„Laudato si” – Scrisoare enciclica a sfântului părinte papa Francisc despre îngrijirea casei comune
LETTERA ENCICLICA
LAUDATO SI’
DEL SANTO PADRE
FRANCESCO
SULLA CURA DELLA CASA COMUNE
LAUDATO SI’
DEL SANTO PADRE
FRANCESCO
SULLA CURA DELLA CASA COMUNE
1 . «Laudato si’, mi’ Signore», cantava san Francesco d’Assisi. In questo bel cantico ci ricordava che la nostra casa comune è anche come una sorella, con la quale condividiamo l’esistenza, e come una madre bella che ci accoglie tra le sue braccia: «Laudato si’, mi’ Signore, per sora nostra matre Terra, la quale ne sustenta et governa, et produce diversi fructi con coloriti flori et herba». [1]
Vă oferim mai jos o amplă sinteză a enciclicei ”Laudato si'. Despre ocrotirea casei comune”. Sinteza, tradusă de Redacția Română Radio Vatican, a fost pregătită de Sala de Presă a Sfântului Scaun.
Enciclica Laudato
si’: o „hartă”
Acest text reprezintă un
instrument de îndrumare pentru o primă lectură a enciclicei, care să-l ajute pe
cititor să-i înțeleagă desfășurarea pe ansamblu și liniile principale. Primele
două pagini cuprind o prezentare generală a enciclicei Laudato si’, iar apoi fiecare pagină corespunde câte
unui capitol, arătând tema principală a acestuia și reproducând câteva
paragrafe cheie. Numerele dintre paranteze fac trimitere la paragrafele
enciclicei. Ultimele două pagini prezintă cuprinsul integral.
O
privire de ansamblu
„Ce
fel de lume dorim să le transmitem acelora care vor veni după noi, copiilor
care cresc în acest timpuri?” (160). Această întrebare este de importanță
centrală pentru Laudato si’,
așteptata enciclică a Papei Francisc despre grija pentru casa comună. Pontiful
continuă: „Această întrebare nu se referă doar la mediu în mod izolat, întrucât
chestiunea nu poate fi pusă în discuţie în mod parțial” și acest lucru ne face
să ne punem întrebări legat de sensul existenței și de valorile fundamentale
ale vieții sociale: «Care este scopul pentru care am venit la această viață?
Pentru ce scop lucrăm și luptăm? De ce acest pământ are nevoie de noi?» „Dacă
nu ne punem aceste întrebări de fond”, scrie Suveranul Pontif, ”nu cred că
preocupările noastre ecologiste ar putea să obțină efecte importante” .
Numele
enciclicei vine din invocația sfântului Francisc din Assisi, „Lăudat să fii,
Domnul meu...”, care în Cântarea creaturilor amintește că pământul, casa
noastră comună, „este şi ca o soră cu care împărtășim existența, și ca o mamă
frumoasă care ne primește în brațele sale” (1). Noi înșine ”suntem pământ” (cf Gen 2,7). Însuşi trupul nostru este
alcătuit din elemente ale planetei, aerul ei este cel pe care îl respirăm și
apa ei ne ține în viață și ne învigorează” (2).
Acest
pământ, maltratat și prădat, acum se plânge iar gemetele lui se unesc cu
gemetele tuturor celor abandonați ai lumii. Papa Francisc ne îndeamnă să le
ascultăm, cerând de la toţi şi de la fiecare în parte – persoane, familii,
colectivități locale, națiuni și comunitate internațională – o „convertire
ecologică”, după expresia Sfântului Ioan Paul al II-lea, adică o „schimbare a
direcției”, asumându-ne frumusețea și răspunderea unui angajament pentru „grija
pentru casa comună”. În același timp, Papa Francisc recunoaște că „se observă o
sensibilitate din ce în ce mai mare faţă de mediu și ocrotirea naturii, și se
maturizează o preocupare sinceră și dureroasă pentru ceea ce se întâmplă cu
planeta noastră” (19), îndreptățind o privire de speranță care marchează
întreaga enciclică și transmite tuturor un mesaj clar și plin de speranță:
„Omenirea încă mai are capacitatea de a colabora la construirea casei noastre
comune” (13); „ființa umană încă mai este capabilă să intervină în mod pozitiv”
(58); „nu este totul pierdut, pentru că ființele umane, capabile să se
degradeze până la extrem, pot să se depășească, pot să aleagă din nou binelui
și să renască” (205).
Papa
Francisc se adresează, desigur, credincioșilor catolici, preluând cuvintele Sfântului
Ioan Paul al II-lea: „creștinii, în particular, simt că angajamentul lor față
de creație, datoriile lor față de natură și de Creator, sunt parte a credinței
lor” ( 64), dar își propune „de a intra în dialog în mod deosebit cu toți
oamenii în ce privește casa noastră comună” (3): dialogul străbate întregul
text, iar în cap. 5 devine instrumentul preferat pentru abordarea și rezolvarea
problemelor. Încă de la început, Papa Francisc amintește că „și celelalte Biserici
și Comunități creștine – ca și celelalte religii – au manifestat o profundă
preocupare și o reflecție prețioasă” pe tema ecologiei (7). Mai mult, Papa își
asumă în mod explicit contribuția acestora, începând cu cea a „dragului Patriarh
ecumenic Bartolomeu” (7), pe care îl citează pe larg la numerele 8-9. Totodată,
Pontiful aduce mulțumiri în repetate rânduri protagoniștilor acestui demers –
atât persoanelor, cât și asociațiilor și instituțiilor –, recunoscând că „reflecția
oferită de numeroși oameni de știință, filosofi, teologi și organizații sociale
a îmbogățit cugetarea Bisericii asupra acestor chestiuni” (7) și îi îndeamnă pe
toți oamenii să recunoască „bogăția pe care religiile o pot oferi pentru o
ecologie integrală și pentru un progres deplin al neamului omenesc” (62).
Itinerarul
enciclicei este trasat la nr. 15 și se desfășoară pe șase capitole. Se trece de
la aflarea situației actuale pornind de la cele mai bune cuceriri științifice
disponibile astăzi (cap. 1), la compararea cu Biblia și tradiția iudeo-creștină
(cap. 2), identificând rădăcina problemelor (cap. 3) în tehnocrație și în
excesiva repliere autoreferențială a ființei umane. Propunerea enciclicei (cap.
4) este o „ecologie integrală, care să îmbrățișeze în mod clar dimensiunile
umane și sociale” (137), strâns legate de chestiunea ambientală. În această
perspectivă, Papa Francisc propune (cap. 5) lansarea, la fiecare nivel al
vieții sociale, economice și politice, a unui dialog onest, care să structureze
procese decizionale transparente, și amintește (cap. 6) că niciun proiect nu
poate avea eficacitate dacă nu este însuflețit de o conștiință formată și
responsabilă, sugerând propuneri pentru o maturizare în această privință pe
plan educațional, spiritual, eclezial, politic și teologic. Textul se încheie
cu două rugăciuni: una oferită împărtășirii cu toți cei care cred într-un
„Dumnezeu creator” (246), și cealaltă propusă celor care mărturisesc credința
în Isus Cristos, ritmată de refrenul „Lăudat să fii”, cu care enciclica începe
și se termină.
Textul
este străbătut de la un capăt la altul de câteva
linii tematice, abordate din perspective diferite, care îi conferă un
pronunțat caracter unitar: „relația strânsă dintre cei săraci și fragilitatea
planetei; convingerea că lumea trăiește într-o relație profundă; criticarea
noii paradigme și a celorlalte forme de putere care provin din tehnologie;
îndemnul de a căuta noi modalități de înțelegere a economiei și a progresului;
valoarea proprie a fiecărei creaturi; sensul ecologiei pentru om; necesitatea
unor dezbateri sincere și oneste; responsabilitatea gravă a politicilor
internaționale și locale; cultura rebutului și propunerea unui nou stil de
viață” (16).
Capitolul I. Ce se întâmplă
cu casa noastră comună
Primul
capitol prezintă cele mai recente descoperiri științifice din domeniul mediului
ca modalitate de ascultare a strigătului creației pentru „a transforma în
suferință personală ceea ce se întâmplă cu lumea și pentru a recunoaște astfel care
este contribuția pe care o poate aduce fiecare” (19). Se abordează în acest fel
„diferite aspecte ale crizei ecologice actuale” (15).
Schimbările
climatice. ”Schimbările
climatice sunt o problemă globală cu grave implicații de mediu, sociale,
economice, distributive și politice, și constituie una dintre principalele
provocări actuale pentru omenire” (25). Dacă „clima este un bun comun, al
tuturor și pentru toți oamenii” (23), impactul cel mai apăsător al alterării
radicale a acesteia se răsfrânge asupra celor săraci, dar mulți dintre cei „care
dețin mai multe resurse și puterea economică sau politică par să se concentreze
mai ales pe mascarea problemelor sau pe ascunderea simptomelor acestora” (26):
”lipsa de reacție în fața acestor drame ale surorilor și fraților noștri este
un semn al pierderii acelui simț de răspundere față de semenii noștri pe care
se întemeiază orice societate civilă” (25).
Chestiunea
apei. Pontiful afirmă în
mod clar că „accesul la apa potabilă și sigură este un drept esențial,
fundamental și universal, pentru că determină supraviețuirea persoanelor și de
aceea este o condiție pentru exercitarea celorlalte drepturi ale omului”. A-i
priva pe cei săraci de accesul la apă înseamnă a nega „dreptul la viață
înrădăcinat în demnitatea lor inalienabilă” (30).
Ocrotirea
biodiversității. „Anual
dispar mii de specii vegetale și animale pe care nu vom mai avea posibilitate
de a le cunoaște, pe care fiii noștri nu vor putea să le mai vadă, fiind
pierdute pentru totdeauna” (33). Acestea nu sunt doar eventuale „resurse”
exploatabile, dar au o valoare în sine. În această perspectivă „sunt demne de
laudă și, uneori, admirabile eforturile oamenilor de știință și ale
tehnicienilor care caută să rezolve problemele provocate de ființa umană”, dar
intervenția omului, când se pune în slujirea finanțelor și a consumului, „face
astfel încât pământul pe care trăim devine mai puțin bogat și frumos, din ce în
ce mai limitat și trist” (34).
Datoria
ecologică. În cadrul
unei etici a relațiilor internaționale, enciclica arată că există o adevărată „datorie
ecologică” (51), mai ales din partea Nordului față de Sudul lumii. În fața
schimbărilor climatice există „responsabilități diversificate” (52), iar cele
care revin țărilor dezvoltate sunt mai mari.
Cu
conștiința acestor divergențe profunde în fața unor asemenea problematici, Papa
Francisc se arată profund impresionat de „slabele reacții” față de dramele
atâtor persoane și populații. Cu toate că nu lipsesc exemplele pozitive (58),
el semnalează „o anumită amorțeală și o iresponsabilitate nepăsătoare” (59). Lipsesc,
astfel, o cultură adecvată (53) și disponibilitatea de a modifica stilurile de
viață, de producție și de consum (59), în timp ce este urgentă „înființarea
unui sistem normativ care (...) să asigure protecția ecosistemelor” (53).
Capitolul al II-lea. Evanghelia
creației
Pentru
a înfrunta problematicile ilustrate în capitolul precedent, Papa Francisc reia
narațiunile Bibliei, oferă o viziune de ansamblu care provine din tradiția iudeo-creștină
și exprimă „înfricoșătoarea responsabilitate” (90) a ființei umane față de
creație, legătura strânsă dintre toate creaturile și faptul că „mediul este un
bun colectiv, patrimoniu al întregii omeniri și responsabilitate a tuturor
oamenilor” (95).
În
Biblie, „Dumnezeu care eliberează și mântuiește este același care a creat
universul. (...) În El afecțiunea și puterea merg împreună” (73). Un loc
central îl ocupă narațiunea creării lumii pentru a medita la raportul dintre
ființa umană și celelalte creaturi și la modul în care păcatul distruge
echilibrul întregii creații: „Aceste narațiuni sugerează că existența umană se
întemeiază pe trei relații fundamentale strâns legate între ele: relația cu
Dumnezeu, cea cu aproapele și cea cu pământul. Potrivit Bibliei, aceste trei
relații vitale s-au rupt, nu doar în afara, dar și înăuntrul nostru. Această
ruptură este păcatul” (66).
De
aceea, chiar dacă „uneori creștinii au interpretat Scriptura într-un mod
incorect, astăzi trebuie să respingem cu tărie că din faptul de a fi creați
după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și din porunca de a supune pământul s-ar
putea deduce o stăpânire absolută asupra celorlalte creaturi” (67). Ființei
umane îi revine responsabilitatea de a „cultiva și păzi” grădina lumii (cf Gen 2,15)” (67), știind că „scopul final
al celorlalte creaturi nu suntem noi. În schimb, toate înaintează, împreună cu
noi și prin noi, spre țelul comun, care este Dumnezeu” (83).
Faptul
că omul nu este stăpânul universului „nu înseamnă a pune pe același plan toate
ființele vii și a-i șterge acea valoare particulară” care îl caracterizează; și
”nici nu comportă o divinizare a pământului, care ne-ar priva de chemarea de a
colabora cu acesta și de a-i proteja fragilitatea” (90). În această perspectivă,
„orice maltratare a unei creaturi «este contrară demnității umane» (92) și
”sentimentul de intimă uniune cu celelalte ființe ale naturii nu poate fi
adevărat dacă în același timp nu există în inimă blândețe, compasiune și
preocupare pentru ființele umane” (91). Este nevoie de conștientizarea unei
comuniuni universale: „creați de același Tată, noi, toate ființele universului
suntem unite prin legături nevăzute și formăm un fel de familie universală
(...) care ne îndeamnă la un respect sacru, iubitor și smerit” (89).
Capitolul
se încheie cu nucleul revelației creștine. „Isus pământesc”, prin „relația sa
atât de concretă și iubitoare față de lume”, este „cel înviat și glorios,
prezent în întreaga creație cu stăpânirea sa universală” (100).
Capitolul al III-lea. Rădăcina
umană a crizei ecologice
Acest
capitol prezintă o analiză a situației actuale, pentru a fi „notate nu doar
simptomele acesteia dar și cauzele sale cele mai profunde” (15), instaurând un
dialog cu filosofia și științele umaniste.
Primul
punct central al capitolului îl reprezintă reflecția asupra tehnologiei: se
recunoaște cu gratitudine aportul acesteia la îmbunătățirea condițiilor de
viață (102-103), dar aceasta oferă însă „celor care dețin cunoașterea și, mai
ales, puterea economică pentru a o exploata o dominație impresionantă asupra
întregului neam omenesc și a lumii întregi” (104). Însăși logica stăpânirii
tehnocratice este cea care duce la distrugerea naturii și la exploatarea
persoanelor și a populațiilor mai slabe. „Paradigma tehnocratică tinde să
exercite propria stăpânire și asupra economiei și a politicii” (109), împiedicând
recunoașterea faptului că „piața, de una singură, (...) nu garantează
dezvoltarea umană integrală și incluziunea socială” (109).
La
rădăcina crizei este diagnosticată în epoca modernă o formă excesivă de
antropocentrism (116); ființa umană nu-și mai recunoaște propria poziție în
raport cu lumea și asumă o poziție autoreferențială, centrată exclusiv pe sine și
pe propria putere. Decurge de aici logica de genul „folosește și aruncă” prin
care se justifică orice fel de rebut, indiferent că este ambiental sau uman,
care consideră că celălalt și natura ar fi simple obiecte și conduce la mii de
forme de stăpânire. Este logica care duce la exploatarea copiilor, la
abandonarea persoanelor în vârstă, la reducerea celorlalți în sclavie, la
supraestimarea capacității pieței de a se auto-reglementa, la practicarea
traficului de ființe umane, la comerțul cu piei de animale pe cale de
dispariție și cu „diamante însângerate”. Este aceeași logică a multor
organizații mafiote, a traficanților de organe, a traficului de droguri și a
eliminării celor pe cale de a se naște pentru că nu corespund cu planurile
părinților (123).
În
această optică enciclica abordează două probleme cruciale pentru lumea de astăzi.
Mai întâi de toate, munca: „în orice abordare a ecologiei integrale, care să nu
excludă ființa umană, este indispensabil a integra valoarea muncii” (124), după
cum „renunțarea la investiția în oameni, pentru a obține un profit mai mare,
este una din cele mai păguboase afaceri pentru o societate” (128). În al doilea
rând, limitele progresului științific, cu referință directă la organismele
modificate genetic (OMG: 123-136), care reprezintă o „chestiune cu caracter
complex” (135). Cu toate că „în unele regiuni folosirea acestora a produs o
creștere economică care a contribuit la rezolvarea unor probleme, se notează
dificultăți semnificative care nu trebuie să fie minimalizate” (134), începând
cu „concentrarea terenurilor productive în mâinile câtorva oameni” (134). Papa
Francisc se referă în mod particular la micii producători și la lucrătorii
rurali, la biodiversitate, la rețeaua de ecosisteme. Este, de aceea, necesară „o
dezbatere științifică și socială care să fie responsabilă și amplă, capabilă să
țină cont de întreaga informație disponibilă și să spună lucrurilor pe nume”,
pornind de la „liniile de cercetare autonomă și interdisciplinară” (135).
Capitolul al IV-lea. Ecologia
integrală
Propunerea
principală a enciclicei este ecologia integrală ca nouă paradigmă de dreptate;
o ecologie care „să integreze locul specific pe care ființa umană îl ocupă în
această lume și relațiile ei cu realitatea înconjurătoare” (15). Într-adevăr,
nu putem „considera natura ca pe ceva separat de noi sau ca pe o simplă ramă a
vieții noastre” (139). Aceasta este mereu valabilă, chiar dacă trăim în sectoare
diferite ale vieții: în economie și în politică, în culturi diverse, în mod
particular în cele mai amenințate, și chiar în orice moment al vieții noastre
de fiecare zi.
Perspectiva
integrală pune în joc și o ecologie a instituțiilor. „Dacă totul este în
relație, atunci și starea de sănătate a instituțiilor unei societăți comportă
consecințe pentru mediu și calitatea vieții umane: «Orice lezare a
solidarității și a prieteniei civice provoacă pagube ambientale»” (142).
Papa
Francisc recurge la numeroase exemple concrete pentru a-și exprima convingerea
că între chestiunile ambientale și chestiunile sociale și umane există o
legătură care nu poate fi distrusă niciodată. Astfel, „analizarea problemelor
ambientale nu poate fi separată de analizarea contextelor umane, familiale, de
muncă, urbane și de relația fiecărei persoane cu sine însăși” (141), pentru că
„nu există două crize separate, una ambientală și una socială, ci numai o
singură și complexă criză socio-ambientală” (139).
Această
ecologie integrală „este inseparabilă de noțiunea binelui comun” (156), care
trebuie înțeleasă, însă, de o manieră concretă: în contextul de astăzi, în care
„se întâlnesc numeroase inechități și tot mai multe persoane sunt date deoparte,
private de drepturile umane fundamentale”, a se angaja pentru binele comun
înseamnă a face opțiuni solidare pe baza unei „opțiuni preferențiale pentru cei
mai săraci” (158). Acesta este și modul cel mai bun prin care putem lăsa
generațiilor viitoare o lume sustenabilă, nu prin lozinci ci printr-un
angajament de îngrijire a celor săraci de astăzi, cum subliniase deja Benedict
al XVI-lea: „alături de o solidaritate loială inter-generațională, este necesar
să se afirme necesitatea morală urgentă a unei solidarități reînnoite
intra-generațională” (162).
Ecologia
integrală privește și viața de zi cu zi, căreia enciclica îi acordă o atenție
specifică, în particular celei din mediul urban. Ființa umană are o mare
capacitate de adaptare și sunt „admirabile creativitatea și generozitatea
persoanelor și grupurilor capabile să depășească limitele ambientului (...)
învățând să-și orienteze existența în mijlocul dezordinii și al situației
precare” (148). Cu toate acestea, dezvoltarea autentică presupune o îmbunătăţire
integrală a calităţii vieții umane: spații publice, locuințe, transporturi,
etc. (150-154).
Chiar
și „trupul nostru se situează într-o relație directă cu ambientul și cu
celelalte ființe vii. Acceptarea propriului trup ca dar al lui Dumnezeu este
necesară pentru a primi și a accepta lumea întreagă ca dar al Tatălui și casă
comună; în schimb, o logică de dominare a trupului se transformă într-o logică,
uneori subtilă, de stăpânire” (155).
Capitolul al V-lea. Linii de
orientare și acțiune
Acest
capitol abordează întrebarea legată de ce putem și ce trebuie să facem.
Analizele nu pot fi suficiente: este nevoie de propuneri „de dialog și de
acțiune care să implice atât fiecare persoană cât și politica internațională”
(15) și care „să ajute la ieșirea din spirala autodistrugerii în care ne
afundăm” (163). Pentru Papa Francisc este fermă convingerea potrivit căreia
construirea de căi concrete nu trebuie abordată în mod ideologic, superficial
sau reducționist. De aceea este indispensabil dialogul, cuvânt prezent în
titlul fiecărei secțiuni a acestui capitol: „Există discuții, asupra
chestiunilor legate de ambient, în care e greu să se ajungă la un consens.
(...) Biserica nu pretinde să definească chestiuni științifice, nici să ia
locul politicii, dar (eu) îndemn la o dezbatere onestă și transparentă, pentru
ca necesitățile particulare sau ideologiile să nu lezeze binele comun” (188).
Pornind
de la aceasta, Papa Francisc nu ezită să exprime o judecată severă asupra dinamicii
internaționale recente: „Summit-urile mondiale despre mediu din ultimii ani nu
au răspuns la așteptări pentru că, în lipsa unei decizii politice, nu au ajuns
la acorduri ambientale globale cu adevărat semnificative și eficace” (166). Și
se întreabă „de ce se dorește astăzi păstrarea unei puteri care va fi amintită
pentru incapacitatea acesteia de a interveni când era urgent și necesar să o
facă?” (57). Sunt necesare, în schimb, după cum au amintit Suveranii Pontifi de
mai multe ori, începând cu «Pacem in terris», forme și instrumente eficiente de
governance globală (175): „Avem nevoie de un acord asupra regimurilor de
governance pentru toată gama așa ziselor bunuri comune globale” (174),
din moment ce „ocrotirea mediului nu poate fi asigurată numai pe baza calculării
financiare a costurilor și beneficiilor. Ambientul este unul din acele bunuri
pe care mecanismele pieței nu sunt capabile să le apere sau să le promoveze în
mod adecvat” (190, care preia cuvintele din Compendiul de Doctrină Socială a
Bisericii).
Tot
în acest capitol, Papa Francisc insistă asupra desfășurării unor procese
decizionale oneste și transparente, pentru a putea „discerne” care politici și
inițiative antreprenoriale vor reuși să ducă „la o adevărată dezvoltare
integrală” (185). În particular, studiul impactului asupra mediului al unui nou
proiect „cere procese politice transparente și supuse dialogului, în timp ce
corupția care ascunde adevăratul impact asupra mediului al unui proiect în
schimbul unor favoruri duce deseori la acorduri ambigue care evită obligația de
a informa și dezbaterile aprofundate” (182).
Deosebit
de incisiv este apelul adresat celor care îndeplinesc funcții politice, de a se
feri de „logica «eficientistă» și «imediatistă»” (181), care astăzi este
dominantă: „dacă va avea curajul să o facă, va putea să recunoască din nou
demnitatea pe care Dumnezeu i-a dat-o ca persoană și va lăsa, după trecerea lui
în această istorie, o mărturie de responsabilitate generoasă” (181).
Capitolul al VI-lea. Educație
și spiritualitate ecologică
Ultimul
capitol atinge nucleul convertirii ecologice la care îndeamnă întreaga
enciclică. Rădăcinile crizei culturale acționează în profunzime, iar
obiceiurile și comportamentele nu se modifică cu ușurință. Educația și formarea
rămân provocările centrale: „orice schimbare are nevoie de motivații și de un
parcurs educativ” (15); sunt chemate în cauză ambientele educative, în primul
rând „școala, familia, mijloacele de comunicare, cateheza” (213).
Încă
de la început trebuie urmărită asumarea „unui alt stil de viață” (203-208), care
deschide și posibilitatea de „a exercita o presiune sănătoasă asupra celor care
dețin puterea politică, economică și socială” (206). Este ceea ce se întâmplă
când opțiunile consumatorilor reușesc „să modifice comportamentul
întreprinderilor, forțându-le să țină cont de impactul asupra mediului și de
modelele de producție” (206).
Nu
se poate subestima importanța unui parcurs de educație despre mediu capabil să
influențeze gesturile și obișnuințele de fiecare zi, de la reducerea consumului
de apă și colectarea diferențiată a deșeurilor până la „stingerea luminilor
inutile” (211): „o ecologie integrală este făcută din gesturi zilnice în care
frângem logica violenței, exploatării și egoismului” (230). Toate acestea vor
fi mai simple pornind de la o privire contemplativă care vine din credință: „Pentru
cel care crede, lumea nu se contemplă din afară, ci din interiorul ei,
recunoscând legăturile prin care Tatăl ne-a unit cu toate celelalte ființe. În
plus, ducând la creșterea capacităților particulare pe care Dumnezeu le-a dat
fiecărui credincios, convertirea ecologică duce la dezvoltarea creativității și
entuziasmului” (220).
Revine
linia propusă în Evangelii gaudium: „Sobrietatea,
trăită în mod liber și conștient, este eliberatoare” (223), astfel că „fericirea
ne cere să știm a limita unele necesități care ne asurzesc, rămânând astfel
disponibili pentru multiplele posibilități pe care viața le oferă” (223); în
acest fel, putem „să simțim din nou că avem nevoie unii de alții, că avem o
responsabilitate față de ceilalți și față de lume, că merită să fim buni și
onești” (229).
Pe
această cale ne bucurăm de compania sfinților. Sfântul Francisc, pe care
Pontiful îl citează de mai multe ori, este „exemplul prin excelență pentru
grija față de ceea ce este slab și pentru o ecologie integrală, trăită cu
bucurie” (10), model care arată că „preocuparea pentru natură, dreptatea față
de cei săraci, angajarea în societate și pacea interioară sunt inseparabile”
(10). Enciclica menționează, însă, și alți sfinți, cum ar fi Benedict, Tereza
de Lisieux și Fericitul Charles de Foucauld.
După
cântarea Laudato Si’, examinarea conştiinţei, instrumentul pe care Biserica l-a
recomandat dintotdeauna pentru orientarea vieții în lumina relației cu Dumnezeu,
va trebui să includă o nouă dimensiune,
luând în considerare nu numai cum este trăită comuniunea cu Dumnezeu, cu ceilalți
și cu sine, dar și cu toate creaturile și cu natura.
(sursă: http://ro.radiovaticana.va/news/2015/06/18/papa_francisc_enciclica_laudato_si_ocrotirea_casei_comune/1152310).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu