Chemarea la sfințenie: „Gaudete et exsultate” de papa Francisc (2018) [română]

Exortația apostolică postsinodală

Gaudete et exsultate
a Sfântului Părinte Francisc
despre chemarea la sfințenie
în lumea contemporană

„Gaudete et exsultate” de papa Francisc (2018); text în românește.pdf

1. „Bucurați-vă și tresăltați de veselie” (Mt 5,12) le spune Isus celor care sunt persecutați sau umiliți din cauza sa. Domnul cere totul și ceea ce oferă este viața adevărată, fericirea pentru care am fost creați. El ne vrea sfinți și nu se așteaptă să ne mulțumim cu o existență mediocră, diluată, inconsistentă. În realitate, încă din primele pagini ale Bibliei este prezentă, în diferite moduri, chemarea la sfințenie. Așa o propunea Domnul lui Abraham: „Umblă în prezența mea și fii fără prihană” (Gen 17,1).

2. Nu trebuie să se aștepte aici un tratat despre sfințenie, cu atâtea definiții și distincții care ar putea îmbogăți această temă importantă, sau cu analize care s-ar putea face cu privire la mijloacele de sfințire. Obiectivul meu umil este de a face să răsune încă o dată chemarea la sfințenie, încercând s-o întrupăm în contextul actual, cu riscurile sale, provocările și oportunitățile sale. Pentru că Domnul ne-a ales pe fiecare dintre noi „ca să fim sfinți și neprihăniți în fața lui în iubire” (Ef 1,4).

Capitolul întâi
Chemarea la sfințenie
Sfinții care ne încurajează și ne însoțesc

3. În Scrisoarea către Evrei se menționează diferiți martori care ne încurajează să „[alergăm] în lupta care ne stă înainte” (12,1). Acolo se vorbește despre Abraham, despre Sara, despre Moise, despre Ghedeon și despre alții (cf. 11,1 – 12,3) și mai ales suntem invitați să recunoaștem că „avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară” (12,1), care ne încurajează să nu ne oprim de-a lungul drumului, ne stimulează să continuăm să mergem spre țintă. Și printre ei poate să fie chiar mama noastră, o bunică sau alte persoane apropiate (cf. 2Tim 1,5). Poate că viața lor n-a fost mereu perfectă, însă, și în mijlocul imperfecțiunilor și căderilor, au continuat să meargă înainte și au fost plăcute Domnului.

4. Sfinții care au ajuns deja în prezența lui Dumnezeu mențin cu noi legături de iubire și de comuniune. Atestă asta cartea Apocalipsului când vorbește despre martirii care mijlocesc: „Am văzut sub altar sufletele celor care au fost înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care o dăduseră, și au strigat cu glas puternic: «Până când, Stăpâne, tu care ești sfânt și vrednic de crezare, nu vei face dreptate?»” (6,9-10). Putem spune că „suntem înconjurați, conduși și călăuziți de prietenii lui Dumnezeu. […] Nu trebuie să duc singur ceea ce în realitate n-aș putea duce niciodată singur. Ceata sfinților lui Dumnezeu mă ocrotește, mă susține și mă poartă”[1].