Să dăm ascultare Domnului!
Lecturi biblice: Geneză 12,1-4a; 2Timotei 1,8b-10; Evanghelia Matei 17,1-9; lecturi biblice
Omilie
Tema lecturilor din această duminică este întâlnirea cu Dumnezeu și se concentrează asupra „Schimbării la față” a lui Isus după Evanghelia lui Matei, care este însoțită de alte două lecturi, ce își propun să sublinieze caracterul gratuit nemeritat de om al luminii divine care intră în dimensiunea pământească. Totul începe cu inițiativa lui Dumnezeu. Primele două lecturi reprezintă contextul teologic al „Schimbării la față”. Acțiunea Domnului nu are antecedente umane. Abraham a fost chemat de Dumnezeu să devină un popor mare. Într-o zi, Dumnezeu „i-a vorbit lui Abram: «Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta! Voi face din tine un neam mare, te voi binecuvânta»” (Gen 12,1-2). A doua lectură revine la tema darului gratuit al lui Dumnezeu, cu referire explicită la lumina și mântuirea prin evanghelie: „ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus mai înainte de începutul veacurilor” (2Tim 1,9). Apostolul precizează că „proiectul” lui Dumnezeu există din veșnicie, dar a fost revelat abia odată cu venirea lui Isus. Evanghelia leagă lumina și mântuiria cu Isus schimbat la față: „Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina (Mt 17,1-2). Pe munte, pentru o clipă, se întâmplă ceva diferit și neașteptat: vălul se deschide și ochii lor se confruntă cu chipul divin al lui Isus. O experiență care depășește greu, de nedescris; cuvintele devin sărace și nepotrivite. Orizontul teologic se lărgește considerabil; oferta mântuirii se prezintă ca un dar gratuit, nemeritat din partea omului. Faptul că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a acceptat experiența umilinței și a morții face ca gratuitatea divină să fie de neînțeles. Să dăm ascultare Domnului!
În prima lectură (Gen 12,1-4a), pe țărmurile golfului [astăzi se numește golful Persic], acum 40 de secole, a înflorit una dintre cele mai frumoase cetăți, Ur-ul Caldeii, centrul comercial, religios și artistic al Orientului Mijlociu. Printre semi-nomazii se afla un arameu care umbla din loc în loc fără odihnă: se numea Abram. Acest nomad, într-o zi l-a întâlnit pe Dumnezeu; a intrat în dialog cu el; l-a ascultat pe „Cineva” invizibil, dar viu și prezent, care i-a vorbit: „Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta! (v. 1). În acea zi, au încolțit primele semințe ale credinței biblice. Abram a plecat, fără tatăl său, Terah, și frații săi [Nahor şi Haran; fratele său, Haran, care tocmai murise (cf. Gen 11,27-32)], cu soția sa, Sara. Invitația lui Dumnezeu părea o batjocură, căci Sara era sterilă: „Voi face din tine un neam mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele tău; şi vei fi o binecuvântare” (v. 2). De cinci ori, în două versete, apare „binecuvântare”, semnificând că drumul spre moartei se va transforma în viață. Răspunsul patriarhului este de a porni pe calea deschisă prin promisiune. Credința lui Abraham conține elementele esențiale: inițiativa lui Dumnezeu; acceptarea liberă de către om a cuvântului său; alianța de încredere; certitudinea unui viitor minunat. Primul cuvânt al lui Dumnezeu în istorie a fost: „ieși” sau „pleacă”. Omenirea și-a luat atunci adevăratul început – a crezut în Dumnezeu: „Abram a plecat, după cum i-a spus Domnul!” (v. 4). E un drum de credință! Călătoria este simbolul pelerinajului uman care, în ascultare de glasul lui Dumnezeu, s-a transfigurat în binecuvântare și rodnicie.
În a doua lectură (2Tim 1,8b-10), Paul îi scrie lui Timotei să mențină încrederea, deoarece suferința nu semnifică dezonoare, nici eșec, atunci când este vorba de evanghelie, pentru că este implicat Dumnezeu care scoate viața din moarte. Discipolul cel mai drag al lui Paul, Timotei, are tentația de a prezenta o evanghelie golită de puterea sa, o evanghelie permisivă, inofensivă, evazivă. Paul strigă: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16). Este adevărat: evanghelia e incomodă, ca și Isus. Cere de la vestitorii săi alegeri dure și dificile, o luptă până la a-și pierde viața: „suferă împreună cu mine pentru evanghelie după puterea lui Dumnezeu, cel care ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă” (v. 8-9). Evanghelia este încărcată de puterea lui Dumnezeu. Pentru ce să nu reflectezi sau să nu mă gândesc profund la „chemarea sfântă” pe care m-a invitat Dumnezeu trimițându-mă să evanghelizez?... Evanghelia ne asigură că moartea a fost învinsă de viață: „prin arătarea mântuitorului nostru Isus Cristos, care a nimicit moartea şi a făcut să strălucească viaţa şi nemurirea prin evanghelie” (v. 10). E speranța vieții nemurirea! Apostolul îi amintește lui Timotei de seriozitatea morții, căci numai după moarte urmează învierea! Este un „proiect” al lui Dumnezeu!...
Evanghelia după Matei (Mt 17,1-9) spune că Isus s-a schimbat la față pe un munte. Tradiția dă un nume muntelui: Tabor. Evanghelistul vrea astfel să indice un nou munte: nu muntele Sinai, unde gloria lui Dumnezeu s-a manifestat lui Moise (cf. Ex 24,12-18) și lui Ilie (cf. 1Rg 19,1-14). Cele două figuri, Moise și Ilie, care au avut privilegiul de a-l vedea și a-l auzi pe Dumnezeu pe muntele Sinai sau Horeb, sunt alături de Isus pe muntele „schimbării la față” și mărturisesc despre identitatea sa. Teofania glorioasă de la Sinai se repetă pentru Isus: norul luminos, semn al prezenței lui Dumnezeu; lumina care luminează fața Domnului și face ca veșmintele sale să strălucească; vocea care îl desemnează pe Isus ca Fiu și Cuvânt al lui Dumnezeu; marea teamă; cei trei discipoli ce cad cu fața la pământ; din norul luminos vine un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” (v. 5). Această expresie este o combinație a trei citate biblice: „Tu eşti Fiul meu, eu astăzi te-am născut!” (Ps 2,7); „Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac şi du-te în ţinutul Moria şi jertfeşte-l acolo ca ardere de tot pe unul dintre munţii pe care ţi-l voi spune eu!” (Gen 22,2); „Iată slujitorul meu pe care îl sprijin, alesul meu în care sufletul meu îşi găseşte plăcerea!” (Is 42,1).
Trebuie să-l ascultăm pe Domnul așa cum până atunci îl ascultasem pe Dumnezeu. Totul este centrat pe Isus: este punctul culminant al istoriei; sosirea unei noii Alianțe, cea definitivă. Pentru a intra în acest mister, trebuie să ne lăsăm „apropiați” și „atinși” de Isus: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!” (v. 7). Atingerea Domnului este o atingere vindecătoare, o atingere care exorcizează temerile noastre, care ne cheamă la realitatea zilnică, ce ne lansează înapoi spre mulțimile de oameni. Trebuie să învățăm să citim dramele vieții în lumina bucuriei pascale spre care Dumnezeu ne conduce. Domnul este martorul strălucitor!
Evanghelia de astăzi îi încurajează pe credincioșii să descopere „chipul” mereu nou: este „fața” lui Dumnezeu, capabilă să transfigureze drumul nostru și al umanității chemată să audă și să fie docilă.
Să dăm ascultare Domnului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu