Biblia și morala – rădăcinile biblice ale acțiunii creștine (2008)

 

Biblia și morala - rădăcinile biblice ale acțiunii creștine (2008).pdf

Biblia și morala – rădăcinile biblice ale acțiunii creștine

Prefață

Dorința arzătoare de fericire, adică dorința de a obține o viață pe deplin satisfăcătoare, este dintotdeauna profund înrădăcinată în inima umană. Realizarea acestei dorințe depinde în mare parte de propria acțiune care se întâlnește și adesea se ciocnește cu aceea a celorlalți. Cum se poate reuși să se determine acțiunea justă care conduce fiecare persoană, comunitățile, națiunile întregi spre o viață reușită sau, cu alte cuvinte, spre fericire?

Pentru creștini, Sfânta Scriptură nu este numai izvorul revelației, baza credinței, ci și punctul de referință al moralei de care nu se poate face abstracție. Creștinii sunt convinși că în Biblie se pot găsi indicații și norme pentru a acționa corect și a ajunge la viața deplină.

Mesajul papei Francisc pentru Postul Mare 2019

 „Creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19).

Iubiţi fraţi şi surori,

În fiecare an, prin Maica Biserică, Dumnezeu „dăruieşte credincioşilor săi harul ca în fiecare an, cu suflete curăţate de păcat, să aştepte plini de bucurie tainele sfinte ale învierii. Pentru ca [...] să primească cu prisosinţă harul pe care tu îl reverşi asupra fiilor tăi” (Prefaţa pentru Postul Mare, I). În acest mod putem merge, din Paşte în Paşte, spre împlinirea acelei mântuiri pe care deja am primit-o graţie misterului pascal al lui Cristos: „căci în speranţă am fost mântuiţi” (Rom 8,24). Acest mister de mântuire, deja activ în noi în timpul vieţii pământeşti, este un proces dinamic care include şi istoria şi întreaga creaţie. Sfântul Paul ajunge să spună: „Creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19). În această perspectivă aş vrea să ofer şi câteva idei de reflecţie, care să însoţească drumul nostru de convertire în următorul Post Mare.

„Eros” și „agape” – diferență și unitate

Benedict al XVI-lea cu fratele său Gheorghe și o delegație din Traunstein (Germania) [octombrie 2018].

(sursa: https://twitter.com/vignadelsignore).

3. Iubirii dintre bărbat și femeie, ce nu se naște din gândire și din voință, ci care, ca să spunem așa, se impune ființei umane, Grecia antică i-a dat numele de eros. Să anticipăm deja că Vechiul Testament grecesc folosește doar de două ori cuvântul eros, iar Noul Testament nu-l folosește niciodată: dintre cele trei cuvinte referitoare la iubire – eros, philia (iubirea de prietenie) și agape – scrierile neotestamentare îl preferă pe ultimul, care în limba greacă era mai curând marginal. Cât privește iubirea de prietenie (philia), aceasta este reluată și aprofundată în Evanghelia după Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus și ucenicii săi. Marginalizarea cuvântului eros, precum și noua viziune despre iubire ce se exprimă prin intermediul cuvântului agape denotă fără nici o îndoială ceva esențial în noutatea creștinismului cu referire precisă la înțelegerea iubirii. În critica la adresa creștinismului, care s-a dezvoltat cu o radicalitate crescândă începând cu iluminismul, această noutate a fost considerată într-un mod absolut negativ. Potrivit lui Friedrich Nietzsche, creștinismul i-ar fi dat eros-ului să bea venin, iar eros-ul nu a murit, ci a ajuns să degenereze în viciu (cf. Jenseits von Gut und Böse, IV,168). Filozoful german exprima în felul acesta o percepție foarte răspândită: Biserica, prin poruncile și interdicțiile sale, nu ne amărăște cel mai frumos lucru al vieții? Nu ridică ea oare panouri de interdicții chiar acolo unde bucuria prevăzută pentru noi de către Creator ne oferă o fericire ce ne face să gustăm mai dinainte ceva ce ține de divin?

Mesajul papei Francisc cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor (2018)

Împreună cu tinerii, ducem tuturor Evanghelia

Dragi tineri, împreună cu voi doresc să reflectez asupra misiunii pe care Isus ne-a încredințat-o. Adresându-mă vouă intenționez să includ toți creștinii, care trăiesc în Biserică aventura existenței lor ca fii ai lui Dumnezeu. Ceea ce mă determină să vorbesc tuturor, dialogând cu voi, este certitudinea că credința creștină rămâne mereu tânără când se deschide la misiunea pe care Cristos ne-o încredințează. „Misiunea revigorează credința” (Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 2), scria sfântul Ioan Paul al II-lea, un papă care-i iubea atât de mult pe tineri și li s-a dedicat mult lor.

Ocazia Sinodului pe care-l vom celebra la Roma în luna octombrie, lună misionară, ne oferă oportunitatea de a înțelege mai bine, în lumina credinței, ceea ce Domnul Isus vrea să vă spună vouă tinerilor și, prin voi, comunităților creștine.

Viața este o misiune

Fiecare bărbat și femeie este o misiune și acesta este motivul pentru care ajunge să trăiască pe pământ. A fi atrași și a fi trimiși sunt cele două mișcări pe care inima noastră, mai ales când este tânără ca vârstă, simte cum forțe interioare ale iubirii care promit viitor și împing înainte existența noastră. Nimeni ca tinerii nu simte cât de mult viața erupe și atrage. A trăi cu bucurie propria responsabilitate pentru lume este o mare provocare. Cunosc bine luminile și umbrele faptului de a fi tineri și dacă mă gândesc la tinerețea mea și la familia mea, îmi amintesc de intensitatea speranței pentru un viitor mai bun. Faptul de a ne afla în această lume nu prin decizia noastră ne face să intuim că există o inițiativă care ne precede și ne face să existăm. Fiecare dintre noi este chemat să reflecteze asupra acestei realități: „Eu sunt o misiune pe acest pământ și pentru aceasta mă aflu în această lume” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 273).

Vi-l vestim pe Isus Cristos

Chemarea la sfințenie: „Gaudete et exsultate” de papa Francisc (2018) [română]

Exortația apostolică postsinodală

Gaudete et exsultate
a Sfântului Părinte Francisc
despre chemarea la sfințenie
în lumea contemporană

„Gaudete et exsultate” de papa Francisc (2018); text în românește.pdf

1. „Bucurați-vă și tresăltați de veselie” (Mt 5,12) le spune Isus celor care sunt persecutați sau umiliți din cauza sa. Domnul cere totul și ceea ce oferă este viața adevărată, fericirea pentru care am fost creați. El ne vrea sfinți și nu se așteaptă să ne mulțumim cu o existență mediocră, diluată, inconsistentă. În realitate, încă din primele pagini ale Bibliei este prezentă, în diferite moduri, chemarea la sfințenie. Așa o propunea Domnul lui Abraham: „Umblă în prezența mea și fii fără prihană” (Gen 17,1).

2. Nu trebuie să se aștepte aici un tratat despre sfințenie, cu atâtea definiții și distincții care ar putea îmbogăți această temă importantă, sau cu analize care s-ar putea face cu privire la mijloacele de sfințire. Obiectivul meu umil este de a face să răsune încă o dată chemarea la sfințenie, încercând s-o întrupăm în contextul actual, cu riscurile sale, provocările și oportunitățile sale. Pentru că Domnul ne-a ales pe fiecare dintre noi „ca să fim sfinți și neprihăniți în fața lui în iubire” (Ef 1,4).

Capitolul întâi
Chemarea la sfințenie
Sfinții care ne încurajează și ne însoțesc

3. În Scrisoarea către Evrei se menționează diferiți martori care ne încurajează să „[alergăm] în lupta care ne stă înainte” (12,1). Acolo se vorbește despre Abraham, despre Sara, despre Moise, despre Ghedeon și despre alții (cf. 11,1 – 12,3) și mai ales suntem invitați să recunoaștem că „avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară” (12,1), care ne încurajează să nu ne oprim de-a lungul drumului, ne stimulează să continuăm să mergem spre țintă. Și printre ei poate să fie chiar mama noastră, o bunică sau alte persoane apropiate (cf. 2Tim 1,5). Poate că viața lor n-a fost mereu perfectă, însă, și în mijlocul imperfecțiunilor și căderilor, au continuat să meargă înainte și au fost plăcute Domnului.

4. Sfinții care au ajuns deja în prezența lui Dumnezeu mențin cu noi legături de iubire și de comuniune. Atestă asta cartea Apocalipsului când vorbește despre martirii care mijlocesc: „Am văzut sub altar sufletele celor care au fost înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care o dăduseră, și au strigat cu glas puternic: «Până când, Stăpâne, tu care ești sfânt și vrednic de crezare, nu vei face dreptate?»” (6,9-10). Putem spune că „suntem înconjurați, conduși și călăuziți de prietenii lui Dumnezeu. […] Nu trebuie să duc singur ceea ce în realitate n-aș putea duce niciodată singur. Ceata sfinților lui Dumnezeu mă ocrotește, mă susține și mă poartă”[1].

A primi, a proteja, a promova şi a integra pe migranţi şi pe refugiaţi

Mesajul sfântului părinte Francisc pentru a 104-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului (14 ianuarie 2018)

Iubiţi fraţi şi surori!

„Când vine un străin în ţara voastră, să nu-l asupriţi! Pe străin să-l consideraţi ca pe un băştinaş dintre voi; să-l iubeşti ca pe tine însuţi, căci străini aţi fost în ţara Egiptului! Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Lev 19,34).

În timpul primilor mei ani de pontificat am exprimat în mod repetat preocupare specială faţă de situaţia tristă a atâtor migranţi şi refugiaţi care fug de războaie, de persecuţii, de dezastre naturale şi de sărăcie. Este vorba fără îndoială de un „semn al timpurilor” pe care am încercat să-l citesc, invocând lumina Duhului Sfânt încă de la vizita mea la Lampedusa la 8 iulie 2013. Instituind noul Dicaster pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, am voit ca o secţiune specială, pusă ad tempus sub conducerea mea directă, să exprime grija Bisericii faţă de migranţi, evacuaţi, refugiaţi şi victime ale traficului de persoane.

Mesajul sfântului părinte Francisc pentru prima Zi Mondială a Săracilor (19 noiembrie 2017)

(duminica a XXXIII-a din timpul de peste an)

Să nu iubim cu vorba, ci cu fapta

1. „Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul” (1In 3,18). Aceste cuvinte ale apostolului Ioan exprimă un imperativ de care niciun creştin nu poate să facă abstracţie. Seriozitatea cu care „ucenicul iubit” transmite până în zilele noastre porunca lui Isus este făcută şi mai accentuată prin opoziţia pe care o prezintă între cuvintele goale care adesea sunt pe buzele noastre şi faptele concrete cu care în schimb suntem chemaţi să ne măsurăm. Iubirea nu admite alibiuri: cine intenţionează să iubească aşa cum a iubit Isus, trebuie să-şi însuşească exemplul său; mai ales când suntem chemaţi să-i iubim pe săraci. De altfel, modul de a iubi al Fiului lui Dumnezeu este bine cunoscut, şi Ioan îl aminteşte cu litere clare. El se întemeiază pe două coloane portante: Dumnezeu a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10.19); şi a iubit dăruindu-se în întregime pe sine însuşi, chiar propria viaţă (cf. 1In 3,16).

O astfel de iubire nu poate să rămână fără răspuns. Deşi este dăruită în manieră unilaterală, adică fără a cere nimic în schimb, totuşi ea aprinde în aşa fel inima încât fiecare se simte determinat să răspundă la ea în pofida propriilor limite şi păcate. Şi acest lucru este posibil dacă harul lui Dumnezeu, caritatea sa milostivă este primită, pe cât posibil, în inima noastră, aşa încât să mişte voinţa noastră precum şi afectele noastre spre iubirea faţă de Dumnezeu însuşi şi faţă de aproapele. În acest mod milostivirea care izvorăşte, ca să spunem aşa, din inima Treimii poate ajunge să pună în mişcare viaţa noastră şi să genereze compasiune şi fapte de milostenie faţă de fraţii şi surorile care se află în necesitate.

Mesajul papei Francisc cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale (28 mai 2017)

„Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5).

A comunica speranță și încredere în timpul nostru

Accesul la mijloacele de comunicare, grație dezvoltării tehnologice, este în așa fel încât foarte mulți subiecți au posibilitatea să împărtășească instantaneu știrile și să le răspândească în mod capilar. Aceste știri pot să fie frumoase sau urâte, adevărate sau false. Deja vechii noștri părinți în credință vorbeau despre mintea umană ca despre o piatră de moară care, mișcată de apă, nu poate să fie oprită. Însă, cine are responsabilitatea morii are posibilitatea de a decide dacă să macine grâu sau neghină. Mintea omului este mereu în acțiune și nu poate înceta să „macine” ceea ce primește, dar ne revine nouă să decidem ce material să furnizăm (cf. Casian Romanul, Scrisoare către Leonțiu Igumenul).

Aș vrea ca acest mesaj să poată ajunge și să-i încurajeze pe toți cei care, fie în domeniul profesional fie în relațiile personale, în fiecare zi „macină” atâtea informații pentru a oferi o pâine aburindă și bună celor care se alimentează din roadele comunicării lor. Aș vrea să-i îndemn pe toți la o comunicare constructivă care, refuzând prejudecățile față de celălalt, să favorizeze o cultură a întâlnirii, grație căreia să se poată învăța să se privească realitatea cu încredere conștientă.

Conciliul Vatican al II-lea [constituţii, decrete, declaraţii]

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/conciliul-vatican-ii-constituc5a3ii-decrete-declarac5a3ii.pdf

 

 

Conciliul Vatican al II-lea

 

 Introducere

 

O introducere în acest volum, care trebuie să ajute la înţelegerea acestor texte, trebuie încercat, în primul rând (I), o trecere în revistă a ceea ce este de fapt şi în general un conciliu potrivit înţelegerii credinţei catolice. Apoi (II) se poate spune câteva lucruri strict în legătură cu însuşi Conciliul Vatican II, şi în sfârşit trebuie să se răspundă (III) la unele probleme privind înţelegerea textelor prezentate aici, de către Conciliu.

 

I

 

Un Conciliu poate fi înţeles, în general, potrivit cu înţelegerea credinţei catolice, doar din învăţătura Bisericii şi doar asupra activităţii Bisericii. În această privinţă, ne aflăm deja la prima problemă, privind Biserica şi mai ales la primele trei capitole, din această Constituţiei dogmatică. Aici, natura Bisericii este descrisă de însăşi Biserica, pe cât e posibil aceasta, privind caracterul de mister al Bisericii, în această privinţă vorbeşte capitolul trei, despre existenţa unui conciliu general al acestei Biserici.

 

Biserica este comunitatea care provine de la Isus Cristos (poporul lui Dumnezeu), care crede în Isus Cristos, iar la sfârşitul istoriei speră în reîntoarcerea şi în iubirea lui Dumnezeu, dată de Isus Cristos celor care îl acceptă. Această unitate cu Isus Cristos prin credinţă, speranţă şi iubire apărută în istorie, presupune o legătură indestructibilă între Dumnezeu şi omenire. Istoria omenirii continuă după Isus Cristos, deschizându-se într-o totală accepţiune existenţială, continuând să meargă pe tărâmul de îndurare şi milă al lui Dumnezeu biruitor şi istoric, şi nu altfel. După Isus Cristos nu poate veni o altă perioadă, în care să se distrugă şi să se învingă, ceea ce prin Isus Cristos a devenit evident, datorită credinţei, speranţei şi iubirii, şi anume: Dumnezeu a salvat omenirea în ciuda păcatelor şi a caracterului ei finit, prin comunicarea, împărtăşirea personală acestei lumi. Isus Cristos nu este o oarecare forţă şi putere, ci însuşi Stăpânul şi Domnul istoriei, el acceptă să intre umil şi neînsemnat în ea, de aceea, el ca Mântuitor nu mai poate apune în istorie, iar prezenţa sa mântuitoare rămâne invincibilă.

Scrisoare către femei - de Ioan Paul al II-lea

 

Scrisoarea
suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
către femei

(29 iunie 1995)

Vouă, femeilor din lumea întreagă, vă transmit salutul meu cel mai cordial!

 

1. FIECĂREIA DINTRE VOI şi tuturor femeilor din lumea întreagă vă adresez această scrisoare în semnul împărtăşirii şi al recunoştinţei, acum când se apropie Cea de-a IV-a Conferinţă Mondială privind Femeia, care va avea loc la Pekin în luna septembrie a acestui an.

 

Doresc în primul rând să-mi exprim via mea preţuire faţă de Organizaţia Naţiunilor Unite, care a promovat o iniţiativă de aşa mare importanţă. Şi Biserica intenţionează să-şi ofere contribuţia în apărarea demnităţii, rolului şi drepturilor femeilor, nu numai prin aportul specific al delegaţiei oficiale a Sfântului Scaun la lucrările de la Pekin, dar şi vorbind direct inimii şi minţii tuturor femeilor. Recent, cu ocazia vizitei pe care doamna Gertruda Mongella, secretar general al conferinţei, mi-a făcut-o, tocmai în vederea acestei importante întâlniri, am ţinut să-i încredinţez un mesaj în care sunt adunate câteva puncte fundamentale ale învăţăturii Bisericii în această privinţă. Este un mesaj care, dincolo de circumstanţa specială care l-a inspirat, se deschide perspectivei mai generale a realităţii şi problemelor femeilor în ansamblul lor, punându-se în slujirea cauzei lor în Biserică şi în lumea contemporană. De aceea, am hotărât ca el să fie transmis tuturor conferinţelor episcopale, pentru a-i asigura maxima difuzare.

 

Având în faţa ochilor ceea ce scriam în acel document, aş vrea acum să mă adresez direct fiecărei femei, pentru a reflecta împreună cu ea asupra problemelor şi perspectivelor condiţiei femeii timpului nostru, oprindu-mă într-un chip special asupra temei esenţiale a demnităţii şi drepturilor femeilor, considerate în lumina cuvântului lui Dumnezeu.

 

Punctul de pornire al acestui ideal dialog nu poate fi decât mulţumirea. Biserica - scriam în scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem - "doreşte să aducă mulţumiri Preasfintei Treimi pentru «misterul femeii», şi pentru fiecare femeie, pentru ceea ce constituie veşnica măsură a demnităţii sale feminine, pentru «marile lucruri ale lui Dumnezeu» care în istoria generaţiilor umane s-au săvârşit în ea şi prin ea" (nr. 31).

 

2. Mulţumirea adusă Domnului pentru planul său referitor la vocaţia şi misiunea femeii în lume devine şi o mulţumire concretă şi directă adusă femeilor, fiecărei femei, pentru ceea ce reprezintă ea în viaţa omenirii.

 

Mulţumire ţie, femeie-mamă, care devii sânul fiinţei umane în bucuria şi în chinul unei experienţe unice, care te face zâmbetul lui Dumnezeu pentru copilul care vine la lumină, te face călăuza primilor săi paşi, sprijinul creşterii sale, punctul de referinţă în drumul vieţii care va urma.

 

Mulţumire ţie, femeie-soţie, care-ţi uneşti irevocabil destinul tău cu destinul unui bărbat, într-un raport de dăruire reciprocă, în slujirea comuniunii şi a vieţii.

 

Mulţumire ţie, femeie-fiică şi femeie-soră, care porţi în nucleul familial şi apoi în ansamblul vieţii sociale bogăţiile sensibilităţii tale, ale intuiţiei tale, ale generozităţii şi statorniciei tale.

 

Mulţumire ţie, femeie-muncitoare, angajată în toate domeniile vieţii sociale, economice, culturale, artistice şi politice, pentru indispensabila contribuţie pe care o aduci la elaborarea unei culturi capabile să unească raţiunea şi sentimentul, la o concepţie despre viaţă mereu deschisă sensului "misterului", la edificarea de structuri economice şi politice tot mai bogate ale umanităţii.

 

Mulţumire ţie, femeie-consacrată, care după exemplul celei mai mari dintre femei, Mama lui Cristos, Cuvântul întrupat, te deschizi cu docilitate şi fidelitate la iubirea de Dumnezeu, ajutând Biserica şi întreaga omenire să trăiască în raporturile cu Dumnezeu un răspuns "sponsal", care exprimă în mod minunat comuniunea pe care el vrea s-o stabilească cu creatura sa.

 

Mulţumire ţie, femeie, pentru însuşi faptul că eşti femeie! Cu percepţia care este proprie feminităţii tale, tu îmbogăţeşti înţelegerea lumii şi contribui la adevărul deplin al raporturilor umane.