„Predica de pe munte” de Carl Heinrich Bloch
Sărăcia evanghelică
Lecturi biblice: Sofonia 2,3; 3,12-13; 1Corinteni 1,26-31; Evanghelia Matei 5,1-12a; lecturi biblice
Omilie
În Liturgia Cuvântului din această duminică tema dominantă este vestea cea bună pentru săraci – e sărăcia evanghelică. Cartea profetului Sofania este foarte scurtă [trei capitole] și oferă o pregustare a „fericirilor”. În secolul al VII-lea î.C., profetul recunoaște că cei umili și drepți sunt feriți de nenorocirile care se abat asupra poporului – sunt „săracii Domnului”: „voi lăsa în mijlocul tău un popor umil şi sărac, care îşi va căuta refugiul în numele Domnului” (Sof 3,12). Evanghelia după Matei este un discurs al lui Isus pronunțat la începutul slujirii sale publice, considerat programatic, deoarece este analizat caracterul moral al discipolului. Este „predică de pe munte” care începe cu „sărăcia”: „fericiţi cei săraci în duh” (Mt 5,3). Recitind „fericirile”, suntem invitați să dezvoltăm atitudini interioare care vor permite „dreptății” să triumfe: e „umilința” care poate fi întrezărită în spatele „blândeții”. Apostolul Paul se adresează corintenilor în a doua lectură. Unii din Corint se considerau mai buni decât alții: se mândresc cu înțelepciunea omenească. Paul răstoarnă ierarhia de valori și ne oferă un alt tip de înțelepciune, un mod diferit de a ne vedea și de a ne comporta. Subliniază faptul că „Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite” (1Cor 1,28), adică cele lipsite de atracții lumești, „aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 1,29). E „sărăcia” ca temei al întâlniri cu Dumnezeu, așa încât înainte de a fi o alegere a omului e o alegere a lui Dumnezeu. Dacă „activitatea” lui Dumnezeu de către om se numește „convertire” sau „descoperire”, „căutarea” omului de către Dumnezeu se numește „alegere”.
În prima lectura (Sof 2,3; 3,12-13), profetul Sofania anunță „Ziua Domnului” [suntem în anul 640 î.C.]. Un mic „rest ” rămâne credincios. E un popor umil și sărac – anawim, în ebraică – „săracii Domnului”, care vor moșteni „împărăția lui Dumnezeu”: „voi lăsa în mijlocul tău un popor umil şi sărac, care îşi va căuta refugiul în numele Domnului. Restul lui Israel nu va mai face nedreptate, nu va mai spune minciuni şi nu se va mai găsi în gura lor o limbă înşelătoare” (Sof 3,12-13). Starea de „săraci” ai Domnului pe care Dumnezeu ne invită să o căutăm este aceea de sărăcie, umilință, blândețe, care constă în abandonarea în Dumnezeu: să ne refugiem și să ne încredem în el. „Căutaţi-l pe Domnul, voi, toţi cei umili din ţară, care înfăptuiţi judecata lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi umilinţa! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului!” (Sof 2,3). „Sărăcia” pe care trebuie să o căutăm este „dreptatea” lui Dumnezeu, adică împlinirea voinței sale. Aceștea sunt „cei drepți” ai Domnului. Prin acești săraci, Dumnezeu va realiza noul popor, o nouă umanitate care va îmbrățișa marele său proiect de iubire. E o pregătirea îndepărtată a „predicii de pe munte”, a proclamarii „fericirilor” pe care le-am auzit în această duminică. Biblia vorbește încontinuu despre acest mic „rest”, care este un element esențial în Scriptură: e poporul erei mesianice purificat prin suferință. Profetul Sofania indică viitoarea comunitate a lui Mesia: va fi sfântă și în ea se vor realiza promisiunile lui Dumnezeu; va forma adevăratul Israel. Micul „rest” este comunitatea credincioșilor umili și simpli, care nu caută siguranțe umane, ci au încredere în Dumnezeu. Deveniți curați prin încercări și suferință, purificați din exil, sunt disponibili să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Sofania surprinde în această sărăcie o posibilitate pentru o relație cu Domnul: „sărac” în fața asirienilor, poporul devine „sărac” în fața lui Dumnezeu.
În lectura a doua (1Cor 1,26-31), sfântul Paul este cuprins de admirație și uimire în a vedea din ce ambient portuar mediteran i-a ales Dumnezeu pe creștini: puțini dintre ei sunt intelectuali, oameni de știință, puternici, aristocrați, nobili; dimpotrivă, mulți sunt săraci, nevoiași, disprețuiți, slabi, bolnavi. Domnul „a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi; Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice; Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” (v. 27-29). Totuși, tentația este mai puternică pentru cei chemați să raționalizeze și să se comporte ca intelectuali. Le spune Paul: priviți la Cristos; el continuă să se intereseze de comunitatea din Corint care este certăreață, divizată, mândră, pompoasă, scandaloasă. Dumnezeu ar fi putut să-i abandoneze pe corinteni în voia sorții, dar se adaptează în pasul omenirii și începe să anunțe „evanghelia crucii” care dezvăluie „nebunia” lui Dumnezeu. Pentru realizarea „împărăției” sale, îi alege pe cei marginalizați, pe care societatea îi refuză: „voi, datorită lui, sunteţi în Cristos Isus, care pentru noi a fost făcut de Dumnezeu înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea” (v. 30). Fiecare cuvânt trebuie cântărit și reflectat, căci răsfrânge rază de lumină. Nimeni nu iese niciodată cu mândrie după ce te scufunzi în abisurile lui Dumnezeu și te rogi! Acest text a fost ales de liturgiști deoarece este o introducere la „predica de pe munte” a lui Isus, pe care am ascultat-o.
În Evanghelia după Matei (Mt 5,1-12a), este clar că primatul „sărăciei” reprezintă o problemă fundamentală serioasă. Merită notificată adăugarea lui Matei „în duh” (v. 3) care transferă la nivel religios ceea ce ar putea fi înțeles greșit ca o condiție la dezavantaj social. Evanghelistul vrea să spună că, pentru a fi creștin, trebuie să ai un duh „sărac”, unde „sărăcia” este sinonimă cu „libertatea”. Dacă duhul unei persoane este „ocupat” care împiedică intrarea Duhului lui Dumnezeu, nici o experiență evanghelică nu este posibilă. Și acesta este motivul pentru care „sărăcia” apare la începutul listei atât în Sofania, cât și în Matei. Dacă aceasta este natura „sărăciei evanghelice”, atunci trebuie să-i privească pe toți cei botezați…
Proclamând „fericirile”, Domnul oferă un răspuns la acea întrebare care îi chinuie pe toți, în special pe tineri: „ce sens are viața mea?” Isus definește spiritul sau duhul care trebuie să-i orienteze pe discipolii săi în construirea propriei vieți. Fericirile încep cu un strigăt de speranță bucuroasă pe care Isus îl lansează tuturor ucenicilor săi, traumatizați de dificultățile vieții: „fericiți cei” săraci, cei care plâng, cei blânzi, cei înfometați, cei milostivi… Fericirea este bucuria care are dimensiunea veșniciei. Apoi, Domnul conturează situația existențială în care sunt cufundați creștinii și mentalitatea pe care trebuie să o adopte: cei milostivi, blânzi, făcători de pace... Promisiunea: este marea recompensă pe care o așteaptă discipolii!
Să ne rugăm lui Dumnezeul care le-a promis celor „săraci” și „umili” bucuria „împărăției” ca să-l urmeze cu încredere pe Domnul pe calea fericirilor evanghelice!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu