IV PM (B) (Laetare): Cel care face binele nu se teme de lumină

In 3,14-21

Isus nu a venit ca să judece, dar ca să salveze. Totuşi venirea sa face o judecată. În faţa revelaţiei sale trebuie ales: a o primi sau a o refuza. Nu Dumnezeu este cel care ne judecă, dar noi suntem cei care ne judecăm. Primind iubirea sa lucrăm la mântuire, refuzând-o lucrăm la condamnare. Iar judecata nu este doar un fapt viitor, ci prezent: zi de zi lucrăm pentru întuneric sau pentru lumină, devenim orbi sau oameni care văd. Iar întunecimile pot deveni aşa de dense încât după aceea nu mai pot fi pătrunse de lumină. În aceste cazuri se vorbeşte despre bună credinţă, dar în realitate este responsabilitate. Este ca şi un om care rămâne închis mult timp, într-o cameră întunecată; scos la lumina soarelui, închide ochii orbit. S-a obişnuit cu întunericul şi nu suportă lumina; este sufocat de minciună şi nu înţelege adevărul. Aşa este omul care face rău. Poate să se stabilească în suflet o astfel de convieţuire cu minciuna că adevărul este refuzat tocmai pentru că este adevăr. Este exact ceea ce Isus le spune iudeilor: „Pentru că vă spun adevărul, voi nu mă credeţi; dacă aş spune cuvinte mincinoase, acelea pe care voi vreţi să le auziţi, m-aţi crede” (In 8,45).

Evanghelia este convinsă că a acţiunea condiţionează înţelegerea. Cel care are dezordine în casă nu deschide fereastra, pentru că nu vrea ca faptele sale rele să fie demascate. Cel care face răul vrea să-l justifice. Distruge adevărul şi îl ia în râs. Se apără. Isus arată că este un cunoscător profund al inimii omului. Are dreptate: numai o viaţă corectă îngăduie să te deschizi adevărului. Ca să-ţi dai seama de adevăr – nu de un adevăr oarecare, dar de un adevăr care angajează viaţa, aşa cum este adevărul religios sau social ori politic – nu ajunge inteligenţa: trebuie să ai curăţia inimii şi multă libertate. Observaţi precizia cuvintelor lui Isus. Nu spune: cine cade în întuneric, dar cine „iubeşte” întunericul. Verbul a iubi (în greacă agapao) indică iubirea, preferinţa, ataşarea, alegerea conştientă. Nu este deci simplă problemă de a face răul, pentru că poate să se întâmple să faci răul din slăbiciune, ca un incident care însă nu denotă o alegere de fond. Nu aceasta este cea care împiedică de a ajunge la adevăr. Isus se gândeşte în schimb la cei care iubesc minciuna, o aleg, o justifică cu motive aparent plauzibile. O altă precizare: Isus spune „a face adevărul”. Nu a cunoaşte, dar a face. Şi aceasta pentru că adevărul despre care ne vorbeşte Isus nu este un complex de idei de învăţat, dar un proiect de viaţă de trăit. (don Bruno Maggioni). (trad. pr. dr. Isidor Chinez).

Sâmbătă - III PM

Os 6,1-6; Ps 50;

Lc 18,9-14

Trebuie să îi fim foarte recunoscători Domnului pentru că ne-a povestit această parabolă: este, desigur, un dar foarte necesar al iubirii sale. Când aceste două figuri atât de contrastante s-au fixat în memoria noastră, suntem feriţi de orice ispită de a ne prefera pe noi altora de fiecare dată când putem face un anumit bine. Şi Biserica are delicateţea de a ne oferi această relatare pentru meditaţia noastră tocmai atunci când, dacă am trăit bine timpul Postului, ar putea apărea ispita de a fi mai buni decât alţii: „Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile… Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni!” E o ispită care, dacă ar fi urmată, ar transforma toate faptele noastre bune în fapte rele, deşarte, fără folos pentru alţii şi dăunătoare pentru noi, pentru că, în loc de a ne apropia de Domnul, ne-am îndepărta de el tot mai mult.

„Iubire, vreau şi nu jertfă, şi a-l cunoaşte pe Dumnezeu mai mult decât prin arderile de tot”, spune Domnul prin gura profetului Osea. Preocuparea noastră în acest timp ar trebui să fie de a ne uni milei lui Isus, care a fost numărat printre cei nelegiuiţi, care a luat asupra sa vinovăţia tuturor, care a acceptat să moară pentru mântuirea noastră. El nu s-a separat, nu s-a preferat altora, ci s-a pus în mijlocul lor, chiar al celor mai mari păcătoşi. Aşa trebuie să facem şi noi.

Dacă ne rugăm mai mult, dacă facem pocăinţă, trebuie să facem aceasta pentru păcatele noastre şi pentru păcatele altora; dacă ne-am apropiat mai mult de Domnul, aceasta trebuie să fie constatată din modul nostru de a ne apropia de alţii, cu mai multă milă, cu mai multă iubire.

Dumnezeu şi ceilalţi nu pot fi separaţi.

Pentru a rămâne credincioşi în această atitudine spirituală, e necesar să ne amintim că tot binele pe care îl facem îl putem face numai datorită harului lui Dumnezeu, numai dacă suntem în unire cu el: „Fără mine nu puteţi face nimic”.

Dacă suntem singuri, vom fi trişti, austeri; dacă suntem cu el, suntem în caritatea care ne deschide inima noastră şi inimile altora.

Să ne sprijinim cu umilinţă şi încredere în Domnul. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Vineri - III PM

Os 14,2-10; Ps 80; Mc 12,28-34

E o mare bucurie să citeşti această evanghelie care ne vorbeşte despre „cea dintâi dintre toate poruncile”, aceea a iubirii. „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”: este vocaţia oricărui om. Şi e o mare fericire să-l fi găsit pe acela pe care trebuie să-l iubeşti. A şti că Domnul este singurul Domn, Dumnezeul care poate fi adorat, care trebuie să fie adorat, pe care nu-l vom iubi niciodată îndeajuns şi că, de aceea, trebuie să progresăm mereu în iubire, să dezvoltăm în noi toate posibilităţile de a iubi, de a putea să-l iubim mereu mai demn, este un mare dar şi noi îl cerem în rugăciune: „Creează în noi o inimă nouă, cu puterea iubirii tale”. O iubire atât de puternică şi atât de tandră, după expresia Vechiului Testament. „Numai la tine găseşte milă cel orfan”, spune profetul Osea, şi Dumnezeu zice: „Voi vindeca rănile căderii lor, îi voi iubi cu adevărat”. Iubind poporul său, Dumnezeu îl face capabil de iubire, în modul de a fi unit cu Israel într-o comuniune de iubire.

„O, dacă m-ar fi ascultat poporul meu, dacă Israel ar fi mers pe căile mele! L-aş hrăni cu lamura grâului… ”. Dumnezeu vrea să-i dea poporului său daruri minunate, nu vrea să aştepte pentru a-l umple cu harurile sale, şi nu putem să nu ne gândim la aceasta fără o profundă recunoştinţă. Şi darul cel mai mare pe care Dumnezeu vrea să ni-l facă este harul unei inimi noi, în fiul său Isus. Porunca iubirii ar fi imposibilă pentru noi dacă am fi singuri, numai cu sărmana noastră inimă umană. Dar Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său şi în Fiul ne-a dat o inimă nouă. Ca să-l putem iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul şi să-l iubim pe aproapele în Dumnezeu, avem inima lui Isus, care este comoara noastră cea mai mare.

VSă-i mulţumim cu bucurie şi încredere lui Dumnezeu Tatăl, care ne-a iubit cel dintâi şi ne-a dat în Isus posibilitatea de a răspunde iubirii sale. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Joi - III PM

Ier 7,23-28; Ps 94; Lc 11,14-23

În evanghelia de astăzi există un aspect dezolant şi unul consolant. Dezolant este a vedea cum oamenii caută pretexte pentru a nu asculta glasul lui Dumnezeu; aici, de-a dreptul, de a nu asculta cuvântul lui Isus, deformând realitatea, acuzându-l că scoate diavolii cu puterea diavolului. Aspectul consolant este că Isus proclamă cu multă tărie că el este cel mai puternic.

Omul bine înarmat, care îşi pune pază la uşa casei, este figura diavolului, sigur de a-l fi învins pe om şi de a-l fi situat definitiv pe calea pierzării. Dar soseşte unul mai puternic decât el: acesta este însuşi Isus, care îl învinge pe diavol, îi ia armele pe care se bizuia şi împarte prăzile. De aceea, el, învingătorul, poate să spună: „Cine nu este cu mine este împotriva mea; şi cine nu este cu mine, risipeşte”.

Să ascultăm glasul Domnului şi să ne punem în el toată încrederea. În caz contrar, toate faptele noastre sunt deşarte, şi chiar atunci când avem impresia că avem vreun câştig, acesta nu este decât unul de moment. În realitate, dacă nu ascultăm glasul Domnului, mergem ca orbii şi la un anumit punct suntem constrânşi să ne întoarcem şi să refacem cu multă oboseală traseul. Dacă îl ascultăm, adunăm cu el, şi ceea ce am adunat rămâne pentru totdeauna. El este, într-adevăr, întotdeauna cel mai puternic şi, dacă suntem cu el, totul va fi bine.

Conştiinţa că el este cel mai puternic ne aduce o mare consolare: mai puternic decât diavolul, mai puternic decât lumea, mai puternic decât orice ispită, decât orice încercare, mai puternic decât orice dificultate. El este în noi, vine în noi în sfânta Împărtăşanie, şi el este cel mai puternic. Impresiile noastre au puţină importanţă: el contează, el, cel care este cel mai puternic şi prin el, la sfârşit, şi noi vom fi victorioşi. Noi ne obosim să adunăm, şi cu el am avea o recoltă îmbelşugată, pentru că el este cel mai puternic.

E bine să ne repetăm aceasta, că el este cel mai puternic, pentru că adeseori suntem tentaţi să gândim că în slăbiciunea noastră nu vom reuşi niciodată să fim victorioşi. În schimb, noi suntem siguri că vom învinge, pentru că îl avem în noi pe cel mai puternic, pe Isus Cristos Domnul. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Miercuri - III PM

Dt 4,1.5-9; Ps 147; Mt 5,17-19

Una dintre dorinţele cele mai profunde ale inimii omului este aceea a libertăţii, o dorinţă care corespunde demnităţii şi vocaţiei omului. Ea însă poate să fie înţeleasă într-un mod fals, şi atunci nu conduce decât la sclavie, dacă există tentaţia de a face tot ceea ce vrem, de a satisface toate tendinţele noastre rele. Libertatea devine, cum spune sfântul Petru, „un văl pentru a acoperi răutatea” (1Pt 2,16).

Isus a promis libertatea discipolilor săi şi a spus: „Dacă rămâneţi credincioşi cuvântului meu, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (In 8,31). Sfântul Paul ne spune şi el: „Cristos ne-a eliberat ca să rămânem liberi; nu lăsaţi, deci, ca din nou să vi se pună jugul sclaviei” (Gal 5,1). Dimpotrivă, alte pasaje din Noul Testament insistă asupra ascultării şi asupra fidelităţii faţă de lege: s-ar putea spune că este vorba despre un fel de contradicţie. Paul a proclamat sfârşitul legii şi Isus afirmă că nu a venit să desfiinţeze legea, ci să o împlinească, până la ultima literă…

Isus vrea să ne dea libertatea adevărată, care constă în a trăi în iubire. Acum, pentru a trăi în iubire, trebuie să învăţăm ascultarea: în ea se găseşte adevărata iubire şi adevărata libertate. Pentru aceasta, Cristos insistă şi spune că el nu a venit pentru a desfiinţa, ci pentru a împlini legea: adevărata libertate nu poate fi atinsă sustrăgându-ne legii, ci intrând în profunzimea ei.

Vom trăi în curând timpul pătimirii: este timpul în care Cristos „a învăţat ascultarea din ceea ce a pătimit” (Evr 5,8), devenind, astfel, omul perfect liber al învierii. „Eu îl iubesc pe Tatăl şi întotdeauna fac voinţa sa”: pentru aceasta, Isus se îndreaptă spre patimă şi duce la îndeplinire legea prin ascultare până la moartea pe cruce.

Astăzi, el vrea ca legea să se împlinească în noi, şi el însuşi e acela care o împlineşte cu tărie în noi, dacă ne deschidem darului său cu spiritul pe care l-am primit, care nu este un spirit de sclavie, ci unul de fii, un spirit de libertate. Astfel, voinţa Tatălui devine hrana noastră, aşa cum a fost hrana sa, şi în împlinirea ei noi înaintăm în libertate. A fi liberi înseamnă a face în mod liber cele pentru care am fost creaţi. Atâta lume care caută libertatea se regăseşte mai sclavă ca niciodată şi este atâta diferenţă între ceea ce face şi ceea ce ar dori să fie, pentru că modul de a concepe libertatea este în contradicţie cu fiinţa în profunzimea ei. Isus, în schimb, mergând pe drumul ascultării prin iubire, ne învaţă calea adevăratei libertăţi care este eliberarea de sub legea păcatului şi a morţii.

Dumnezeu vrea ca exigenţa legii Spiritului să-şi găsească împlinirea în noi până când vom ajunge la libertatea fiilor lui Dumnezeu, care îşi găsesc bucuria lor în a se dărui liberi în iubire. „Iubeşte şi fă ce vrei”, adică iubeşte şi pune-ţi voinţa ta în voinţa altuia, tocmai pentru că iubeşti. „Nu ceea ce eu vreau, ci ceea ce vrei tu”: aceasta este calea adevăratei libertăţi creştine. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Marţi - III PM

Dan 3,25.34-43; Ps 24; Mt 18,21-35

În prima lectură de astăzi găsim un exemplu de rugăciune în dezolare: nu mai este nimic de făcut şi Dumnezeu pare atât de departe, atât de inaccesibil! Atunci, conştiinţa nevoii de iertare din partea lui Dumnezeu devine acută şi rugăciunea devine insistentă şi umilă, inspirată dintr-un sentiment de căinţă. Această rugăciune a lui Azaria a inspirat rugăciunea preotului de la Liturghie, după oferirea pâinii şi a vinului: „În duhul smereniei şi cu sufletul căit să fim primiţi de tine, Doamne, iar jertfa aceasta aşa să se împlinească astăzi înaintea ta încât să-ţi placă ţie, Doamne Dumnezeule”.

Infinita milă cu care Dumnezeu ne primeşte trebuie să fie modelul modului nostru de a acţiona faţă de toţi, trebuie să facă din noi purtători ai milostivirii divine.

Parabola evanghelică ne ajută să vedem cu claritate scandalul care se iveşte atunci când, în contrast cu iertarea pe care o primim încontinuu de la Dumnezeu, inima noastră rămâne plină de duritate faţă de fraţii noştri. Găsim, în două locuri, cuvinte identice: „Slujitorul s-a aruncat la picioarele lui şi l-a rugat zicând: «Îngăduie-mă şi-ţi voi restitui totul»”. Şi stăpânul are milă de el. Şi acest servitor iertat, căruia i-a fost uitată o datorie enormă, „abia ieşit”, aude aceleaşi cuvinte adresate lui de un tovarăş al său, pentru o datorie infimă: „Atunci, tovarăşul său i s-a aruncat la picioare şi l-a rugat: «Îngăduie-mi şi-ţi voi restitui totul!»” Dar această rugăciune, care abia i-a fost făcută, el n-o aude, nu vrea s-o asculte; „Dar el nu a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă până îi va plăti toată datoria”.

Iată un contrast scandalos, care ne afectează profund. Şi totuşi, nu este niciodată şi cazul nostru? Nu ţinem cont de asta, ci atitudinea noastră e foarte diferită atunci când ne rugăm lui Dumnezeu faţă de momentul în care noi tratăm cu aproapele nostru. Îl implorăm pe Domnul pentru a obţine iertarea sa, şi apoi suntem fără milă faţă de alţii. Considerăm natural ca Dumnezeu să asculte şi să ne umple de darurile sale, şi când cineva vine să ceară ceva, prezentăm o sumedenie de motive pentru a-l refuza. Punem la încercare răbdarea lui Dumnezeu zi după zi, şi Dumnezeu are răbdare cu noi, ne suportă; dar noi nu suportăm de la alţii nici cel mai mic afront, nici cea mai mică întârziere. Nu ne gândim niciodată să confruntăm atitudinea lui Dumnezeu faţă de noi cu aceea a noastră faţă de aproapele şi, în acest mod, ne închidem în faţa darurilor Domnului. El vrea într-adevăr ca noi să ne facem părtaşi la mila sa, iubirea sa şi apoi, după ce le-am primit, să le transmitem, să le împărţim şi altora.

Şi aceasta este învăţătura serioasă pe care Domnul ne-o dă astăzi: „Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc, dacă nu va ierta fiecare din inimă fratelui său”. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Gândul zilei

Viktor E. Frankl

“Fiinţa umană nu este un lucru în plus între atâtea altele;

lucrurile se condiţionează unele pe celelalte;

însă omul, în ultimă instanţă, este propriul său determinant.

Ceea ce el devine – limitat fiind de facultăţile personale
 şi de mediul social – ajunge să devină prin forţe proprii.

În lagărele de concentrare, de exemplu,
 în acele laboratoare vii, puteam observa
şi eram martori ai faptului că

unii dintre tovarăşii noştri se comportau ca nişte porci,

în timp ce alţii se comportau ca nişte sfinţi.

Omul posedă în interiorul său ambele posibilităţi;

deciziile sale, şi nu condiţionările exterioare,

determină care dintre ele se exteriorizează.

Generaţia actuală este realistă,

căci am ajuns să cunoaştem ceea ce este în realitate omul.

Până la urmă, omul este cel care a inventat

camerele de gazare de la Auschwitz,

dar tot el a fost cel care a intrat în acele camere cu capul sus

şi cu rugăciunea Tatăl nostru sau Shema Ysrael pe buze”.

(Viktor E. Frankl

“Omul în căutarea sensului vieţii”)

Luni - III - PM

2Rg 5,1-15; Ps 41 şi 42; Lc 4,24-30

Cele două lecturi de astăzi ne ajută să vedem care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de Dumnezeu.

Pentru a primi darurile lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că nu avem nici un drept asupra lui şi că trebuie să acceptăm cu docilitate modul său de a acţiona.

„Nici un profet nu este bine primit în patria sa”, spune Isus. De ce nu e bine primit? Pentru că lipseşte aşteptarea, adică dispoziţia de deschidere faţă de iniţiativa divină. În ţara sa, profetul este cunoscut: e un om ca oricare altul, nu poate să fie instrumentul lui Dumnezeu, de la el nu se poate aştepta nimic extraordinar. Şi chiar dacă este capabil să facă lucruri extraordinare, să le facă acolo, în patria sa: compatrioţii săi au dreptul la aceasta mai mult decât alţii. Aceasta este atitudinea care împiedică primirea darurilor lui Dumnezeu, pentru că iniţiativa divină e gratuită, e absolut liberă în modul de a răspunde speranţelor umane.

În istoria lui Naaman, la care face aluzie Isus în cuvintele sale, Dumnezeu se revelează unui străin, dar mai întâi îl conduce şi pe acest străin la abandonarea propriului mod de a vedea lucrurile.

Naaman, un păgân, nu se gândea că ar avea drepturi asupra Dumnezeului lui Israel, dar era, într-un oarecare sens, clar în privinţa modului în care se va desfăşura întâlnirea cu omul lui Dumnezeu.

Trebuie să spunem că în mod efectiv el nu a fost primit cu prea multă simpatie. Profetul nu se deranjează când Naaman soseşte la uşa casei şi trimite pe cineva să-i spună să meargă să se spele de şapte ori în Iordan.

Nu este o primire generoasă pentru un lepros venit dintr-o ţară îndepărtată! Şi Naaman se mânie, aşa cum se vor mânia concetăţenii lui Isus. El gândise cu totul altceva: că profetul va ieşi pentru a invoca numele Domnului Dumnezeului său, că va pune mâna pe plagă şi-l va vindeca. Într-un cuvânt, o ceremonie mai grandioasă, un gest de vrajă, de magie, pentru a reuşi o vindecare aşa de extraordinară. Şi, în schimb, i se spune: să se spele! Ca şi cum n-ar fi existat fluvii la Damasc!.

Regele lui Israel spusese: „Oare sunt eu Dumnezeu, stăpânul morţii şi al vieţii?” Şi, într-adevăr, a fost necesar să moară omul vechi din Naaman, ca să renască o persoană nouă; adică Naaman a trebuit să abandoneze orice certitudine anterioară, să se supună iniţiativei divine, acceptând maniera simplă a lui Dumnezeu. „Şi trupul lui a devenit iarăşi ca trupul unui prunc şi s-a curăţat”.

Dumnezeu împlineşte lucruri grandioase cu mijloace simple.

Vindecarea lui Naaman ne face să ne gândim la Botez, care este o acţiune foarte simplă. Cum se face că, turnând un pic de apă pe capul unui copil, el devine spiritual o făptură nouă, un fiu al lui Dumnezeu? Dumnezeu nu poate lucra aşa! Şi totuşi, Dumnezeu lucrează tocmai aşa: foloseşte mijloace foarte simple pentru a ne da darurile sale.

Şi Liturghia este un lucru foarte simplu. Noi am făcut-o puţin mai complicată pentru a-i pune în evidenţă valoarea, dar a mânca împreună puţină pâine e un lucru foarte simplu. Dar acea pâine este însuşi trupul Domnului.

Chiar şi în viaţa noastră gesturile foarte simple din orice zi pot deveni instrumente ale harului lui Dumnezeu, şi ele devin cu adevărat dacă sunt împlinite cu iubire.

Să-i cerem Domnului profunda docilitate care să ne facă să aderăm zi de zi la acţiunea sa, cu simplitate şi încredere. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Alocuţiunea Papei la rugăciunea „Îngerul Domnului” (11.03.2012)

Iubiţi fraţi şi surori! Evanghelia din această a III-a duminică din Postul Mare face referinţă - în redactarea sfântului Ioan - la cunoscutul episod al lui Isus care îi alungă din templul din Ierusalim pe vânzătorii de animale şi pe schimbătorii de bani (cf. In 2,13-25). Acest fapt, relatat de toţi evangheliştii, are loc în preajma sărbătorii Paştelui şi provoacă mare impresie atât mulţimii cât şi ucenicilor. Cum trebuie să interpretăm acest gest al lui Isus?

Înainte de toate, trebuie observat că gestul nu a cauzat nici o represiune din partea autorităţilor ordinii publice, întrucât a fost văzut ca o acţiune tipic profetică: în realitate, profeţii, în numele lui Dumnezeu, denunţau deseori abuzuri, şi o făceau de multe ori prin gesturi simbolice. Problema, pentru orice eventualitate, era autoritatea lor. Iată de ce ceea ce iudeii îi cer lui Isus: „Prin ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci astfel de lucruri?” (In 2,18), ne arată că acţionează cu adevărat în numele lui Dumnezeu.

Alungarea vânzătorilor din templu a fost interpretată şi în sens politico-revoluţionar, plasându-l pe Isus pe linia mişcării zeloţilor. Aceştia erau, într-adevăr, „zeloşi” pentru legea lui Dumnezeu şi gata să folosească violenţa pentru a o face respectată. În timpurile lui Isus se aştepta un Mesia care să-l elibereze pe Israel de sub stăpânirea romanilor. Însă Isus dezamăgeşte această aşteptare, atât de mult încât unii ucenici îl părăsesc, iar Iuda Iscarioteanul de-a dreptul îl trădează. În realitate, este imposibil să-l interpretezi pe Isus ca fiind violent: violenţa este contrară Împărăţiei lui Dumnezeu, este un instrument al anticristului. Violenţa nu serveşte niciodată umanităţii, ci o dezumanizează.

Să ascultăm aşadar cuvintele pe care Isus le spune săvârşind acel gest: „Luaţi astea de aici şi nu faceţi din casa Tatălui meu o casă de negustorie!”. Şi ucenicii şi-au amintit atunci ceea ce este scris într-un psalm: „Râvna casei tale mă consumă” (69,10). Acest psalm este o invocaţie de ajutor într-o situaţie de pericol extrem din cauza urii duşmanilor: situaţia pe care Isus o va trăi în patima sa. Râvna pentru Tatăl şi pentru casa lui îl va conduce până la cruce: a sa este râvna iubirii care nu se sustrage răspunderii, nu cea care ar vrea să-i slujească lui Dumnezeu prin intermediul violenţei. Da fapt, „semnul” pe care Isus îl va da ca dovadă a autorităţii sale va fi tocmai moartea şi învierea sa: „Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica din nou”. Şi sfântul Ioan notează: „Dar el vorbea despre templul trupului său” (In 2,20-21). Cu Paştele lui Isus începe un nou cult, cultul iubirii, şi un nou templu care este El însuşi, Cristos înviat, prin care fiecare credincios îl poate adora pe Dumnezeu Tatăl „în duh şi adevăr” (In 4,23).

Dragi prieteni, Duhul Sfânt a început să construiască acest nou templu în sânul Fecioarei Maria. Prin mijlocirea ei, să ne rugăm ca fiecare creştin să devine o piatră vie a acestui edificiu spiritual. Benedict PP. XVI (Traducere Pr. Vincenţiu Balint). (http://www.arcb.ro/).

Iată Omul!

Isus Cristos din Nazaret


— Iată Omul! strigă-n iad Pilat
Cine iarăşi l-a crucificat?
Cine-i scoate umbra de sub văl?
Daţi-mi apă mâinile să-mi spăl!
Revărsaţi-mi râuri peste pumnii plini!
Sângele acesta voi l-aţi vrut, rabini!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Eu sunt umbra Omului străpuns.
În zadar în lumea de păcat
mâinile pătate ţi-ai spălat.
Cei spălaţi de apă, ca şi apa pier.
Cei spălaţi de mine, sunt cu mine-n cer!

— Iată Omul! strigă-n iad Pilat.
Cine iar îl vrea crucificat?
Eu am spus întregului popor:
Pe-mpăratul vostru să-l omor?
Gândul meu pe cruce lămurit l-am scris.
Nu sunt eu de vină! Nu eu Te-am ucis!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Omul care vede în ascuns.
Dându-mi titlul de-mpărat iudeu,
tu stăteai pe însuşi tronul meu...
Şi, scriind pe cruce al domniei semn,
tu domneai în slavă, eu muream pe lemn...

— Iată Omul! strigă-n iad Pilat!
Ca stăpân, Cezaru-i vinovat.
Eu eram guvernator roman.
N-am rostit osânda ca duşman.
N-am oprit să-ţi pună trupul în mormânt.
Nu sunt ucenic, dar nici vrăjmaş nu-ţi sunt!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Omu-n care singur te-ai străpuns.
Tu ai vrut şi glorie şi-arginţi
dar s-ajungi la urmă şi-ntre sfinţi.
Nu-i decât o cale spre eterna Stea!
Cine nu-i pe cale, e-mpotriva mea!
 
Costache Ioanid