o maimuţă folosită la
dezvoltarea vaccinului antipoliomielitic şi care, din acest motiv, suferise
nenumărate puncţii, ar fi fost în stare să priceapă vreodată sensul suferinţei
sale. În unanimitate, întregul grup a răspuns că, desigur, nu ar fi putut. Cu
inteligenţa ei limitată, nu ar fi putut pătrunde în lumea oamenilor, adică în
singura lume în care sensul suferinţei ei ar fi putut fi desluşit. Atunci am
împins lucrurile şi mai departe, întrebând: „Dar în ceea ce-l priveşte pe om? Sunteţi
siguri că lumea noastră omenească este punctul terminus în devenirea cosmosului? Ne este oare cu neputinţă să
concepem că mai există încă o altă dimensiune, o lume dincolo de lumea omului,
o lume în care întrebarea despre sensul ultim al suferinţei umane şi-ar găsi
răspunsul?” (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 129-131).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu