Scrisoria enciclică „Fratelli tutti” a papei Francisc despre fraternitatea şi prietenia socială [3 octombrie 2020]

„Fratelli tutti” - enciclica papei Francisc [în italiana].pdf

Vatican: Conferinţă despre scrisoarea enciclică "Fratelli tutti" a Sfântului Părinte Francisc despre fraternitatea şi prietenia socială (4 octombrie 2020)

Sinteza enciclicii „Fratelli tutti” 

Care sunt marile idealuri, dar şi căile care pot fi parcurse concret pentru cel care vrea să construiască o lume mai dreaptă şi fraternă în propriile relaţii zilnice, în social, în politică, în instituţii? Aceasta este întrebarea la care intenţionează să răspundă, în mod deosebit, "Fratelli tutti": papa o defineşte o "Enciclică socială" (6) care împrumută titlul de la "Îndemnurile" Sfântului Francisc de Assisi, care folosea acele cuvinte "pentru a se adresa tuturor fraţilor şi surorilor şi a le propune o formă de viaţă cu gust de Evanghelie" (1). Sărăcuţul "nu făcea războiul dialectic impunând doctrine, ci el comunica iubirea lui Dumnezeu", scrie papa, şi "a fost un părinte rodnic care a provocat visul unei societăţi fraterne" (2-4). Enciclica tinde să promoveze o aspiraţie mondială la fraternitatea şi la prietenia socială. Pornind de la apartenenţa comună la familia umană, de la a ne recunoaşte fraţi pentru că suntem fii ai unui Creator unic, toţi în aceeaşi barcă, aşadar toţi având nevoie să conştientizăm că într-o lume globalizată şi interconectată ne putem salva numai împreună. Motiv inspirator citat de mai multe ori este Documentul despre fraternitatea umană semnat de Papa Francisc şi de marele imam de Al-Azhar în februarie 2019.

„Eros” și „agape” – diferență și unitate

Benedict al XVI-lea cu fratele său Gheorghe și o delegație din Traunstein (Germania) [octombrie 2018].

(sursa: https://twitter.com/vignadelsignore).

3. Iubirii dintre bărbat și femeie, ce nu se naște din gândire și din voință, ci care, ca să spunem așa, se impune ființei umane, Grecia antică i-a dat numele de eros. Să anticipăm deja că Vechiul Testament grecesc folosește doar de două ori cuvântul eros, iar Noul Testament nu-l folosește niciodată: dintre cele trei cuvinte referitoare la iubire – eros, philia (iubirea de prietenie) și agape – scrierile neotestamentare îl preferă pe ultimul, care în limba greacă era mai curând marginal. Cât privește iubirea de prietenie (philia), aceasta este reluată și aprofundată în Evanghelia după Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus și ucenicii săi. Marginalizarea cuvântului eros, precum și noua viziune despre iubire ce se exprimă prin intermediul cuvântului agape denotă fără nici o îndoială ceva esențial în noutatea creștinismului cu referire precisă la înțelegerea iubirii. În critica la adresa creștinismului, care s-a dezvoltat cu o radicalitate crescândă începând cu iluminismul, această noutate a fost considerată într-un mod absolut negativ. Potrivit lui Friedrich Nietzsche, creștinismul i-ar fi dat eros-ului să bea venin, iar eros-ul nu a murit, ci a ajuns să degenereze în viciu (cf. Jenseits von Gut und Böse, IV,168). Filozoful german exprima în felul acesta o percepție foarte răspândită: Biserica, prin poruncile și interdicțiile sale, nu ne amărăște cel mai frumos lucru al vieții? Nu ridică ea oare panouri de interdicții chiar acolo unde bucuria prevăzută pentru noi de către Creator ne oferă o fericire ce ne face să gustăm mai dinainte ceva ce ține de divin?

Sarcofagul unui copil [speranța]

Bunul Păstor pictat în catacombele lui Priscilla
[cubicolo della velatio, metà del III secolo].

„Către sfârşitul secolului al treilea

întâlnim pentru prima dată la Roma,

pe sarcofagul unui copil,
în contextul învierii lui Lazăr,


Profilul lui Lazăr, atins de Cristos
[cubicolo di Lazzaro delle Catacombe di Priscilla].
(sursa: http://roma.repubblica.it/cronaca/2013/11/20/news/nuovi_colori_e_grandi_scoperte_rinascita_di_un_sacrario_paleocristiano-71410431/).

figura lui Cristos ca a adevăratului filozof
care într-o mână ţine evanghelia
şi în cealaltă bastonul de călător,
propriu filozofului.
Cu acest baston al său el învinge moartea;
evanghelia aduce adevărul
pe care filozofii pelerini îl căutaseră în zadar.
În această imagine,
care apoi pentru o perioadă lungă rămâne în arta sarcofagelor,
devine clar ceea ce persoanele culte
ca şi cele simple găseau în Cristos:
el ne spune cine este omul în realitate
şi ce trebuie să facă el pentru a fi într-adevăr om.
El ne arată calea şi această cale este adevărul.
El însuşi este atât calea ca şi adevărul,
şi de aceea este şi viaţa pe care cu toţii o căutăm.
El arată şi calea dincolo de moarte;
numai cine este în măsură să facă aceasta,
este un adevărat maestru de viaţă”

(Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 6).

Enciclica „Veritatis splendor” a papei Ioan Paul al II-lea... după un ziar

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/veritatis-splendor-scrisoarea-enciclica-de-ioan-paul-al-ii-lea.pdf

 

Enciclica Veritatis splendor a papei Ioan Paul al II-lea

 

de pr. Isidor Chinez (Roma) [octombrie 1993]

 

 

Enciclica, după un ziar…

 

 

Luni, 4 octombrie, după o lungă vacanţă, mergeam să mă rog în Bazilica „San Pietro”. Am văzut că era multă mişcare în piaţă, aşa ca în preajma unei mari celebrări la care participă papa. Am aflat că a doua zi avea să fie publicată enciclica asupra moralei Veritatis splendor. Nu am fost prezent la celebrarea din Vatican. Nici nu am reuşit să ascult la radio. Doar o zi după aceea am dat peste singurul ziar italian, aici, în Colegiul Englez, „La Repubblica”. Pe pagina întâia era imaginea papei care semna noua enciclică şi un titlu: „Și Wojtyla înfruntă anul două mii” iar cu litere mai mici stătea scris provocator şi nu lipsit de ironie: „Adevărul este numai în Biserică”. M-am dus la cele două pagini unde se dădea trimiterea pentru a mă informa asupra documentului pontifical. Un titlu mare: „E ca o întoarcere la Inchiziţie”. Era afirmaţia teologului elveţian Hans Küng, „patriarhul teologilor rebeli” care „se ridică împotriva dictatului de la Roma”. Ce să înţeleg din interviul cu acest teolog? Că Veritatis splendor nu este altceva decât „o amestecătură de exigenţe drepte şi de interpretări dubioase”, „interpretări care condamnă fără drept de apel autoerotismul, fecundarea artificială, relaţiile prematrimoniale”; că la originea enciclicii este frica unui papă care „nu a încercat niciodată o întâlnire cu cei care ocupă poziţii critice în Biserică”, un papă care „prin educaţie, prin formare şi prin modul său de a gândi nu este gata pentru un colocviu autentic”; că e „mărturia unui faliment”, că e „eşecul a 15 ani de pontificat”, că e „întoarcere la metodele inchisitorii ale luptei antimoderniste a lui Pius X”; că e „o interpretare rigoristică” a normelor etice…

 

Dând apoi pagina, un alt titlu mare: „Ultima cruciadă a papei Wojtyla” cu câteva explicaţii pentru cei neiniţiaţi: era prezentată o schiţă cu cele două table ale legii având notat: «Sex, cei şase nu ai lui Wojtyla», nu contraconcepţiei, nu sterilizării directe, nu autoerotismului, nu relaţiilor prematrimoniale, nu relaţiilor homosexuale, nu fecundaţiei artificiale. Pe scurt, Marco Politi în articolul său vorbea despre enciclică ca despre „testamentul spiritual al lui Karol Wojtyla în pragul anului două mii” în care îşi pune tot sufletul: „furia, pasiunea, visele, duritatea, teama de a încheia mileniul cu un cuvânt definitiv, dorinţa arzătoare pentru misiunea universală”, „credinţa sa în urgenţa de a se abandona lui Dumnezeu, voinţa sa de a-i purta pe toţi să-l urmeze pe Cristos, exaltarea demnităţii umane, idealul unei libertăţi care constă în a fi «scutiţi de crime», supărarea împotriva nedreptăţii sociale şi economice, indignare în faţa corupţiei politice, solidaritatea cu popoarele lovite în propriile lor drepturi fundamentale, refuzul totalitarismului vechi şi nou”. Pentru autorul articolului enciclica „rămânea un diktat pentru cei care nu se pleacă în faţa doctrinei tradiţionale învăţată de papi”.

 

Într-un alt articol, pe aceeaşi pagină erau prezentate cu litere îngroşate criticile protestanţilor, anglicanilor şi comunităţilor creştine de bază. Ceea ce m-a lovit era expresia unui pastor, decanul Bisericii Luterane din Italia: „Citind ceea ce enciclica spune, sau mai bine, nu spune, doresc fiicei mele o formaţie «necreştină» în câmp sexual”.

 

Până acum tot ceea ce se spunea era dezgustător, nimic pozitiv. Totul numai critică, reducerea moralei la problemele vieţii sexuale, prognosticuri pline de pesimism cu privire la viitorul Bisericii din cauza acestui ultim document.

 

Oare numai aceasta să fie această enciclică pentru care a fost nevoie de şase ani pentru a o scrie?

 

Din fericire la mijlocul paginii descopăr cu caractere cursive articolul – ce-i drept de proporţii reduse în comparaţie cu celelalte două – lui Gianni Baget Bozzo care declară cu toată convingerea, chiar în titlu: „Dar nu este o listă de porunci…” şi că „contrar a ceea ce se spune, eu afirm că creştinii şi teologii sunt astăzi mai liberi” (subtitlu). Papa intră în planul credinţei, se limitează să înveţe adevărul şi obiectivitatea legii morale. Ceea ce vrea să spună: omul stă înaintea lui Dumnezeu, acţionează înaintea lui. Dumnezeu mai este un unghi al actului uman. A amintit teologilor obiectivitatea moralei creştine, nu mai mult de aceasta. Ioan Paul II a rămas papa libertăţii, chiar atunci când a intrat în planul învăţăturii adevărului. A lăsat planul exortaţiei morale pentru a-l atinge pe cel al doctrinei credinţei. Revine teologilor dar şi credincioşilor să folosească libertatea cu acelaşi Spirit cu care papa a exercitat autoritatea sa.

 

Am înţeles că există o altă faţă – cea adevărată – a documentului. Voiam să descoper „Splendoarea adevărului” în ea însăşi. Am plecat la librărie să caut noua enciclică. 

Enciclica „Laudato si” a sfântului părinte Francisc – PDF – prezentarea de Radio Vatican

 „Laudato si” – Scrisoare enciclica a sfântului părinte papa Francisc despre îngrijirea casei comune
 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/e2809elaudato-sie2809d-scrisoare-enciclica-a-sfantului-parinte-papa-francisc-despre-ingrijirea-casei-comune.pdf
 

LETTERA ENCICLICA
LAUDATO SI’
DEL SANTO PADRE
FRANCESCO
SULLA CURA DELLA CASA COMUNE

 

1 . «Laudato si’, mi’ Signore», cantava san Francesco d’Assisi. In questo bel cantico ci ricordava che la nostra casa comune è anche come una sorella, con la quale condividiamo l’esistenza, e come una madre bella che ci accoglie tra le sue braccia: «Laudato si’, mi’ Signore, per sora nostra matre Terra, la quale ne sustenta et governa, et produce diversi fructi con coloriti flori et herba». [1]

 

(sursă: http://www.osservatoreromano.va/it/news/lettera-enciclica-laudato-si-del-santo-padre-franc#sthash.ITEj3m8c.VW83GYKy.dpuf).

Vă oferim mai jos o amplă sinteză a enciclicei ”Laudato si'. Despre ocrotirea casei comune”. Sinteza, tradusă de Redacția Română Radio Vatican, a fost pregătită de Sala de Presă a Sfântului Scaun.

 

 

Enciclica Laudato si’: o „hartă”

 

Acest text reprezintă un instrument de îndrumare pentru o primă lectură a enciclicei, care să-l ajute pe cititor să-i înțeleagă desfășurarea pe ansamblu și liniile principale. Primele două pagini cuprind o prezentare generală a enciclicei Laudato si’, iar apoi fiecare pagină corespunde câte unui capitol, arătând tema principală a acestuia și reproducând câteva paragrafe cheie. Numerele dintre paranteze fac trimitere la paragrafele enciclicei. Ultimele două pagini prezintă cuprinsul integral.

 

O privire de ansamblu

 

„Ce fel de lume dorim să le transmitem acelora care vor veni după noi, copiilor care cresc în acest timpuri?” (160). Această întrebare este de importanță centrală pentru Laudato si’, așteptata enciclică a Papei Francisc despre grija pentru casa comună. Pontiful continuă: „Această întrebare nu se referă doar la mediu în mod izolat, întrucât chestiunea nu poate fi pusă în discuţie în mod parțial” și acest lucru ne face să ne punem întrebări legat de sensul existenței și de valorile fundamentale ale vieții sociale: «Care este scopul pentru care am venit la această viață? Pentru ce scop lucrăm și luptăm? De ce acest pământ are nevoie de noi?» „Dacă nu ne punem aceste întrebări de fond”, scrie Suveranul Pontif, ”nu cred că preocupările noastre ecologiste ar putea să obțină efecte importante” .

 

Numele enciclicei vine din invocația sfântului Francisc din Assisi, „Lăudat să fii, Domnul meu...”, care în Cântarea creaturilor amintește că pământul, casa noastră comună, „este şi ca o soră cu care împărtășim existența, și ca o mamă frumoasă care ne primește în brațele sale” (1). Noi înșine ”suntem pământ” (cf Gen 2,7). Însuşi trupul nostru este alcătuit din elemente ale planetei, aerul ei este cel pe care îl respirăm și apa ei ne ține în viață și ne învigorează” (2).

 

Acest pământ, maltratat și prădat, acum se plânge iar gemetele lui se unesc cu gemetele tuturor celor abandonați ai lumii. Papa Francisc ne îndeamnă să le ascultăm, cerând de la toţi şi de la fiecare în parte – persoane, familii, colectivități locale, națiuni și comunitate internațională – o „convertire ecologică”, după expresia Sfântului Ioan Paul al II-lea, adică o „schimbare a direcției”, asumându-ne frumusețea și răspunderea unui angajament pentru „grija pentru casa comună”. În același timp, Papa Francisc recunoaște că „se observă o sensibilitate din ce în ce mai mare faţă de mediu și ocrotirea naturii, și se maturizează o preocupare sinceră și dureroasă pentru ceea ce se întâmplă cu planeta noastră” (19), îndreptățind o privire de speranță care marchează întreaga enciclică și transmite tuturor un mesaj clar și plin de speranță: „Omenirea încă mai are capacitatea de a colabora la construirea casei noastre comune” (13); „ființa umană încă mai este capabilă să intervină în mod pozitiv” (58); „nu este totul pierdut, pentru că ființele umane, capabile să se degradeze până la extrem, pot să se depășească, pot să aleagă din nou binelui și să renască” (205).

Credința și familia

O zi la Bethleem - de Joseph Brickey

În drumul lui Abraham spre cetatea viitoare, Scrisoarea către Evrei face aluzie la binecuvântarea care se transmite de către părinţi copiilor (cf. Evr 11,20-21). Primul loc în care credinţa luminează cetatea oamenilor se află în familie. Înainte de toate, mă gândesc la unirea stabilă a bărbatului şi a femeii în căsătorie. Ea se naşte din iubirea lor, semn şi prezenţă a iubirii lui Dumnezeu, din recunoaşterea şi acceptarea bunătăţii diferenţei sexuale, prin care soţii se pot uni într-un singur trup (cf. Gen 2,24) şi sunt capabili să dea naştere unei noi vieţi, manifestare a bunătăţii Creatorului, a înţelepciunii şi a planului său de iubire. Întemeiaţi pe această iubire, bărbatul şi femeia pot să-şi promită iubire reciprocă printr-un gest care implică întreaga viaţă şi care aminteşte atâtea trăsături ale credinţei. A promite o iubire care să fie pentru totdeauna este posibil atunci când se descoperă un plan mai mare decât propriile proiecte, care ne susţine şi ne permite să dăruim întregul viitor persoanei iubite. Apoi, credinţa ajută la perceperea în toată profunzimea şi bogăţia sa a naşterii copiilor, pentru că face să se recunoască în ea iubirea creatoare care ne dăruieşte şi ne încredinţează misterul unei persoane noi. În felul acesta, Sara, datorită credinţei sale, a devenit mamă, bazându-se pe fidelitatea lui Dumnezeu faţă de promisiunea sa (cf. Evr 11,11).

Lumen fidei (Lumina credinței) – Scrisoarea enciclică (de papa Francisc)

http://isichi.wordpress.com/2013/07/24/lumen-fidei-lumina-credintei-scrisoarea-enciclica-de-papa-francisc/

Lumen fidei – Scrisoarea enciclică (de Francisc) – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/07/lumen-fidei-scrisoarea-enciclicc483-de-francisc.pdf

 



Lumen fidei – Lettera enciclica (del Francisc) – PDF (în italiană)

http://isichi.files.wordpress.com/2013/07/lumen-fidei-lettera-enciclica-del-francisc.pdf



„Lumen fidei”: amplă sinteză a primei Enciclice a Papei Francisc

 

 

(Radio Vatican – 5 iulie 2013) „Lumen fidei”, „Lumina credinţei” este prima Enciclică semnată de Papa Francisc. Împărţită în patru capitole, plus introducerea şi o concluzie, „Lumen fidei” se adaugă enciclicelor lui Benedict al XVI-lea despre caritate şi speranţă şi asimilează „munca preţioasă” efectuată de Papa emerit, care completase aproape Enciclica despre credinţă.

La această „primă redactare” a documentului, Papa Francisc a adăugat contribuţii ulterioare.

Introducerea enciclicei ilustrează motivaţiile care stau la baza documentului. Este vorba, în primul rând, de recuperarea luminii credinţei încât să ilumineze întreaga existenţă a omului şi să-l ajute să distingă binele de rău. În special în epoca modernă, credinţa se opune căutării, fiind văzută ca o iluzie, ca un salt în gol care împiedică libertatea omului.

În al doilea rând, apărând tocmai în Anul Credinţei şi la 50 de ani de la Conciliul Vatican al II-lea, „Lumen fidei” vrea să revigoreze percepţia măreţiei orizonturilor pe care le-a deschis credinţa, pentru ca aceasta să fie mărturisită în unitate şi integritate.

Credinţa, dar al lui Dumnezeu

De fapt credinţa nu vine de la sine, ci este un dar al lui Dumnezeu, ce trebuie hrănit şi întărit. „Cine crede, vede”, scrie Papa, pentru că lumina credinţei vine de la Dumnezeu şi este în măsură să ilumineze întreaga existenţă a omului: vine din trecut, din amintirea vieţii lui Isus, dar vine şi din viitor, pentru că ne deschide mari orizonturi.

Humanae Vitae – Scrisoarea enciclică (de Paul al VI-lea) – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/06/humanae-vitae-scrisoarea-enciclicc483-de-paul-al-vi-lea.pdf

Evangelium Vitae – Scrisoarea enciclică (de Ioan Paul al II-lea)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/evangelium-vitae-scrisoare-enciclicc483-de-ioan-paul-al-ii-lea.pdf

Introducere

 

1.EVANGHELIA VIEȚII se află în centrul mesajului lui Isus. Primită de Biserică în fiecare zi cu iubire, ea trebuie proclamată cu fidelitate curajoasă ca Veste Bună oamenilor din fiecare epocă şi cultură.

Î

n zorii mântuirii, naşterea unui copil este proclamată ca ştire îmbucurătoare: «Iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: astăzi vi s‑a născut în cetatea lui David, un Mântuitor, care este Cristos Domnul» (Lc 2, 10‑11). Această «bucurie mare» este stârnită, desigur, de naşterea Mântuitorului; dar Crăciunul dezvăluie şi sensul deplin al naşterii oricărui om şi bucuria mesianică apare astfel ca fundament şi împlinire a bucuriei pentru orice copil care se naşte (cf. In 16, 21).

 

Înfățişând nucleul central al misiunii sale răscumpărătoare, Isus spune: «Eu am venit ca ei să aibă viață şi s‑o aibă din belşug» (In 10, 10). Într‑adevăr, El se referă la viața «nouă» şi «veşnică», ce constă în comuniunea cu Tatăl, la care fiecare om este chemat în mod gratuit în Fiul prin lucrarea Duhului Sfințitor. Dar tocmai în această «viață» dobândesc semnificație deplină toate aspectele şi momentele vieții omului.

 

Valoarea incomparabilă a persoanei umane

 

2.Omul este chemat la o plinătate de viață care depăşeşte cu mult dimensiunile existenței sale pământeşti, deoarece constă în participarea la însăşi viața lui Dumnezeu.

Î

nălțimea acestei vocații supranaturale dezvăluie măreția şi prețul vieții umane, chiar şi în faza ei temporală. Într‑adevăr, viața în timp este condiție de bază, moment inițial şi parte integrantă a întregului proces unitar al existenței umane. Un proces care, în mod neaşteptat şi nemeritat, este luminat de făgăduința şi reînnoit de darul vieții dumnezeieşti, care îşi va atinge împlinirea totală în veşnicie (cf. 1 In 3, 1‑2). În acelaşi timp, tocmai această chemare supranaturală subliniază relativitatea vieții pământeşti a omului. Într‑adevăr, ea nu este realitate «ultimă», ci «penultimă»; este în orice caz o realitate sacră care ne este încredințată ca să o păstrăm cu simț de responsabilitate şi să o ducem la perfecțiune în iubire şi în dăruirea de noi înşine față de Dumnezeu şi față de frații noştri.

 

Biserica ştie că această Evanghelie a vieții care i‑a fost încredințată de Domnul său^[1], are un ecou profund şi convingător în inima oricărei persoane, fie ea credincioasă sau chiar necredincioasă, deoarece depăşindu‑i în mod infinit aşteptările, le corespunde totuşi în mod surprinzător. În ciuda dificultăților şi incertitudinilor, orice om deschis în mod sincer către adevăr şi către bine, prin lumina rațiunii şi nu fără influența tainică a harului, poate ajunge să recunoască în legea naturală care îi e scrisă în inimă (cf. Rom 2, 14‑15), valoarea sacră a vieții umane încă de la începutul şi până la sfârşitul ei, şi să afirme dreptul oricărei ființe umane de a‑şi vedea respectat în mod suprem acest bun primordial. Pe recunoaşterea unui astfel de drept se întemeiază conviețuirea dintre oameni şi însăşi comunitatea politică.

Enciclica Redemptoris Mater (de Ioan Paul II) – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/05/enciclica-redemptoris-mater-de-ioan-paul-ii.pdf

Enciclica Mama Răscumpărătorului