† Duminica a 4-a din Post [A]: Domnul este lumină [15 martie 2026]

Orbul din naștere. 

Domnul este lumină

Lecturi biblice: 1Samuel 16,1b.6-7.10-13a; Efeseni 5,8-14; Evanghelia Ioan 9,1-41; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului de astăzi se mișcă în jurul luminii și a întunericului, care exprimă condiția umană: lumina este identificată cu viața, iar întunericul cu moartea. E indicația importanță a relației dintre lumină și întuneric. E acțiunia morală ce îmbină diverse idei legate de „vedere”: vederea lui Dumnezeu, care scrutează gândurile cele mai intime ale omului; vederea ochilor umani, care ne permite să vedem creația; vederea credinței, care ne permite să-l vedem pe Domnul în semnele sale. E drumul spre lumina credinței, care este prezentată în cele trei lecturi ca o participare la luminozitatea ochilor lui Dumnezeu care caută să pătrundă cu privirea toate lucrurile. Unul dintre mesajele primei lecturi este că Dumnezeu se îngrijește din nou de bunăstarea poporului său trimițândul pe profetul Samuel să-l ungă pe David ca regele lui Israel, pe care nu-l cunoaște încă în persoană: „Samuel a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului a venit peste David din acea zi încolo” (1Sam 16,13).  Înțelegem mai bine din a doua lectură când observăm că botezul era numit atunci „iluminare”. Nu e o lumină pur intelectuală, deoarece se traduce într-un stil de viață pe care apostolul Paul îl numește „lumină în Domnul”: „odinioară eraţi întuneric, acum însă, sunteți lumină în Domnul. Umblaţi ca nişte fii ai luminii!” (Ef 5,8). A fi lumină înseamnă a avea puterea de a străluci și a răspândi lumină. În Evanghelia după Ioan, Domnul vindecă un om orb din naștere:  „Isus a văzut un om orb din naştere. A scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi şi i-a zis: «Du-te şi spală-te la piscina Siloe!» – care înseamnă «trimisul»” (In 9,1.6-7). În loc să celebreze fapta bună, conducătorii evreilor îl acuză pe Domnul că este o persoană rea, că e „un păcătos” (In 9,24). În centrul discuției se află întrebarea despre identitatea lui Isus. În evanghelie sunt unite prin contrastul dintre lumina și întunericul sub aspectul orbirii.

Prima lectura (1Sam 16,1b.6-7.10-13a) este istoria mântuirii: profeții și regii, cu Samuel și David. În prima duminică din Postul Mare, liturgia s-a concentrat asupra originilor lui Adam și Eva (Gen 2,7-9; 3,1-7); a doua duminică, asupra patriarhilor (Gen 12,1-4); a treia duminică asupra eliberării din sclavia Egiptului cu stănca din care curge apă (Ex 17,3-7). A patra, vedem poporul lui Dumnezeu devenind un regat: Dumnezeu alege întotdeauna pe cei umili și smeriți. Samuel este fiul unei femei care fusese sterilă; David este cel mai tânăr dintre frații săi puternici și viguroși. Este legea inversării: Dumnezeu preferă pe cel mai tânăr, ultimul dintre frații, exclus de la dreptul de succesiune – primul-născut. Omul se uită la aparențe, Domnul se uită la inimă. David era cel mai mic și nimeni nu s-a uitat la el când profetul Samuel care îl căuta pe alesul lui Dumnezeu pentru a-l consacra cu untdelemnul Duhului ca rege al lui Israel: „«Ridică-te şi unge-l! El este». Samuel a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului a venit peste David din acea zi încolo” (v. 12-13). O mie de ani mai târziu, o tânără din Nazaret, Maria, devine mama fiului lui David, căci vorbește și cântă cu uimire minunile lui Dumnezeu: „pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari […]; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri şi i-a înălţat pe cei umili” (Lc 1,49.52).

În a doua lectura (Ef 5,8-14), apostolul Paul a avut această experiență pe drumul spre Damasc: în afara Domnului, omul este în întuneric, cu el suntem în lumină: „odinioară eraţi întuneric, acum însă, sunteți lumină în Domnul; umblaţi ca nişte fii ai luminii (v. 8). Nu este o apariție fermecătoare într-o țară minunată! Este vorba de a vă lăsa invadați și pătrunși de lumina lui Isus cel înviat, de Cuvântul său care strălucește până la fibrele noastre cele mai intime. Ce înseamnă să fii „lumină în Domnul”? Vrea să spună: „noi relații” – oricât de exigente și solicitante – cu Tatăl, cu Isus, cu Duhul Sfânt, cu Maria, Mama Bisericii, cu lumea, cu fiecare om; înseamnă să luptăm împotriva fiecărei nedreptăți cu armele luminii; înseamnă să ne trezim în fiecare dimineață cu Cristos, „lumină din lumină”, pentru a săvârși împreună cu el lucrările luminii.

În Evanghelia după Ioan (In 9,1-41), Isus a văzut un orb din naștere. Apostolii erau curioși să afle originea bolii: cine a păcătuit? Domnul afirmă că această orbire are o semnificație în planul lui Dumnezeu: era semn păcatului; acum devine semn și ocazie de mântuire, locul unde se manifestă lucrările lui Dumnezeu. Miracolul înfăptuit de Domnul îl arată ca „lumina lumii”. Un orb care vede. Fariseii au pretins că văd, dar rămân condamnați în întuneric. Miracolul orbului este triumful luminii asupra întunericului: „lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5), vestește evanghelia. Nu reușește să o biruiască. Cine crede că vede nu ajunge la lumină; cine e conștient de orbirea sa vine la lumină!

Deschiderea ochilor orbului din naștere are trei niveluri. Pentru Ioan, credința nu exclude reflecția; dimpotrivă, o cere. Descoperirea îl conduce la picioarele salvatorului: „Cred, Doamne și te ador!” Excomunicat din sinagogă sau templu, el descoperă fascinația lui Dumezeu în gloria sa, dar și singurătatea credinței făcând o experiența dureroasă: cum se explică lipsa de implicare a părinților, a vecinilor și a conducătorilor spirituali ai poporului – fariseii – în fața evidenței vindecării? Evanghelistul sugerează răspunsul: credința, pe lângă reflecție și înțelepciune, cere o alegere a voinței. A spune „da” lui Dumnezeu înseamnă a intra într-un angrenaj de exigențe și împlinirea unor angajamente, dar și de haruri. Pentru a crede, trebuie o fărâmă de umilință a inteligenței și o picătură de iubire în inimă.

Orbul din naștere declară de trei ori că „nu știe” [„nu știu” (v. 12); „eu nu ştiu dacă este un păcătos” (v. 25); „voi nu ştiţi de unde este” (v. 30)]; fariseii de trei ori declară că „știu” [„noi ştim că omul acesta este un păcătos” (v. 24); „noi ştim că lui Moise i-a vorbit Dumnezeu” (v. 29); „dar pentru că spuneți «vedem», păcatul vostru rămâne” (v. 41)]. Deschizând ochii pentru prima dată a văzut fețele omenești: trebuie să fie uimit, surprins, să nu vadă lumină și bucurie strălucind acolo? Dar ochii acelor oameni erau încețoșați. După excomunicare, a întâlnit un chip frățesc cu ochi de lumină, care nu putea spune minciuni: „«Crezi tu în Fiul Omului?» […] «L-ai şi văzut. Este cel care vorbeşte cu tine, el este». El [orbul] i-a zis: «Cred, Doamne»; şi l-a adorat” (v. 35.37-38). La contactul cu acel izvor de apa din Siloe, fostul orb a înțeles semnificația orbirii sale, de care Domnul îl vindecase: să-l vadă pe Dumnezeu.

Învăluită în întuneric, lumea își pierde consistența; lucrurile nu au contururi nici culori; omul este orb, neajutorat, pierdut, pradă fricii. Prima licărire trezește viața, bucuria, speranța; chiar în natură lumina face ca primii muguri să înflorească primăvara. Lumina este simbolul lui Dumnezeu, lumina adevărului, a vieții. Lumina orbitoare îi luminează pe apostoli la schimbarea la față a lui Isus: e lumina Paștelui, lumina învierii care se apropie. Putem să fim fericiți! E o față luminoasă: semn de bucurie, încredere, siguranță și iubire!