Lecturi biblice: Numeri 6,22-27; Galateni 4,4-7; Evanghelia Luca 2,16-21.
Omilie
Creștinii au legat sărbătorile la început de an cu o motivație a credinței. Înainte de Conciliu Vatican al II-lea se celebra „circumcizia lui Isus” opt zile după nașterea sa (cf. Lc 2,21). Apoi, această zi este dedicată „Mariei, mama lui Dumnezeu”, și începând cu 1 ianuarie 1968, prin voința papei Paul al VI-lea, a devenit „Ziua Mondială de rugăciune pentru Pace”. Lecturile biblice reflectă diverse teme: binecuvântarea pentru începutul noului an cu pace [prima lectură]; Maria, modelul oricărei mame și a discipolului [în evanghelia de astăzi]; reflectăm asupra timpului și a plinătății de care vorbește apostolul Paul – „când a venit împlinirea timpului” (Gal 4,4) – și cu filiațiunea divină [a doua lectură]; uimirea păstorilor în fața iubirii lui Dumnezeu și cu numele cu care Domnul vrea să fie identificat și invocat – Isus, căci „Dumnezeu salvează” [evanghelia]. Zilele omului și timpul lui Dumnezeu sunt împletite făcând să te naști și să mori într-un timp favorabil, un loc potrivit și binecuvântat. Să ne ajute sfânta Maria, tot timpul anului, cu har și cu pace de la Dumnezeu, prin Fiul său.
În prima lectura (Num 6,22-27) este binecuvântarea pe care preoții lui Israel o invocau asupra poporului la sfârșitul celebrărilor liturgice. Pentru Vechiul Testament, binecuvântarea este un dar extraordinar, pentru că numai Dumnezeu o posedă: „Domnul i-a zis lui Moise: «Spune-le lui Aaron şi fiilor lui: ‘Aşa să-i binecuvântaţi pe fiii lui Israel’»” (v. 23). În textul scurt de astăzi, Dumnezeu este menționat de trei ori, întotdeauna ca subiect al binecuvântării. Numai Dumnezeu poate asigura rodnicia, prosperitatea, pacea. Preoților le revine misiunea de a binecuvânta poporul în numele lui Dumnezeu, adică de a aduce asupra lor bunăvoința Domnului. Binecuvântările sunt pacea, prezența și tandrețea lui Dumnezeu în propria viață și, prin urmare, protecțiea și apărarea. De trei ori se spune: „Domnul să te binecuvânteze… Domnul să facă să strălucească faţa lui spre tine şi să se îndure de tine! Domnul să-şi înalţe faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pacea!” (v. 24-26). Asupra Mariei, mama lui Isus, binecuvântările, harul și pacea lui Dumnezeu s-au coborât într-un mod unic și supraabundent. Ea este „plină de har”; cerul se închină asupra sa; coboară zâmbetul și splendoarea veșnică a Domnului… Binecuvântarea este o urare care trece prin Dumnezeu. Să-i mulțumim Domnului care ne binecuvântă!
În lectura a doua (Gal 4,4-7), sfântul Paul le proclamase Galatenilor evanghelia în toată forța ei. Erau oameni robuști și războinici, veniți din nordul și centrul Europei în Asia Mică, în regiunea muntoasă a Turciei de astăzi. Dar erau infiltrați iudeo-creștini, care voiau să impună prescrierile evreiești: circumcizia, shabát [în ebraică] și restricțiile alimentare. Este o problemă: evanghelia este doar o extindere a legii mozaice sau manifestul libertății spirituale? Lege sau credință? Scrisoarea către Galateni este cea mai arzătoare, cea mai impetuasă dintre toate scrisorile lui Paul, dar și cea mai intensă și emoționantă. Omul care este sub „legea mozaică” e sclav sau în servitute; odată cu venirea lui Cristos trece la condiția de „fiu”, copil a lui Dumnezeu. Aceasta se datorează faptului că Fiul lui Dumnezeu s-a născut dintr-o femeie: Maria, mama lui Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl a voit ca Fiul să se întrupeze în sânul Fecioarei Mariei pentru a ne face „fii” în Fiul. Trimiterea Duhului Sfânt în inimile noastre ne face să experimentăm că suntem cu adevărat „fii”, pentru că Duhul Sfânt este cel care strigă în noi cuvintele pe care un copil mic le rostește cu buzele sale, înainte de a avea dinți: abbā, tată [din aramaică] și imma, mamă. Ca „fii”, devenim automat moștenitori: „aşa încât nu mai eşti sclav, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu” (v. 7). Acesta este rolul sfintei Fecioare Maria în mântuirea noastră: prin ea, Isus se inserează, se „altoiește” în săraca noastră natură umană… și ne mântuiește.
În Evanghelia după Luca (Lc 2,16-21) este anunțul îngerului unde Dumnezeu însuși vorbește și ne îndrumă spre Mesia, în misterul sărăciei sale: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul. Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle” (Lc 2,10-12). Păstorii pornesc în grabă. Mesajul nu este psihologic, ci religios: ei ascultă prompt de cuvântul lui Dumnezeu, care îi conduce la semnul devenit realitate – noul-născut Isus. Păstorii îi găsesc pe Maria, Iosif și pe pruncul culcat în iesle. Stima pe care evanghelistul Luca o are pentru Maria, mama Domnului este evidentă: „Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (v. 19). În timp când Luca își scrie evanghelia, în biserica primară se găseau începuturile cultului Mariei. Misterul maternității divine a Mariei înseamnă că Isus este adevărat Dumnezeu și Om, încă din sânul mamei sale. Este tabernacolul, arca alianței Noului Testament! E misterului nou-născutului din Betleem!
Păstorii devin mesageri acestei revelații: „toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” (v. 18). Cei prezenți sunt uimiți de cuvintele păstorilor. Uimirea este reacția omului la minunile lui Dumnezeu ce devine imprevizibilă, surprinzătoare, în existența oamenilor. Se răspândește acum prin cuvintele lor. Este clar: relatarea transcende faptul istoric și devine o prefigurare. Păstorii sunt descriși ca cei care au primit cuvântul revelației, s-au lăsat purtați la Isus și, astfel, au avut prima experiență a credinței și o pot comunica. Chiar dacă nu îi prefigurează pe apostoli, ei reprezintă un aspect important al vieții de credință a Bisericii. Păstorii anunță tuturor evanghelia, vestea cea bună a îngerului. Se întorc la viața lor de fiecare zi transformați: îl glorifică și îl laudă pe Dumnezeu, adică îi mulțumesc, cu sufletele lor pline de fericirea credinței, pentru tot ce au auzit și au văzut.
La opt zile după naștere, Domnul
a fost circumcis. Circumcizia indică apartenența deplină, chiar externă, la
poporul ales al lui Dumnezeu. Primește numele Isus. Acest nume ebraic Yehoshuah înseamnă „Dumnezeu este
salvator” [de la verbul yasha = a
mântui, în ebraică]. Impunerea unui nume nou-născutului este de obicei rodul
unui acord de iubire între tată și mamă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu