„Lumina” și „sarea”
Lecturi biblice: Isaia 58,7-10; 1Corinteni 2,1-5; Evanghelia Matei 5,13-16; lecturi biblice
Omilie
Creștinul trăiește în lume. El nu poate rămâne închis în propria „casă”, ci trebuie să se pună înaintea celorlalți, pentru a le putea împărtăși adevărul pe care îl posedă. E lumina ce pătrunde din „faptele bune”, care nu sunt acte de „evlavie” sau „cult”, ci mai degrabă fapte de binefacere, caritate. Legătura dintre lecturi poate fi centrată pe tema luminii ce străbate liturgia de astăzi: lumina ca reflectare a unui stil de viață inspirat de iubirea aproapelui și lumina ca manifestare a gloriei lui Dumnezeu. Lumina care parcurge lecturile de azi, dar cu nuanțe care oscilează între lumina bunătății umane și lumina gloriei lui Dumnezeu. Prima lectură este relația destul de explicită între lumina lui Dumnezeu și lumina omului: „Împarte pâinea ta cu cel flămând [...] Atunci, lumina ta va răsări ca zorile [...] și gloria Domnului te va păzi (Is 58,7.8). Lumina și gloria lui Dumnezeu revine și în Evanghelia după Matei, unde discipolii sunt ei înșiși lumina pentru lume: „Voi sunteţi lumina lumii!” (Mt 5,14). Gloria lui Dumnezeu este făcută vizibilă prin viața noastră plină de gust și sens și este capabilă să îmbunătățească ambientul social și muncă, așa cum sarea este făcută să dea un gust mai bun felului de mâncare. Apostolul Paul intră în vârful picioarelor în comunitatea din Corint: „eu însumi am venit la voi în slăbiciune, cu frică şi cuprins de nelinişte” (1Cor 2,3), întrucât nu avea nici o dovadă umană care să-i favorizeze afirmațiile predicii sale. Unica dovadă constă în lumina gloriei Domnului: „nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (v. 5). E măreția Domnului ce se revelează și lucrează în comunitate sau Biserică!
În lectura întâia (Is 58,7-10), profetul Isaia declară că implicarea iubirii și căutarea dreptății îi plac lui Dumnezeu și explică clar în ce constă adevărata religie: „împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău!” (v. 7). Invită poporul să caute atitudine de slujire. În acest fel, Israelul va răspunde misiunii pe care Dumnezeu i-a încredințat-o în lume și, pornind de la această atitudine, va deveni o lumină pentru națiuni: „atunci, lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta se va arăta repede; dreptatea ta va merge înaintea ta şi gloria Domnului te va păzi din spate” (v. 8). Este să ajungi să practici în viață împărtășirea pâinii care altora le lipsește și bogații să experimenteze ce înseamnă să fii sărac. Este încrederii în Dumnezeu: „dacă vei îndepărta din mijlocul tău jugul, arătatul cu degetul şi vorbirea păcătoasă; dacă îţi vei da sufletul pentru cel înfometat şi vei sătura inimile umilite, atunci lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca ziua în amiaza mare” (v. 9-10). Toate acestea vor deveni realitate și vor începe cu adevărat timpurile mesianice. Lumina va străluci în mijlocul întunericului, căci viața este lipsită de sens în cenușiului cotidian. Mai mult, cei care trăiesc astfel sunt înconjurați de o atmosferă sănătoasă: „vindecarea ta se va arăta repede” (v. 8); „el îţi va răspunde […]: «Iată-mă!»” (v. 9). Profetul atribuie un rol de semn luminii – e simbolul mântuirii mesianice. Numai atunci când fiecare va deveni purtător de lumină, noaptea se va transforma în „zi”.
În lectura a doua (1Cor 2,1-5), sfântul Paul începe prin a aminti începuturile predicii sale – e mărturia lui Dumnezeu în Corint: aceasta a adus roade minunate pentru că nu a căutat un amestec de ornamente retorice și un raționament filosofic și nu s-a sprijinit pe autoritatea vreunei școli sau vreunui înțelept, doar pe Isus și misterul morții sale pe cruce, fără nici o umplutură: „obiectul” predicării apostolului sunt slăbiciune, multă teamă și tremurătură. Paul nu a recurs la o tehnică omiletică nepotrivită. Acest mesaj posedă o putere intrinsecă ce nu necesită sprijin uman pentru a se afirma. Ajutorul nu putea veni decât de sus, de la Cristos: „s-a dus la Corint […] Într-o noapte, Domnul i-a spus lui Paul în viziune: «Nu te teme […]. Pentru că eu sunt cu tine, şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă vreun rău, deoarece am un popor numeros în cetatea aceasta»” (Fap 18,1.9-10). I se arătase, pentru a-l încuraja! În Corint, în Grecia, există creștini convinși că evanghelizarea este o chestiune de cuvinte frumoase, științifice, poetice: e nevoie de vorbe „sublime”. Paul simte în aceste afirmații raționalism. Îi reproșează că insistă prea mult asupra crucii lui Cristos în evanghelizarea sa. Crucea, îi spun ei, este neatrăgătoare: pentru greci este inadmisibil, absurd, o prostie, iar pentru evrei este un scandal, o rușine. Apostolul replică: nu pot încadra misterul crucii în aceste scheme și categorii filosofice! În discursurile înțelepciunii omenești dispare misterul lui Cristos cel răstignit. Există un limbaj al credinței care șochează, chinuie orice inteligență umană închisă în sine, orice creier raționalizat, dar eliberează și mântuiește pe orice om deschis inițiativelor, chiar „nebuniilor” Domnului: „căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,25). O singură lumină atinge vârful subtil al sufletului pentru a-l ajuta să cuprindă și să îmbrățișeze dimensiunile divine: e înțelepciunea Duhului Sfânt care animă gândurile și cuvintele cu o viață nouă!
În Evanghelia după Matei (Mt 5,13-16), Isus și-a adunat discipolii în jurul său pe „munte” care domină Cafarnaum [e „predica de pe munte”] și lacul Genezaret. Acum trasează „reguli” pentru a trăi în lumea în care îi trimite. Prima regulă: „voi sunteţi sarea pământului!” (v.13). Practicând „fericirile”, discipolii devin „sarea pământului”, adică, viața lor dobândește sens, gust, semnificație într-o lume misionară. Sarea dă gust mâncării și le păstrează. E „sarea” din credința creștinilor! La ce servește credința? Isus răspunde: dă savoare, dă sens vieții, stârnește „apetitul” pentru „lucrurile” lui Dumnezeu. „Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va săra?” (v. 13). Este singura sare care poate transforma pământul: e sarea de neînlocuit! A doua regulă de viață: „voi sunteţi lumina lumii!” (v. 14). Creștinul este discipolul lui Isus, cel care a fost prezentat lumii ca „lumina neamurilor” (Lc 2,32) și definit: „Eu sunt lumina lumii (In 8,12). Discipolii poartă aceeași lumină a adevărului care vine de la Domnul: îi aparțin; sunt plini de lumina care este în el; devin lumină; sunt că o lampă care să-i lumineze pe toți din casă, căci în Orient toți stau într-o singură cameră. Motivația este misionară: cu faptele lor bune de lumină, discipolii trebuie să atragă și să influențeze pe alții, adică, trebuie să mărturisească despre Cristos prin comportarea lor, devenind o reflecție transparentă a lui Isus. Astfel, metafora „sării” este inseparabilă de cea a „luminii”. „Lumina” pe care Isus o cere – verbul este la imperativ – de la urmașii este în modul lor de viață transparentă. Ea condiționează existența umană: este în responsabilitatea creștinului! Dacă răul nu se retrage, este pentru că lumina este slabă sau, mai rău, se stinge. Finalul evangheliei de astăzi nu lasă loc pentru iluzii: „aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!” (v. 16). Oamenii văd rezultatul vieții creștine înaintea ochilor: „Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei care sunt în casă” (v. 14-15). Actul de a-i da glorie lui Dumnezeu este un act uman și, prin urmare, are loc într-un proces liber, la locul potrivit și rezonabil. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru harul său de a fi „sarea pământului” și „lumina lumii!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu