sâmbătă, 3 decembrie 2011

II - ADVENT (B): „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1,1)


Marcu începe aşa relatarea sa despre Cristos pentru a ne aminti că vestea cea bună este Cristos: el trebuie să fie în centrul a toate, pentru că el singur este motivul că suntem creştini. Cuvintele lui Marcu, la începutul Adventului, ne stimulează la o verificare a motivelor fiinţei noastre de creştini: nu cântarea sau predica frumoasă, nu preotul sau lumea simpatică pot să fie „motive” pentru a crede: motivul credinţei este Cristos cu viaţa şi vestea sa de iubire a lui Dumnezeu. Pentru el şi numai pentru el se poate sacrifica totul, pentru că „numai Cristos poate da sens vieţii şi morţii” (B. Pascal).

Dar cum trebuie să ne apropiem de Cristos? Marcu îl prezintă pe Ioan Botezătorul cu cuvintele profetului Isaia: „Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările sale”. Aceste cuvinte fac referinţă din punct de vedere istoric la timpul de reîntoarcere a lui Israel din sclavia Babilonului la libertatea ţării sale. Dar sensul profund al acestor cuvinte este în raport cu Cristos: de fapt ţara promisă este Cristos şi libertatea adevărată este posibilă numai cu Cristos.

„Pregătiţi calea”: de ce? Pentru că întâlnirea cu Dumnezeu cere o anumită atitudine, o orientare precisă, o direcţie de mers. Acest lucru nu se vrea înţeles de cele mai multe ori. Dacă înăuntrul nostru nu există o aşteptare a lui Dumnezeu până la suferinţă; dacă înăuntrul nostru nu există conştiinţa umilă a insuficienţei noastre în faţa problemei care suntem noi înşine, noi nu îl vom găsi niciodată pe Dumnezeu. Numai cel umil ajunge la Dumnezeu.

„Îndreptaţi căile sale”: pentru a-l întâlni pe Dumnezeu este necesar a schimba atâtea străzi; este necesar să ieşim din anumite situaţii, dar mai ales este necesar a schimba modul de a gândi şi de a evalua realitatea. Convertire nu înseamnă numai a înceta de a păcătui, dar ceva în plus: înseamnă schimbare dinăuntru; înseamnă „a dărâma” idolatriile vieţii: sănătate, succes, ban...; a-i restitui lui Dumnezeu primatul, valoarea pe care o are Dumnezeu.

„Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă, cu o cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică”. Ioan se află în condiţia ideală pentru întâlnirea cu Dumnezeu: a respins vanitatea, aparenţele, iluziile; Ioan este un om liber şi, deci, sărac, de o sărăcie onestă. De aceea poate predica, poate striga, poate reproşa. Lumea – notează Marcu – venea din întregul ţinut al Iudeii şi din Ierusalim în pustiu pentru a-l asculta pe profetul sever, dar care spune adevărul. Ierusalim dintr-o dată se ruşinează de sine însuşi şi merge să caute în pustiu un mesaj de eliberare. Dacă şi noi am avea curajul să facem acest pas; dacă şi noi am alege de bunăvoie un mod de viaţă onest, cât am fi de fericiţi!

Ce spune Ioan în deşert? „Iată, vine în urma mea cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămitelor”. Ioan nu vrea să lege mulţimea de sine. El este un sărac, unul mic şi altora nu poate decât să le dăruiască credinţa într-un Altul, speranţa într-un Altul. Lui Ioan aproape că-i este teamă că mulţimea ar face dintr-însul un motiv de credinţă şi atunci avertizează în mod clar: „În urma mea vine un altul”.

La fel trebuie să se comporte biserica, la fel trebuie să se comporte creştinul. A atrage la Biserică, înseamnă a conduce la Cristos şi nu la noi! Aşadar cu cât Biserica devine mai severă cu sine însăşi şi umilită înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult va fi loc de întâlnire între om şi Dumnezeu: atunci când este credinţă în Dumnezeu, ajunge puţin ca să faci binele; dar când nu este credinţă, chiar apostolatul cel mai rafinat este un efort ridicol, pentru că nu conduce la Cristos.

„Rabinii amintesc că termenul deşert se spune în ebraică Midbar adică locul cuvântului” (A. Abecassis).

„Faceţi-vă bogaţi cu spiritul sărăciei: cu acea sărăcie care nu este mizerie, dar libertate şi fericire” (G. Papini).  (Angelo Comastri).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu