Duminica milostivirii divine [II TP (A) - 23 aprilie 2017]

Duminica milostivirii divine

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (23 aprilie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 2,42-47; 1Petru 1,3-9; Evanghelia Ioan 20,19-31.

Astăzi celebrăm „Duminica divinei îndurării”. Sfântul părinte papa Ioan Paul al II-lea a făcut din această duminică – duminica milostivirii divine. Se numește așa pornind de la cererea pe care Isus a adresat-o sfintei Faustina, de la care a cerut ca duminica de după Paște să fie închinată infinitei milostiviri cu care el ne-a iubit și ne-a răscumpărat. Milostivirea este forţa care pune o limită răului. „Aveţi încredere – ne spune papa – în milostivirea divină!” Deveniţi oameni ai îndurării! Milostivirea este haina de lumină pe care însuși Cristos ne-a dat-o la Botez. În Biserica primară, noii botezați depuneau hainele albe – simbolui luminii – pentru a trăi botezul cu haine obișnuite. Nu lăsați ca această lumină să se stingă. Duceți lumii vestea cea bună a milostivirii lui Dumnezeu.

În prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 2,42-47), sfântul Luca este martorul unei comunităţi creştine care a primit milostivirea lui Isus. Toată viața creştinilor este transformată. Paștele reprezintă evenimentul decisiv al credinței creștine. „A apărut o altă generație, o altă viață, un alt mod de a trăi, o schimbare a naturii noastre. Și voi ați văzut începutul acestei schimbări spre bine!” – scria sfântul Grigore de Nyssa. Viaţa creştină este susţinută de patru piloni: „în zilele acelea, fraţii erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (v. 42). Mai întâi este învăţătura sau predica apostolilor pe care o urmăresc cu perseverență; urmează elementul cel mai marcant koinonia: unirea fraternă sau caritate, care se manifestă în împărțirea bunurilor; apoi frângerea pâinii: este un al treilea element care face aluzie la ritul euharistic – memorialul Paștelui lui Cristos, care este izvor şi culme a vieții creștine; și, în ultimul rând, este rugăciune în case dar și la Templul. Sfântul Luca menționează prezenţa minunilor şi a semnelor prin mâinile apostolilor care provoacă un sentiment de teamă în toți cei care sunt purtați să recunoască în cuvântul şi lucrarea apostolilor, Cuvântul şi prezenţa lui Dumnezeu. Comunitatea creștină atinge energia tocmai prin mărturisirea credinței în înviere, menținând în comun bunurile posedate, frecventând învățătura apostolilor și patricipând la euharistie.

În a doua lectură, sfântul Petru (1Pt 1,3-9) ne prezintă un imn baptismal antic în care este cântată bucuria celui credincios pentru binecuvântărea lui Dumnezeu care „ne-a renăscut” în apa botezului. Este o binecuvântare centrată pe milostivire. „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi” (v. 3). Sfântul Petru îi încurajează pe creștinii din timpul său, supuși la tot felul de încercări, să aducă roade de credință și speranță. El spune că învierea este promisă la toți; dar nu fără încercări. Este verificătă calitatea credinţei noastre. Noi, cei care „îl iubim fără să-l fi văzut; fără a-l vedea, dar crezând în el” (v. 8), nu trebuie să ne lăsăm cuprinși de descurajare, căci viața noastră, care acum cunoaște moartea, va vedea gloria învierii. Cristos cel răstignit şi înviat ne aminteşte că nu suntem părăsiți. Vrea să ne unească la victoria sa.

Ce ne spune evanghelia pe care am proclamat-o astăzi? Evanghelia după Ioan (In 20,19-31) se armonizează foarte bine cu tema milostivirii divine. Fragmentul pe care l-am ascultat ni-l prezintă pe Isus înviat care apare apostolilor în ziua învierii, seara. Îl găsim pe cel înviat în faţa prietenilor săi care l-au abandonat. Nu căută să le facă reproșuri apostolilor. Dimpotrivă, se întâlnește pentru a le dărui pace: „Pace vouă!” Shalom!  Pace învierii, pacea milostivirii care iartă pe cei păcătoși. El are pentru ei o privire cu adevărat milostivă. Pacea este darul pascal al lui Cristos cel înviat.

Isus le arată semnul răstignirii şi lovitura de lance. Rănile pe care el le arată nu sunt un reproş, ci sunt semnul iubirii sale. Contemplând rănile, noi înțelegem mai bine cât de mult ne iubeşte.

Evanghelia ne relatează un lucru de necrezut: Isus dă oamenilor care-l abandonaseră misiunea de a ierta: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate!” (vv. 22-23). Este darul extraordinar al iubirii milostive a Domnului! Sunt trimiși de acela pe care îl trădaseră. Ori, iată, că în ciuda trădării lor, Isus își pune toată încrederea până la dăruirea slujirii iertării. Cu aceste cuvinte, Isus dă Bisericii sale puterea de a ierta păcatele. Demonstrează că ştie cine suntem noi. Dar are certitudinea că le poate învinge pentru totdeauna şi că le poate ierta în milostivirea infinită a lui Dumnezeu. Atunci Biserica nu este comunitatea unde nu se păcătuieşte, dar comunitatea unde se iartă păcatul.

Chesterton, întrebat despre motivul convertirii sale la catolicism, a exclamat: „Mă fac catolic pentru a primi iertarea păcatelor mele”. A înţeles bine ce este Biserica: locul unde se celebrează milostivirea lui Dumnezeu care iartă.

Dar, iată, că Toma un era cu ei. Ceilalți discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Opt zile după înviere, Isus se întâlnește cu apostolii și cu Toma. Acceptă să-i dea o probă ucenicului ezitant. „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” (v. 27). Credința este o cucerire obositoare și adesea sfâșietoare. Dar, cu răbdare, Isus așteaptă misterul libertății umane ca să ajungă să declare credință sa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v. 28). Este cea mai înaltă profesiune de credință din întreaga Evanghelie. Cel credincios a ajuns la lumină totală a credinței. În acest caz, Evanghelia poate să se încheie: „Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui” (v. 31).

Este Evanghelia milostivirii lui Dumnezeu. Apostolii au răspuns la chemarea lui Isus. Noi suntem martorii milostivirii?!...

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

† Duminica a 2-a a Paştelui (A): Duminica milostivirii [23.04.2017]

Apariția lui Cristos apostolilor -

Necredința lui Toma (1625)

de Anthonis van Dyck.

Evanghelia Ioan 20,19-31: În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” Toma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui.

Omilie

Papa Ioan Paul al II-lea a făcut din această duminică – duminica milostivirii. Am ieșit dintr-un an în care am celebrat milostivirea Domnului. Şi totuși vedem că în lumea de astăzi este foarte contestată. Fiecare dintre noi se poate gândi la toate aceste cuvintele și la aceste scrierii ca fiind niște săgeţi otrăvite: este o viaţă care sfârșește prin a fi frântă.

A acuza pe un altul și a-l afunda, nu este creștin. Este ceea ce ne face să înţelegem Evanghelia din această duminică a doua a Paştelui: îl găsim pe Isus cel înviat în faţa prietenilor săi care l-au abandonat; Petru l-a negat; în fața unei servitoare, el declarându-i că nu-l ştia. Dar Isus nu a căutat să-i facă reproșuri. Dimpotrivă, se întâlnește pentru a le dărui pace: pace învierii, pacea milostivirii care iartă, pacea care atinge inima şi copleșește existenţa lor. El are pentru ei o privire cu adevărat milostivă. De-a lungul Evangheliilor, îi vedem ridicându-i pe cei care au căzut. Vine să ne elibereze de acest rău în care căzusem.

În al doilea rând, el le arată stigmatul răstignirii şi lovitura de lance. Dincolo de moartea sa, este cel Răstignit se arată viu la ai săi. Rănile pe care el le arată nu sunt un reproş, ci semnul iubirii sale. Contemplând rănile sale noi înțelegem mai bine cât de mult ne iubeşte. Şi în acelaşi timp, schimbăm privirea la cei care sunt încercați de suferinţă. Transfigurați de lumina Paştelui, omul durerilor, ne învaţă să vedem în cei crucificații de astăzi înviații în germene. Nu vom putea să-i mulțumim pentru iubirea care este în el.

Evanghelia din această duminică ne relatează un lucru chiar de necrezut: acei oameni care abandonaseră pe Învățătorul lor primesc o misiune: sunt trimiși de acela pe care îl trădaseră. El ar putea să spună că nu s-ar putea conta pe ei, că nu sunt demni de încredere. Ori, iată, că în ciuda trădării lor, el își pune toată încrederea. Chiar până a le dărui ministerul [slujirea] iertării. De-a lungul secolelor, vedem că cei mai mari martori ai credinţei au fost păcătoşii iertați. Adevărata milostivire nu cunoaște nici o neîncredere. Speră împotriva oricărei speranţe.

Apostolii au răspuns la chemarea lui Isus. Au început să anunţe vestea bună a Evangheliei. Mesajul lor este transmis din generaţie în generaţie. Trebuie să primim şi să răspândim în lumea de astăzi mesajul lui. În prima lectură ni se arată martorul unei comunităţi creştine care a primit milostivirea lui Isus. Toată viața creştinilor a fost transformată; viaţa lor creştină este susţinută de patru piloni: învăţătura apostolilor pe care o urmăresc cu perseverență, caritate care se manifestă în împărțirea bunurilor, frângerea pâinii (Euharistia) ca izvor şi culme a vieții creștine, rugăciune în case dar și la templul.

Aceste comunităţi nu sunt izolate în sine; ele primesc în fiecare zi noi membri. Ele nu sunt persoane îndoctrinate sau înrolate, dar oamenii care în mod liber au răspuns la chemarea lui Cristos Mântuitorul. Sunt într-adevăr milostivirea lui Dumnezeu pentru toți, inclusiv pentru cei care nu fac parte din poporul său. Este important pentru lumea noastră de astăzi. Papa Francisc continuă să le reamintească tuturor celor care sunt la periferia societății.

În a doua lectură, sfântul Petru ne adresa o binecuvântare centrată pe milostivire. El ne anunță că învierea este promisă la toți; dar nu va fi fără încercări. Se verifică calitatea credinţei noastre. Dar în inima durerii noastre, Cristos cel răstignit şi înviat ne aminteşte că nu suntem singuri. Vrea să ne asocieze pe toți la victoria sa.

În celebrarea Euharistiei, îi cerem Domnului să ne dea să primim acest dar pe care ni-l face; să facă din noi adevărați martori ai milostivirii oferit nouă tuturor, chiar și acelora care au comis cele mai grave greșeli. Credința pe care suntem chemaţi s-o proclamăm este izvor de pace, bucurie și iubire. Numele lui Dumnezeu este milostivire. El este încă cu noi pentru a anunţa lumii că iertarea este întotdeauna posibilă.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6798-homelie-du-2eme-dimanche-de-paques-a/).

Frângerea pâinii...

Cina din Emaus - de Antonio Guzman Capel.

„Dar ei l-au îndemnat insistent: «Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!» Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: «Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?» Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: «Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon». Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii” (Luca 24,29-35).

Emaus

M-ai întâlnit pe drumul spre Emaus
Când coboram de tot dezamăgit;
Nu-nţelegeam de ce aflam repaus
Din graiul tău în sufletu-mi trudit.

Ştiai că mi s-au stins speranţe sfinte,
Ştiai că îndoiala m-a cuprins,
De-aceea mi-ai redat iar zel fierbinte
Şi iar lumina dalbă mi-ai aprins.

Erau momente calde şi divine
Şi retrăiam iar stările dintâi.
Dar, ajungând, văzând că pleci, străine,
Ţi-am zis, în casa mea să mai rămâi.

Ai acceptat şi ai cinat cu mine
Când în sfârşit, Isus, te-am cunoscut.
Mi-ai fost străin, acum îmi e ruşine
C-atâta drum nu te-am recunoscut.

Din calea deznădejdii ce coboară
Iar spre Ierusalim m-am reîntors
Şi spun celor răpuşi de vreo povară
Cum m-ai aflat pe ea, slăvit Cristos.

De-atunci, mereu treci călător prin lume
Căutând pe omul frânt şi-ndurerat…
Şi tu, mergeai spre moarte şi genune
De nu-ntr-o zi Isus te-ar fi aflat.

De mergi şi tu dezamăgit la vale
O voce sfântă te va asalta
Deschide inima, e Domnul, frate,
Să intre şi cu tine va cina.

de Simion Buzduga
(sursă:https://www.resursecrestine.ro).

Marți din octava Paștelui: Credinţa naşte din iubire

Isus înviat și Maria Magdalena - 

de Simon Dewey.

Evanghelia Ioan 20,11-18: În acel timp, Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt şi a văzut doi îngeri în haine albe care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul, la picioare. Ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a spus: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. Spunând acestea şi întorcându-se, l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus. Isus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua!” Isus i-a zis: „Maria!” Ea, întorcându-se, i-a spus în evreieşte: „Rabbuni!” - care înseamnă „Învăţătorule!” Isus i-a zis: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: «Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru!»”. Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea.

Reflecție

Şi astăzi Biserica ne propune o trecere de la moarte la Înviere. Maria se află alături de mormântul lui Isus şi plânge, pentru că crede că i-a fost luat trupul Învăţătorului său iubit. Îi este negat şi acest contact, această consolare şi este disperată. Se întoarce şi vede o figură, dar nu-l recunoaşte pe Isus, crede că este paznicul grădinii: Cel Înviat îi cere ochii credinţei pentru a fi văzut. Isus îi spune: „Femeie, de ce plângi?”. Dar ea încă nu-l recunoaşte. Maria îl caută încă pe Cristos, pe acela pe care l-a urmat, pe acela care o salvase. Numai când Isus va pronunţa numele său, „Maria”, atunci ea îl va recunoaşte. Se crează o nouă intimitate între Isus şi această femeie, relaţia cu Cel Înviat este pe alt plan.

Ca şi Maria şi nouă adesea poate să ne fie greu să-l recunoaştem pe Cel Înviat: suferinţa şi dificultăţile vieţii ne împiedică deseori să vedem, chiar în aceste lucruri, pe Cel Înviat care ne stă înainte. Maria nu-l recunoaşte imediat pe Isus, îl confundă cu grădinarul, deşi a petrecut multe momente cu el, dar numai atunci când Isus o cheamă pe nume – Maria – îl recunoaşte. Îi spune „Învăţătorule”, vrea să restabilească cu el relaţia pe care o aveau înainte de moartea sa. Maria caută să lege din nou evenimentul crucii cu un incident de pe drum, dar Isus o opreşte. El este Înviatul şi poartă semnele Pătimirii sale, acum raportul lor este diferit, trebuie să facă un salt de calitate: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat la Tatăl”; Mariei îi revine misiunea vestirii. Isus nu mai merge în mod fizic pe străzile Palestinei, acum le revine martorilor săi să fie gura sa, picioarele sale, mâinile sale. Este timpul faptelor pentru cei care cred în evanghelie, pentru că Cel Înviat dăruieşte Duhul său. Paştele crează o situaţie nouă în cei care cred, pentru că îi determină să poarte evanghelia nu povestind simplu un fapt întâmplat, dar mărturisind întâlnirea cu o persoană care ne cheamă pe nume, care ne cunoaşte în adâncul fiinţei noastre şi care vrea să intre în istoria fiecăruia dintre noi.

(Messa Meditazione [25.03.2008]; comentariu de pr. Gian Franco Poli; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=12074).

Luni din octava Paștelui: Încercarea de corupere

Evanghelia Matei 28,8-15: În acel timp, femeile, plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui. Şi, iată, Isus le-a venit în întâmpinare şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!” Iar ele, apropiindu-se, i-au cuprins picioarele şi l-au adorat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi! Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea!” După ce au plecat ele, iată că unii din gardă au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor despre toate cele întâmplate. Aceştia, reunindu-se în consiliu cu bătrânii, au dat suficient de mulţi arginţi soldaţilor, zicând: „Să spuneţi: «Discipolii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam!» Şi dacă va afla guvernatorul despre asta, îl vom convinge noi şi vă vom scăpa de neplăceri”. Ei, luând arginţii, au făcut aşa cum au fost instruiţi. Astfel, zvonul acesta s-a răspândit la iudei până azi.

Reflecție

De la mormântul gol pleacă două mesaje: aceea a femeilor, transformate în mesagere ale învierii şi aceea a gărzilor puse la mormânt care merg la marii preoţi pentru a-i informat despre cele întâmplate. Există un fapt sigur pe care nimeni nu îndrăzneşte să-l nege: mormântul gol. O spun, desigur, femeile mesagere; o spun paznicii de la mormânt, iar marii preoţi nu pot să nege. Cu toate acestea faptul, admis de toţi, are diferite posibilităţi de explicaţie, vrea să spună că din mormântul gol nu se deduce cu evidenţă, aşa cum s-a afirmat de multe ori, învierea celui care a fost înmormântat acolo.

Relatarea prezentă a lui Matei cuprinde două posibilităţi: Isus a înviat; cadavrul lui Isus a fost furat. Cele două posibilităţi sunt expuse cu mare imparţialitate, cel puţin rămânând la aparenţe. Cel care citeşte evanghelia trebuie să se decidă pentru una sau pentru alta. Este convingătoare versiunea marilor preoţi? Evident, nu. Atunci cititorul trebuie să se decidă să admită prima posibilitate: învierea lui Isus despre care dau mărturie femeile.

Dar ceea ce se întâmplă în primele momente are loc şi acum. Învierea lui Isus nu este un fapt controlabil, deşi un fapt supranatural admisibil doar în virtutea credinţei. Atunci când inima se închide credinţei, învierea trece imediat în lumea legendei. În momentul în care Matei scrie evanghelia continuau discuţiile între iudei şi creştini. Simplul fapt al existenţei comunităţii creştine la Ierusalim şi a predicării sale era o denunţare constantă a autorităţilor iudaice. Cartea Faptele Apostolilor (3,5) dă mărturie în această privinţă.

Prezenţa creştinilor printre ei era incomodă şi de nesuportat pentru că, în definitiv, însemna că a avut loc ultima şi detifinitiva intervenţei a lui Dumnezeu în istorie, că a început timpul din urmă şi că a început lumea nouă, împărăţia, învierea. Astfel ceea ce făceau iudeii – continuau să aştepte toate acestea într-un timp viitor – era cu totul în afară. Trebuiau aşadar să se convingă despre realitate. În loc să facă aceasta, ei preferau să răspândească o calomnie (care avea să se repete de multe ori în cursul istoriei Bisericii, în special în căutările raţionaliste din secolele XVIII şi XIX). Această istorie se plasează în realitatea trăită a disputelor dintre iudei şi creştini, pe tot parcursul primului secol de creştinism.

(Comentariu din Bibbia Liturgica, Edizioni Paoline, Roma 1981, p. 1010-1011; trad. I. C).