A-l citi pe Dostoievski înseamnă să te predai
unei forţe hipnotizante care îţi subjugă cugetul aruncându-l într-o zbuciumată
şi întunecată lume a ideilor care devorează oameni. Chiar dacă ştii că răneşte,
nu-i poţi rezista. Insuportabilul calvar al eroilor, disecţiile sufleteşti şi
trăirile interioare ce taie respiraţia se transmit prin paginile cărţii la
cititor şi mintea începe să vadă lumea în profunzime. Mereu am găsit
revelatoare romanele lui Dostoievski şi aşa s-a insinuat semnul meu de carte în
Demonii.
Construit ca o temniţă în care domneşte Răul în
formele sale cele mai odioase, universul dostoievskian este scena pe care
demonul moral Nikolai Stavroghin îşi împleteşte destinul cu cel al
revolutionarului Piotr Verhovenski, ucigaş fără scrupule şi lider al unei bande
de nihilişti care anticipează socialismul sângeros al secolului XX. Atras de misterul care-i incojoara pe cei
doi eroi profund negativi ai romanului, cititorul descoperă treptat ticăloşiile
pe care aceştia le ascund.
Demonul moral
Trecutul tulbure al lui Stavroghin şi purtarea excentrică din societate îi
câştigă în scurt timp titlul de nebun dar toate îi sunt iertate prin prisma
irezistibilei sale carisme. Însă el nu e nebun în sensul perceput de societate,
ci trăieşte într-o lume a experimentărilor pe propriul său suflet: pare să îşi
dorească suferinţa celor din jur pentru a se răni pe sine. Râsul diabolic care
însoţeşte infamele sale relaţii cu femeile şi sângele de pe mâinile demonului
moral care este Nikolai Stavroghin îl transformă pe eroul lui Dostoievski
într-un adevărat monstru imposibil de descifrat, simbol etern al Răului.
Stavroghin respiră Răul. El este Răul. Spre deosebire de Raskolnikov (eroul
din Crimă şi pedeapsă), Stavroghin încearcă în zadar să-şi elibereze cugetul de
crimele sale, căutarea unei ieşiri fiind zadarnică, pedeapsa supremă din
parte unui scriitor care îşi târăşte personajele în păcat, dar le arată mereu
calea către izbăvire. Uluitoarea spovedanie la călugărul Tihon deschide o
fereastră către sufletul acestui nefericit damnat şi aruncă o lumină nouă peste
întreaga poveste, împingând cititorul către o prelungă meditaţie. Şi asta nu e
tot…
Demonii revoluţionari
Păstrându-şi sângele rece în momentul când apasă pe trăgaci sau când
înşeală pe cei a căror încredere o câştigă ca un escroc veritabil, Piotr
Verhovenski îşi pierde cumpătul doar în faţa calmului lui Stavroghin, pe care
îl visează lider al Revoluţiei al cărui exponent este. E greu de spus însă care
dintre cei doi este mai odios, pentru că Piotr conduce o organizaţie secretă
menită să răstoarne ordinea în Rusia ţaristă prin crimă şi calomnie.
Manipulat de abilul Verhovenski, grupul de „revolutionari” derutaţi
acţionează anticipând socialismul necruţător care îşi va atinge apogeul
prin comunism şi fascism în Europa secolului XX. Prin vocea teoreticianul
Şigaliov, care explică entuziast crimele care urmează a fi comise, Dostoievski
observă direcţia tragică în care se îndreaptă noua ideologie: „Fiecare membru al societăţii îl
supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor,
şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri
extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi
scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi
talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de
capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi
devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi
întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eliminate
sau executate. Unui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un
Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie
să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate,
dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul!”
Un roman uriaş
Un roman uriaş. Asta pot spune despre Demonii lui Dostoievski.
Dacă l-am înţeles în totalitate? Cu siguranţă nu, e o carte care se digeră
mental foarte greu.
Dacă îl voi reciti peste 10 ani? Cu siguranţă voi reciti Demonii, împreună
cu toată opera lui Dostoievski din care mai am de devorat microromanele şi
Jurnalul de scriitor.
Este Dostoievski stăpânul minţii celui care-l citeşte? Fără îndoială.
O recomandare de final? Lăsaţi-vă stăpâniţi de un geniu şi… citiţi
clasicii!
(Sursă:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu