sâmbătă, 7 martie 2026

† Duminica a 3-a din Post [A]: Prin apă și Duh Sfânt suntem mântuiți [8 martie 2026]

 

Cristos și femeia samariteană de Ferdinand Georg Waldmülle.

Prin apă și Duh Sfânt suntem mântuiți

Lecturi biblice: Exod 17,3-7; Romani 5,1-2.5-8; Evanghelia Ioan 4,5-42 [forma scurta: Ioan 4,5-15.19b-26.39-42]; lecturi biblice

Omilie

În această duminică lecturile se mișcă în jurul apei și duhului. Astăzi începe Evanghelia după Ioan cu femeia samariteancă (In 4,5-42), continuând cu vindecarea orbului (In 9,1-41) și învierea lui Lazăr (In 11,1-45) – cele trei evanghelii baptismale. Întâlnirea personală și sinceră cu Domnul aduce roade în cunoașterea de sine profundă, în acceptarea darului „apei vii” care potolește orice altă sete și într-o nouă relație cu Dumnezeu Tatăl în duh și adevăr. Prima lectură vorbește despre apa care izvorăște în mod miraculos din stâncă: „ia în mână toiagul cu care ai lovit râul şi mergi; iată, eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb; tu vei lovi stânca şi va ieşi din ea apă şi poporul va bea” (Ex 17,5-6). În a doua lectură, apostolul Paul vorbește despre Duhul care a fost revărsat în inimile noastre: „iar speranţa nu înşală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5). Evanghelia ia doi termeni, apa și Duhul, pentru a-i asocia într-o singură promisiune: „A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. […] Isus a răspuns şi i-a zis: «Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune ‚Dă-mi să beau!’, tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie». […] Însă vine ceasul […] când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr” (In 3,7.10.23). Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că la trimis pe Isus să ne descopere misterul Sfintei Treimi, căci suntem botezați „în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt!”

Lectura întâia (Ex 17,3-7) începe cu un episod în drumul din deșert: poporul este fără apă și chinuit de sete – e exodul din Egipt și traversarea pustiului sub conducerea lui Moise. Drumul libertății este înflăcărat la început, dar devin epuizante și monotone cu sărăcia și durerea. Astfel, sclavia devine preferata libertății costisitoare. Poporul tânjea după viața confortabilă din delta Nilului: „De ce ne-ai făcut să urcăm din Egipt? Ca să ne faci să murim de sete, pe mine, pe fiii mei şi turmele mele?” (v. 3). Călătoria poporului în deșert este un drum de credință. După entuziasmul și exaltarea inițială, poporul lui Israel întâmpină dificultăți. Lipsa apei devine o ocazie de a-l pune la încercare pe Dumnezeu.Traversarea deșertului, nu poate fi trăită decât cu credință. Dumnezeu ia ințiativa: „Treci înaintea poporului […]; ia în mână toiagul cu care ai lovit râul şi mergi! Iată, eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb; tu vei lovi stânca şi va ieşi din ea apă şi poporul va bea” (v. 5-6). „Miracolul” constă în faptul că este posibil să găsești apă acolo unde nimeni nu se așteaptă să o găsească! În mentalitatea biblică, totul este darul lui Dumnezeu, neprevăzut și neașteptat. Domnul intervine întotdeauna pentru a ne salva: el este „stânca” din care curge „apa vie”: doar el – Domnul Isus – „ți-ar fi dat apa vie” (In 3,10). Această tradiție este preluată și susținută și de sfântul Paul: „iar piatra era Cristos” (1Cor 10,4) – piatra „vie”.

În lectura a doua (Rom 5,1-2.5-8), după apostolul Paul „justificat” înseamnă întotdeauna „iertat”. Îndreptățirea este iertare, nimic altceva decât iertare. La Paul, credința îl face pe om o făptură nouă, „repară” firele de legătură cu Dumnezeu, cu sine însuși, cu ceilalți, cu natura pe care păcatul le-a rupt; creează un climat de pace și intimitate cu Dumnezeu. Odată cu moartea lui Isus, iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Credința ne dă certitudini, dar nu ne scutește de lupte și încercări. Suferințele și dificultățile noastre sunt ca lemnul care, aprins de credință, eliberează flacăra speranței: „iar speranţa nu înşală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (v. 5). Oricât de întunecat și sumbru ar părea viitorul, speranța nu dezamăgește. Apostolul îi invită pe creștini să nu-și piardă niciodată speranța. Fundamentul speranței creștine nu stă în faptele noastre bune împlinite de noi, ci în fidelitatea iubirii lui Dumnezeu. Într-adevăr, el ne-a iubit când eram păcătoși și continuă să ne iubească pentru că este credincios. Sigiliul fidelității lui Dumnezeu este darul Duhului Sfânt: „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (v. 5). Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru darul salvării sale.

În Evanghelia după Ioan (In 4,5-15.19b-26.39-42) [forma scurtă], Isus întâlneste o samariteană. Evanghelistul face această întâlnire un simbol minunat al relației dintre Dumnezeu și om. Era amiază: ora șase după evrei [ora 12, în lumea noastră] – e  ora setei, ora răstignirii, ora crucii, unde mama sa, Maria, stă lângă Isus care va spune: „Mi-e sete!” (In 19,28). În dialogul său cu samariteana, vorbește despre apă pe care el vrea să o scoată din adâncul inimii. Întâlnirea dintre Isus și femeia samariteană este unul dintre cele mai dense texte din sfântul Ioan. Totul se întâmplă la o oră nepotrivită, într-un loc încărcat de amintiri și sub semnul unei oboseli nu doar fizice a lui Isus. Domnul, epuizat de drum, se așază lângă fântâna lui Iacob din Sihar [o localicate identificată cu vechea cetate Sichem, distrusă în anul 67 d. C. de Vespasian]. Este amiază. Căldura este intensă și contextul este de o sensibilitate deosebită. Isus părăsește Iudeea pentru a se îndrepta spre Galileea, după o rezistență puternică din partea fariseilor. Este neobișnuit ca o femeie să vină să scoată apă la acea oră. În mod normal, se merge la fântână dimineața sau seara. Femeia a ales acel moment pentru a nu întâlni cu cineva. Isus sondează conștiința femeii și vede chinul și golul vieții pătate de păcat: femeia este la al șaselea bărbat. Biata creatură, degradată și distrusă de vinovăție! Femeia strigă implorând: „Doamne, văd că tu eşti profet” (v. 19); „ceea ce îmi spui este adevărat!” Iată recunoașterea propriului păcat! Isus o eliberează; îi demască păcatul doar pentru a-l ierta. Femeia este iertată.

Femeia întreabă: unde trebuie adorat Dumnezeu, căci „părinţii noştri l-au adorat pe Dumnezeu pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să-l adore” (v. 20). Isus răspunde: Dumnezeu este duh și cei care îl adoră trebuie să se închine în duh și adevăr, adică, Dumnezeu Tatăl vrea să fie iubit și adorat în Duhul Sfânt.

Samaritana întreabă de așteptatul Mesia? Domnul se revelează: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!” (v. 38). Femeia simte nevoia să împărtășească minunata ei descoperire cu ceilalți:  „Mulţi dintre samaritenii cetăţii aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: «Mi-a spus tot ce am făcut!»” (v. 39). Când femeia era păcătoasă, căuta izolarea sau excludere dintre relațiile sale căci a ieșit la ceasul cel mai fierbinte să scoată apă. Păcatul desparte cu totul. Acum, că este în har, refăcută de iertarea lui Dumnezeu, devine prima evanghelizatoare a samaritenilor și se străduiește să construiască o comunitate de iubire.

Apa este un dar de la Dumnezeu care nu poate fi refuzat nimănui: apa este resursa tuturor. Chiar metaforic, apa întrucât este simbolul mântuirii, nu poate fi monopolizată de nimeni. Ea poate fi căutată și împărtășită cu toți oamenii, dincolo de orice barieră politică sau religioasă, căci prin apă și Duh Sfânt suntem mântuiți!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu