† Duminica a 22-a de peste an (A): Alături de Dumnezeu care se dăruieşte (omilie)

 

Evanghelia – Matei 16,21-27: De atunci a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie. Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe spunând: “Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!” Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru: “Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Atunci Isus a spus discipolilor săi: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut.

Omilie

 

 

Fragmentul evanghelic (Mt 16,21-27) din liturgia de astăzi este continuarea fragmentului din duminica trecută. Sunt două părţi ale aceluiaşi episod, care aparent prezintă două aspecte contrastante: credinţa lui Petru şi neînţelegerea sa cu privire la misterul crucii; autoritatea încredinţată lui Petru şi reproşul adresat lui de Isus. Pe de o parte, slăbiciunea lui Petru şi pe de altă parte tăria stâncii pe care îşi construieşte Isus Biserica. Cu aceasta vrea să ni spună că Petru este aşa prin har, în virtutea unei alegeri a lui Dumnezeu, şi nu prin calităţile sale naturale.

 

Dar în evanghelia din această duminică mai este încă ceva: evanghelistul vrea să ne facă să parcurgem un drum de la credinţa în Isus Mesia la credinţa în Fiul Omului suferind. Există o necredinţă a mulţimii, dar este şi necredinţa chiar a ucenicilor: căci poţi accepta că Isus este Mesia, dar să refuzi că el trebuie să sufere. Poţi mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi totuşi să nu-ţi dai seama că el este un Dumnezeu răstignit. Prizonier încă în logica oamenilor, ucenicul încearcă să-l împiedice pe Isus să se conformeze cu logica lui Dumnezeu. Şi atunci Isus îi răspunde ucenicului cu aceeaşi exclamaţie pe care o găsim în relatarea despre ispitire: „Pleacă de la mine, Satano! Tu eşti o piedică în calea mea. Tu nu gândeşti la ceea ce vrea Dumnezeu, ci la ceea ce vor oamenii!” În ambele cazuri – la ispitire ca şi în cuvintele lui Petru – îi este propusă lui Isus o alegere mesianică ce refuză căile lui Dumnezeu pentru a parcurge căile oamenilor.

 

Este clar în acest punct ce înseamnă cu adevărat a-l urma pe Isus, imperativ pe care încă o dată îl aminteşte ucenicilor săi: „Dacă cineva dintre voi vrea să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”. A renunţa la sine însuşi înseamnă a renunţa la propria idee despre Dumnezeu, pentru a o accepta pe aceea a lui Isus: nu un Dumnezeu glorios şi puternic, dar un Dumnezeu care se descoperă în iubire şi în dăruirea de sine. Dar mai putem spune că a renunţa la sine însuşi înseamnă a schimba logica propriei existenţe: nu o viaţă trăită în avantajul propriu, dar o viaţă trăită ca dăruire. Aceasta este logica fundamentală a crucii, atât pentru Isus cât şi pentru ucenici.

 

(pr. Bruno Maggioni [28.08.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4818).

Martiriul sfântului Ioan Botezătorul (29 aug.)

Salome cu capul sfântului Ioan Botezătorul - de Carlo Dolci

Sărbătorirea de astăzi, care în Biserica latină are o origine veche (în Franţa din sec. al V-lea şi la Roma din sec. al VI-lea), este legată de sfinţirea bisericii construite la Sebaste, în Samaria, pe mormântul presupus al Înainte-mergătorului lui Cristos. Cu numele de „Patima” sau de „Tăierea capului”, sărbătoarea apare la data de 29 august în Sacramentarium romanum şi, după Martirologiul Roman, această dată corespunde unei a doua regăsiri a capului Sfântului Ioan, transportat atunci în Biserica „Sf. Silvestru” din Roma. În afară de aceste date istorice, despre Ioan Botezătorul avem relatările evangheliştilor, cu deosebirea că Sfântul Luca ne vorbeşte despre naşterea, viaţa în pustiu şi despre predica lui, iar Sfântul Marcu se referă la moartea lui.

Din Evanghelie şi din tradiţie putem reconstitui viaţa Înainte-mergătorului, al cărui cuvânt aprins părea într-adevăr pătruns de spiritul proorocului Ilie. În anul al 15-lea al împăratului Tiberiu (27-28 după Cristos), Botezătorul, care ducea o viaţă aspră, urmând legile naziratului, şi-a început misiunea invitând poporul să înceapă pregătirea căilor Domnului, deoarece pentru a-l primi era necesară o sinceră conversiune, adică o schimbare radicală a dispoziţiilor sufleteşti. Adresându-se tuturor claselor sociale, a trezit un entuziasm puternic în popor, dar şi nemulţumiri între farisei, aşa-numita aristocraţie a spiritului, a cărei ipocrizie o condamna în mod deschis.

Ajuns de acum un personaj popular, a tăgăduit cu hotărâre că ar fi Mesia cel aşteptat, recunoscând superioritatea lui Isus, pe care l-a arătat ucenicilor săi cu prilejul botezului în apele Iordanului. S-ar părea că, afirmând prezenţa „celui mai puternic”, el ar fi urmat să se retragă. Cu toate acestea, „cel mai mare dintre profeţi” nu a încetat să-şi facă auzită vocea acolo unde a fost necesar de a îndrepta „căile strâmbe” ale răului. A dojenit în public purtarea scandaloasă a lui Irod Antipa şi a cumnatei sale, Irodiada; mânia lor, pe care el a prevăzut-o, l-a aruncat în temniţa grea de la Macheronte, pe malul de Răsărit al Mării Moarte.

Sfârşitul acestui incident este cunoscut. Cu prilejul unui banchet organizat la Macheronte, fiica Irodiadei, Salome, dovedind excelente calităţi de dansatoare, l-a entuziasmat pe Irod; drept răsplată, la sfatul mamei sale, a cerut şi a obţinut de la Irod capul lui Ioan Botezătorul. Astfel, a încetat să mai vorbească deschizătorul de drum al lui Mesia, glasul cel mai puternic dintre vestitorii apropiatului mesaj evanghelic. Ioan Botezătorul este ultimul profet şi primul apostol; el şi-a dat viaţa în împlinirea misiunii sale; pentru acest motiv, Biserica îl aşază în rândul Sfinţilor Martiri.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3020/Martiriul-Sf-Ioan-Botezatorul-.aspx).

Sfântul Augustin [film] (în italiană)

Sant' Agostino parte 1 di 2 (HQ) italiano,

(Saint Augustine, sub: english, croatian) 

Sant' Agostino parte 2 di 2 (HQ) italiano,

(Saint Augustine, sub: english, croatian)

Sfântul Augustin de Hippona  [latino: Aurelius Augustinus]

(Tagaste, 13 noiembrie 354 - Hippona, 28 august 430)

este un filosof și un teolog, moralist, apologet, polemist, 

episcop catolic, învățător al Bisericii,

sfânt al Bisericii Catolice,

cunoscut sub numele de „Doctor Gratiae”.

Om, în primul rând, cu neliniştile, slăbiciunile, anxietăţile,

cu care ni se prezintă în lectura „Confesiunilor” sale,

în care îşi deschide sufletul cu sinceritate şi candoare.

Sfântul Augustin (354-430), episcop, învăţător al Bisericii

 

 

“Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Şi iată că tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară, şi acolo te căutam. Şi eu, nenorocitul, mă avântam spre lucrurile frumoase create de tine. Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile care, dacă nu ar fi fost în tine, nici nu ar fi existat. M-ai chemat, ai strigat, ai învins surzenia mea. M-ai străfulgerat cu lumina ta şi, în sfârşit, mi-ai vindecat orbirea. Ai răspândit asupra mea parfumul tău, şi eu l-am inspirat, şi acum te doresc pe tine. Te-am gustat, şi acum mi-e foame şi sete de tine. M-ai atins, şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta” (Augustin, Confesiuni, 10,27).

Cu aceste cuvinte, Augustin face sinteza celor două perioade ale vieţii sale: mai întâi preocuparea plină de nelinişte a celui care, căutând calea, a comis multe erori; apoi, o dată aflată calea, dorinţa arzătoare de a ajunge la scop pentru a-l putea îmbrăţişa pe cel iubit.

 

“Doar un copil şi deja mare păcătos”

Augustin s-a născut la Tagaste, în Numidia, la 13 noiembrie 354, dintr-o familie de clasă medie. Tatăl său, pe nume Patriciu, era membru în Consiliul Local şi avea un caracter afectuos, cu excepţia unor ieşiri mânioase ce creau în casă un apăsător climat de tăcere. Prima în privinţa tăcerii era Monica. Femeie inteligentă şi iscusită, ştia cum să controleze ieşirile soţului şi, la momentul potrivit, obţinea mereu cea ce era mai bine pentru familia ei. Patriciu, din partea sa, era mândru de acest lucru, şi de aceea o iubea cu multă afecţiune. Ea era creştină ferventă, el, un simplu catecumen; s-a botezat doar spre sfârşitul vieţii, urmând un obicei comun în acel timp.

Din căsătoria lor s-au născut, în afara lui Augustin, Navigiu şi o soră care, rămasă văduvă, a devenit responsabilă de mănăstirea feminină din Hippona.

Încă de mic, Augustin era înclinat spre studiu şi, deşi dovedea o inteligenţă ascuţită, a avut o experienţă traumatizantă cu primul său maestru. Nu-i plăcea greaca, deoarece aceasta îl constrângea să înveţe pe de rost cuvintele, şi cu atât mai puţin îl atrăgea matematica, ce-l obliga să repete până la plictiseală că doi şi cu doi fac patru. Îi plăcea însă foarte mult să se joace cu tovarăşii săi, uitând de studiu. Din acest motiv, adeseori avea mâinile umflate din cauza vergilor primite la şcoală din partea severului său maestru.

Pentru a-şi satisface dorinţele sale de copil, fura din casă din mâncărurile mai alese şi alte lucruri pe care le dădea tovarăşilor săi, pentru a-i avea însoţitori de joacă, chiulind de la şcoală. Acasă se comporta bine, pentru că îşi iubea mama care, cunoscându-i pungăşiile, căuta să-l corijeze fără să-l exaspereze.

O copilărie destul de vioaie, dar nu plină de cine ştie ce păcate, aşa cum ne-ar putea face să credem frazele pe care el le-a scris în Confesiuni, unde declară că era un mare păcătos încă de mic. Păcatele adevărate au început mai târziu.

După ce s-a terminat prima perioadă de studii, a avut un an întrerupere, şi chiar şi pentru el lenea a devenit mama tuturor viciilor: s-a alăturat unui grup de destrăbălaţi de aceeaşi vârstă, împreună cu care au făcut de toate. Fiind împreună, aceştia povesteau isprăvile lor şi el însuşi inventa fapte similare pentru a nu fi mai prejos. Sfaturile mamei îl atingeau la inimă, dar nu se simţea în stare să se întoarcă. Monica a început să verse lacrimi pentru un fiu ce părea că se îndepărtează foarte mult de credinţa în care ea l-a educat. Bine măcar că, în urmă cu un an, în timpul unei boli grave, el a refuzat îndemnul de a fi botezat, pentru că acum ar fi fost un renegat.

Între timp, un om bogat, prieten al familiei şi admirator al inteligenţei lui Augustin, s-a oferit să-i plătească studiile la Cartagina. “Ce noroc! – s-a gândit mama – în sfârşit, va părăsi tovărăşiile rele şi îşi va ocupa timpul cu şcoala”. De fapt, lucrurile s-au îndreptat, dar numai puţin.

Mergea la şcoală, dar după ce-şi asculta maestrul care prezenta un argument sau altul, el nu mai găsea şi motivaţia să revină şi să asculte repetându-se mereu aceleaşi lucruri. Era mai atrăgător să meargă la teatru şi să-i asculte pe actori. La Cartagina, existau posibilităţi mari de a se distra cu femeile: în fiecare zi, se putea vizita o nouă casă de toleranţă. În această privinţă, Augustin a găsit o soluţie mai bună. Impresionat de frumuseţea şi de delicateţea unei tinere, a luat-o în casa lui ca servitoare: nu s-ar fi putut căsători cu ea, conform cu legea romană, deoarece era dintr-o clasă socială inferioară, dar ea rămas mai bine de paisprezece ani tovarăşa lui iubită. Fidelitatea a fost reciprocă şi din iubirea lor s-a născut şi un fiu.

Sfânta Monica (332-387), mama sfântului Augustin

Sfânta Monica și sfântul Augustin

“Cuvântul grec «filosofia» înseamnă iubirea înţelepciunii. Eu aş fi putut să te neglijez cu indiferenţă în scrierile mele, dacă tu nu ai fi iubit înţelepciunea. Dar tu o iubeşti mai mult decât mă iubeşti pe mine, şi eu ştiu cât mă iubeşti. Tu ai făcut în ea atâtea progrese, încât nu ai tremurat niciodată înaintea morţii, care, după cum o afirmă cu toţii, reprezintă culmea cea mai înaltă a filozofiei. Oare nu ar trebui să devin în mod spontan un discipol al tău?” (P. Manns, I santi, I, Ed. Jaca Book, Milano 1989, p. 219).

Monica se afla cu Augustin la Cassiciaco, aproape de Milano, şi din voinţa fiului, participa la conversaţiile pe care grupul de prieteni le ţinea pe teme religioase şi filozofice. Într-o zi, mama şi-a spus gândul ei cu privire la o anumită problemă şi Augustin i-a cerut lui Alipiu să-l noteze în cartea pe care o scria. Mama s-a mirat: “Ce faci? Nu am auzit niciodată spunându-se că în scrierile voastre pe care le citiţi sunt admise la asemenea dezbateri şi femeile!” De aici, răspunsul fiului, pe care l-am prezentat la început.

Şi avea dreptate, deoarece Monica a fost tipul de femeie care a ştiut să o imite pe Maria, “scaunul înţelepciunii, stăpâna casei”

(C. Lubich, Scritti spirituali/1, Città Nuova Ed., Roma 1978, p. 27), şi a reuşit să transmită înţelepciunea în inima fiilor, dând lumii acel geniu care a fost Augustin.

Soţie şi mamă exemplară

S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creştină înstărită, şi a fost educată în credinţă. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze şi ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.

Copilă fiind, la un moment dat, era în pericol să se obişnuiască prea mult cu vinul. Erau, de fapt, mai multe tinere care mergeau să ia vin din butoaiele familiei pentru a aduce la masă. Monica i-a prins gustul şi alerga cu plăcere să bea câte un pahar, în ascuns, şi un pahar cerea un altul, până ce ajungea să nu se mai ţină bine pe picioare. Într-o zi, însă, servitoarea, dându-şi seama de acest lucru, în timp ce se certau, i-a spus în faţă fără menajamente: “Eşti o beţivă!”. Monica a plâns de ruşine, şi atunci a spus pentru totdeauna adio vinului.

Când a ajuns mare, s-a căsătorit cu Patriciu, un tânăr legionar ce împlinea diferite funcţii în administraţia locală, care aparţinea unei familii oneste şi cu bunăstare, dar un lucru nu-i plăcea Monicăi: Patriciu încă nu era creştin! Dar cum în viaţă nu le poţi avea pe toate, a acceptat să se căsătorească cu el, în speranţa că îl va converti.

Viaţa de familie a fost curând animată de sosirea celor trei fii: Augustin, Navigiu, pe care îl regăsim la Milano cu fratele său, şi o fată care, căsătorită şi rămasă apoi văduvă, a ajuns stareţă la mănăstirea feminină din Hippona.

Pentru Patriciu, care îşi respecta şi îşi iubea foarte mult soţia şi fiii, faptul de a se fi căsătorit cu Monica a însemnat un mare noroc, cum se poate constata din cele povestite de fiul lor, Augustin, în Confesiuni.

“Educată la castitate şi cumpătare, ea a fost credincioasă soţului... şi a căutat să-l câştige pentru tine (Dumnezeule), vorbindu-i despre tine prin elocinţa vieţii sale morale, cu care tu ai împodobit-o, făcând-o iubită şi admirată de dânsul. Ea a tolerat infidelităţile soţului cu atâta resemnare, încât niciodată nu s-a certat cu el din această cauză... El era, în ciuda acestui fapt, foarte afectuos, dar uneori şi irascibil. Ea nu opunea rezistenţă soţului când se mânia, nici prin fapte şi nici prin cuvinte. Apoi, când mânia dispărea şi revenea liniştea, la momentul oportun, îşi prezenta propriile justificări privind modul său de a fi, dacă s-ar fi întâmplat ca el să se tulbure din vina ei. Multe alte matroane, deşi aveau soţi mai blânzi, purtau semnele bătăilor, chiar faţa desfigurată şi, vorbind cu prietenele, se plângeau de viaţa bărbaţilor lor. Ea, însă, schimba vorba... Acelea se minunau, deoarece ştiau că ea trebuia să-şi suporte soţul crud, dar nu au auzit-o niciodată plângându-se şi nici purtând vreun semn care să trădeze faptul că Patriciu ar fi bătut-o, sau că ar fi fost, chiar şi numai o dată, vreo ceartă între el şi ea...“

Lacrimile mamei

Când Augustin avea doar 16 ani, Patriciu a murit. Cu un an mai înainte intrase, în catecumenat şi, pe patul de moarte, a primit Botezul. Monica a trebuit să preia nu numai treburile casei, ci şi administrarea bunurilor. Dar nu acest lucru o preocupa. Necazul ei era Augustin: dacă de mic a fost un copil foarte bun, acum alerga însă după lucrurile acestei lumi şi punea în dubiu însăşi credinţa creştină pe care a supt-o o dată cu laptele matern. Ar fi voit să-şi convingă până şi mama să abandoneze creştinismul în favoarea maniheismului. Cu ea nu a reuşit, dar cu fratele său, Navigiu, da.

Augustin îşi continua studiile la Cartagina şi, în acelaşi timp, s-a dedat plăcerilor vieţii. Monica îl urmărea cu nelinişte şi, după ce a încercat toate mijloacele pentru a-l readuce pe drumul cel bun, a făcut o ultimă încercare, spunându-i că nu mai este dorit acasă, dacă continuă să trăiască cu sclava sa.

Augustin îşi iubea mama şi ştia că are dreptate, dar nu simţea nevoia să-şi schimbe viaţa. Terminându-şi studiile cu succes, a voit să-şi găsească norocul, plecând din Africa şi îndreptându-se spre Roma. Mama s-a decis să-l urmeze, dar el, printr-o stratagemă, a lăsat-o la Cartagina şi a plecat cu sclava sa. Acea noapte a fost petrecută de Monica în lacrimi, la mormântul sfântului Ciprian.

Aventura milaneză

Chiar dacă a fost înşelată, ea nu a renunţat la preocuparea sa şi, după câţiva ani, era şi ea la Roma, în căutarea fiului. Dar acesta nu se oprise pentru mult timp în cetatea eternă. L-a găsit la Milano şi, în scurt timp, a avut bucuria de a-l vedea frecventând şcoala lui Ambroziu şi pregătindu-se pentru Botez împreună cu fratele său, Navigiu, însoţit de tovarăşa de viaţă şi de fiul avut de la ea şi de Alipiu.

Monica nu-şi credea ochilor. Rugăciunile ei au fost, deci, ascultate. Nu-i spusese oare episcopul: “Este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”?

În noaptea de Paşti a anului 387, Ambroziu îi cufunda pe Augustin şi pe prietenii săi în izvorul baptismal. Imediat după aceea, africanii s-au retras din nou la Cassiciaco, pentru a medita, pentru a scrie şi pentru a face proiecte de viitor.

Monica îşi făcea şi ea planurile sale. De acum era în vârstă şi nu mai putea rămâne mult timp alături de fiul ei. Voia să-l ştie în ordine. Pentru că nu putea, din cauza legilor romane, să-l căsătorească cu femeia cu care îşi trăise viaţa până în acel moment, din cauza condiţiei ei umile, trebuia să aibă grijă de viitorul ei şi al fiului care la Botez primise numele de Adeodat, “darul lui Dumnezeu”. Femeia, din partea ei, era de acord. Dar cine putea să-i ia locul? Era foarte dornică să-i găsească o soţie creştină, capabilă să trăiască alături de fiul ei.

Când i-a vorbit lui Augustin despre aceste lucruri, acesta a acceptat aranjamentul pentru viitorul femeii şi al fiului, dar a zis un “nu” sec unei posibile căsătorii. Monica a simţit aceasta ca o lovitură, şi numai când fiul ei i-a prezentat motivul, zâmbetul i-a luminat chipul. Da, Augustin era un om nou şi dorea să se întoarcă în Africa şi să folosească moştenirea pentru a fonda o mănăstire şi să trăiască şi el ca un călugăr.

Ultima aventură

Împreună au pornit pe drumul întoarcerii. “Adio”, Milano, cu episcopul tău Ambroziu, mai mult un înger decât un om; “adio”, Roma, cu celebrităţile tale imperiale, dar cufundată încă în lăcomia banului şi a puterii. S-au oprit la Ostia, închiriind o casă în aşteptarea plecării unei nave. Aici s-a petrecut un fapt mişcător, pe care Augustin îl povesteşte în cunoscuta sa carte Confesiuni. Îl reproducem pentru bucuria spirituală a cititorului: “S-a întâmplat odată că eu şi ea eram singuri, aplecaţi pe pervazul unei ferestre care dădea în grădina interioară a casei ce ne găzduia, acolo, lângă Ostia, unde, departe de zgomotul asurzitor al lumii, după oboseala lungii călătorii, ne pregăteam să ne îmbarcăm. Vorbeam singuri cu mare plăcere şi, uitând de trecut, ne proiectam spre viitor, căutând să cunoaştem, în lumina Adevărului prezent, ce eşti tu, condiţia veşnică a sfinţilor, adică acea viaţă pe care ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici nu a intrat vreodată în inima omului. Eram plini de dorinţa de a sorbi din apa care vine din izvorul tău, din acel izvor de viaţă ce se găseşte la tine. Spuneam lucruri de acest fel, chiar dacă nu tocmai în modul acesta şi cu aceste cuvinte precise. Totuşi, Doamne, tu ştii că, în acea zi, în timp ce vorbeam astfel şi, între un cuvânt şi altul, această lume cu toate plăcerile sale îşi pierdea înaintea ochilor noştri forţa chemării sale, mama mea mi-a spus: “Fiule, în ceea ce mă priveşte, eu nu mai găsesc nici o atracţie pentru această viaţă. Nu ştiu ce să mai fac aici, pe pământ, şi pentru ce mă mai aflu aici. Această lume nu mai este un obiect al dorinţelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream să mai rămân în această viaţă: să te văd creştin catolic, înainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decât aş fi îndrăznit eu să sper, mi-a dat posibilitatea să te văd în slujba sa şi dezrobit de aspiraţiile unei fericiri pământeşti. Ce să mai fac aici?”

Nu-mi amintesc bine ce i-am răspuns. Între timp, în circa cinci zile sau mai puţine chiar, a căzut la pat, având febră. În timpul bolii, într-o zi, a avut un leşin şi, pentru puţin timp, şi-a pierdut cunoştinţa. Noi i-am venit în ajutor, dar ea, revenindu-şi imediat, ne-a privit pe mine şi pe fratele meu, care ne aflam în picioare alături de ea, şi a spus, ca şi cum ar fi căutat ceva: “Unde eram?”

Apoi, văzându-ne tulburaţi din cauza durerii, a spus: “Să o îngropaţi aici pe mama voastră”. Eu tăceam, având noduri în gât, şi căutam să-mi ţin lacrimile. Fratele meu, în schimb, a spus câteva cuvinte pentru a exprima dorinţa de a o vedea închizând ochii în patrie, şi nu în ţară străină. Auzindu-l, a făcut un semn de dezaprobare pentru ceea ce a spus. Şi, adresându-mi-se, mi-a spus: “Auzi ceea ce spune?” Şi imediat după aceea, ne-a spus amândurora: “Să îngropaţi acest trup unde vă va plăcea mai mult; nu vreau să vă fie o greutate. Numai acest lucru vi-l cer, ca oriunde veţi fi, să vă amintiţi de mine la altarul Domnului”.

După nouă zile de boală, “acel suflet binecuvântat şi sfânt a părăsit acest pământ”. Şi atunci, Augustin a plâns repetând: “Tu m-ai născut de două ori!” Şi avea dreptate. Misiunea Monicăi pe acest pământ se încheiase, după ce semănase în inima fiului iubirea pentru Înţelepciune.

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3018/Sf-Monica-.aspx).

 

Preoţii în romanele lui Georges Bernanos

Journal d'un curé de campagne - G.B.

Preoţii sunt numeroşi în romanele lui Bernanos. În Sous le soleil de Satan, abatele Donissan este primul dintre acei câţiva preoţi îndureraţi şi sfinţi, şi adesea pătrunşi de o pace pe care nu o au de la ei înşişi: abatele Chevance în l’Imposture; parohul de Ambricourt în Journal d’un curé de campagne.

 

După asceticul abate Donissan a cărui viaţă evocă în mai multe aspecte pe aceea a parohului de Ars, abatele Chevance – „confesorul femeilor de serviciu” – frapează de la început prin strălucirea „sufletului său de copil”, prin „divina sa simplitate”. Dar mai ales agonia sa,  când este vegheat de fiica sa spirituală, dă romanului l’Imposture o măreţie obscură.

 

Despre această agonie îi scrie Antonin Artaud lui Bernanos, spunându-i că i-a dat una dintre emoţiile „cele mai triste şi mai disperate” ale vieţii sale: „Rar am văzut impasul unui destin plin de amărăciune şi de lacrimi, strivit de dureri inutile şi negre ca în aceste pagini ale căror putere halucinantă nu înseamnă nimic pe lângă această prelingere de disperare pe care le degajă”. Şi mai este parohul de Ambricourt, fără îndoială cea mai pură şi mai mişcătoare figură de preot din literatura franceză. Bernanos spunea de altfel că în această carte era un har special: „Cred că supranaturalul se revarsă aici din plin”, mărturisea el pe când scria acest roman. „Nu este vorba totuşi decât de jurnalul unui paroh de ţară, foarte tânăr şi deloc răutăcios. Dar am vorbit destul despre răul parohilor, asta şi asta!… Văd ridicându-se încet-încet în faţa mea un chip de neuitat pe care eu mă omor să încerc să-l pictez cu toată credinţa şi iubirea mea” (G. Bernanos, „Lettre de janvier 1935” în Combat pour la liberté, 50-51).

 

Abatele Donissan, abatele Chevance, parohul de Ambricourt, aceşti preoţi au ceva în comun – ca şi parohul de Ars – darul de a citi în suflete. Primul vede mizerabila trăsătură de laşitate, de avariţie, de desfrânare şi de minciună care vine de la Mouchette; abatele Chevance în faţa lui Cénabre vede „sufletul său turbat”; parohul din Ambricourt, în sfârşit, citeşte în sufletul lui Chantal: „Mi se părea că citeam pe buzele ei, în timp ce vorbea, alte cuvinte pe care nu le pronunţa, care mi se întipăreau unul câte unul în creier, cu toată scânteierea lor” (G. Bernanos, Oeuvres romanesques, 1136). Dar una dintre trăsăturile cele mai specific bernanosiene ale parohului de Ambricourt este poate contrastul, de exemplu în scena cu contesa, dintre umilinţa preotului, stângăcia sa şi suverana autoritate care emană din el.

 

Confruntarea sa cu contesa, „această mare bătălie pentru viaţa veşnică din care ea a ieşit epuizată” este o scenă incandescentă, despre care Malraux va scrie că „urmăreşte personajele aşa cum  vrăjitoarea din Biblie urmăreşte umbrele morţilor” (G. Bernanos, Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 21. „Vrăjitoarea din Biblie: Malraux face aluzie la vrăjitoarea din En-Dor, care a făcut să apară Samuel mort [cf. 1Sam 28, 8-15]).

 

La fel, foarte bernanosian este acest dar de a face să se renască în inima celuilalt ceea ce moare în a noastră. Astfel, după moartea contesei, parohul îşi aminteşte că i-a dat pacea, şi notează în jurnalul său: „Ce minune! Să poţi să faci prezent ceea ce nu ai tu însuţi! O, dulce minune a mâinilor noastre goale!” (G. Benanos, Oevres romanesques, 1170). Léon Daudet i-a reproşat lui Bernanos că nu scrie decât „istorii de preoţi”; Malraux va ghici şi el că Bernanos a scris nu atât romanul preotului cât mai degrabă a încercată „poemul preoţiei, deci despre supranatural” (G. Bernanos, Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 15). Iar această distincţie este foarte importantă: parohul de Ambricourt de fapt nu este nici parohul din Tours al lui Balzac, nici chiar parohul său de ţară, abatele Bonnet. Ar fi mai aproape de acel personaj din Dostoievski, prinţul Muichkin sau Alioşa Karamzov (apropierea de Dostoievski a fost făcută de Marcel Arland în N.R.F. încă de la apariţia Jurnalului). Bernanos nu se dedă unui studiu al moravurilor, cu atât mai puţin unei încercări de antropologie religioasă: la el, plenitudinea stilului este în slujba supranaturalului.

 

(Sursa: François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Gândul zilei

Vorbește, Doamne!

 

„Cine caută adevărul îl caută pe Dumnezeu,

chiar dacă îi este clar acest lucru sau nu”

 

(Sf. Tereza Benedicta a Crucii [Edith Stein]).

† Duminica a 21-a de peste an (A): Petru, stânca care susţine Biserica (omilie)

Cristos dă lui Petru cheile Bisericii
de Peter Paul Rubens

 

Evanghelia – Matei 16,13-20: În acel timp, venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe ucenicii săi: “Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au răspuns: “Unii spun că este Ioan Botezătorul, alţii că este Ilie, alţii că este Ieremia sau unul dintre profeţi”. Isus i-a întrebat: “Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” Luând cuvântul, Simon Petru a zis: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” La rândul său, Isus, luând cuvântul, i-a spus: “Fericit eşti tu, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea Celui Rău nu o va birui. Ție îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. Atunci le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că el este Cristos.

 

 

Omilie

 

În episodul povestit de Matei (Mt 16,13-20) Isus este cel care ia iniţiativa de a-i întreba pe ucenici cu privire la propria persoană: „Ce gândeşte lumea despre Fiul Omului? Iar voi, cine spuneţi că sunt eu?” Pentru a răspunde la întrebare, lumea face apel la figuri cunoscute în trecut: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia, un profet. Cu aceasta lumea surprinde într-un oarecare mod măreţia lui Isus, dar nu surprinde profunda sa originalitate.

 

Nu putem spune cine este Isus recurgând la scheme interpretative deja cunoscute. Petru merge dincolo de mulţime, şi exprimă cu absolută claritate mesianitatea şi filiaţiunea divină a lui Isus. Matei are grijă să noteze că această credinţă nu vine de la „sânge şi carne”, dar de la Tatăl. Este un dar. Numai lumina care vine de la Dumnezeu este în stare să facă înţeles misterul profund al lui Isus. În mod surprinzător, însă, şi credinţa lui Petru nu este completă încă, aşa cum apare în mod clar dacă citim câteva rânduri care urmează după aceea, dar pe care liturgia de astăzi le sare. Vor fi prezentate duminica următoare.

 

A spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu este încă ceva incomplet, chiar ceva care poate da loc la neînţelegere şi echivocuri. Crucea este aceea care îndepărtează orice posibilitate de greşeală. Şi de aceea Isus „le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că el este Cristos”.

 

Fragmentul pe care l-am citit nu este numai interesat de figura lui Isus, dar şi de Biserică. Şi ne spune înainte de toate că Biserica aparţine lui Cristos: „Biserica mea”. Şi îi subliniază stabilitatea perenă: Biserica este ca o casă construită pe stâncă, chiar dacă aparent se sprijină pe fragilitatea oamenilor: „porţile iadului nu o vor birui”. O stabilitate sigură, dar chinuită. Mai este sugerat că în interiorul Bisericii se vor găsi totdeauna păcătoşi: de aceea comunitatea are nevoie de „a lega şi a dezlega”: continuă păcatul şi de aceea trebuie în continuu iertat.

 

Rolul lui Petru în Biserică este descris făcând apel la trei metafore: stâncă, chei, a lega şi a dezlega. Împreună aceste trei metafore ilustrează foarte bine funcţia lui Petru. Este stânca ce ţine în picioare o casă. Şi are o autoritate deplină: „lui îi sunt încredinţate cheile”. Şi poate opri sau permite, poate separa şi ierta. Să nu uităm totuşi că autoritatea lui Petru este vicarie. Petru este imaginea unul Altul, a lui Cristos, care este adevăratul Stăpân al Bisericii. Dar, tocmai pentru că este imagine a lui Cristos, autoritatea lui Petru este deplină şi indiscutabilă, chiar sustrasă sfinţeniei sale personale.

 

(don Bruno Maggioni [21.08.2005]; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4785).

 

Sfânta Fecioară Maria Regină

 

Sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Regină, corespunzătoare aceleia a lui Cristos Rege, a fost instituită de papa Pius al XII-lea în 1955. Până la reforma calendarului liturgic, sărbătoarea se ţinea la 31 mai, ca o încoronare a lunii mariane dedicate Maicii Domnului. Ziua de 22 august era rezervată pentru cinstirea Inimii Neprihănite a Mariei, dar acum este dedicată Sfintei Maria Regină, pentru a sublinia legătura între regalitate şi glorioasa ridicare a ei la cer. Acest loc singular şi suprem alături de Regele Cristos i se cuvine Mariei pentru multe motive, pe care papa Pius al XII-lea le prezintă pe larg în scrisoarea enciclică Ad Coreli Reginam („Spre Regina Cerului”), din 11 octombrie 1954; prin calitatea ei de Mamă a Capului şi a membrelor corpului mistic, precum şi prin aceea de augustă suverană a Bisericii, ea participă nu numai la demnitatea regală a lui Cristos, dar şi la influxul său vital şi sfinţilor asupra membrelor Corpului mistic.

Cuvântul latinesc regina, ca şi rex = „rege”, derivă de la regere, adică „a conduce”, „a domina”, „a stăpâni”. Din punct de vedere uman este greu să-i atribuim Mariei titlul de „stăpânitoare”, ei, care s-a proclamat „roaba Domnului” şi a trăit umilă şi necunoscută. Sfântul Luca, în cartea Faptele Apostolilor, o arată pe Maria în mijlocul apostolilor, după înălţare, rugându-se împreună cu ei; dar nu ea este aceea care dă ordine, ci Petru. Şi tocmai în această împrejurare, ea formează inelul de legătură care îi ţine uniţi cu Cel înviat pe apostolii lipsiţi de harul Duhului Sfânt. Maria este regină pentru că îi este mamă lui Cristos, regele; este regină pentru că întrece toate făpturile în sfinţenie: „În ea este adunat tot ce este bun în toate făpturile”, spune Dante în Divina Comedie.

Toţi creştinii văd şi cinstesc în Maria dărnicia nemărginită a iubirii divine, care a revărsat cu îmbelşugare în mâinile ei orice bine. Şi ea, ca regină şi mamă, împarte tot ce a primit de la Rege; îi protejează cu puterea sa pe fiii doborâţi prin participarea la răscumpărare şi le face bucurie cu darurile sale, deoarece Regele a dispus ca orice har să treacă prin mâinile sale de regină mărinimoasă. Pentru acest motiv, Biserica îi invită pe credincioşi să i se adreseze nu numai cu numele dulce de mamă, dar şi cu acela respectuos de regină, aşa cum în cer o salută, plini de fericire şi iubire, îngerii, patriarhii, profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii, fecioarele. Maria a fost încoronată cu diadema fecioriei şi aceea a maternităţii divine: „Duhul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta, Cel Sfânt care se va naşte din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3012/Sf-Fecioara-Maria-Regina-.aspx).

Misterul Răului



Mormântul Georges Bernanos



Pe mormântul lui:
Georges Bernanos (1888-1948)
„Când voi muri, să spune-ți dulcelui regat
de pământ cât de mult l-am iubit
că nu mai îndrăznesc să spun”. G.B. 



În Sub soarele Satanei [Sous le soleil de Satan] (1926) Bernanos pune în scenă un preot care are de a face cu principele întunericului. În cursul unei scene halucinante, abatele Donissan (acesta este numele preotului) se întâlneşte chiar cu Lucifer sub aparenţa unui geambaş, care îşi va revărsa asupra lui toată ura sa. Un an mai târziu, în 1927, în Imposture, romancierul, chinuit de Cel Rău, îl aduce în scenă pe abatele Cénabre – un preot care nu mai crede, un preot duşmănos care i se încredinţează Satanei – şi mişcătoarea figură a abatelui Chevance.

Meditaţia lui Bernanos despre misterul Răului continuă în capodopera sa Jurnalul unui preot de tară (1936), unde atinge expresia sa cea mai inspirată. În scena în care el o înfruntă pe Chantal, parohul de Ambricourt îi spune: „Existăo comuniune a sfinţilor, după cum există şi o comuniune a păcătoşilor. În ura pe care păcătoşii o poartă unii altora, în dispreţ, ei se unesc, se îmbrăţişează, se ataşează, se confundă, ei nu vor fi într-o zi, în ochii Atotputernicului, decât acest lac de noroi totdeauna lipicios peste care treceşi iar trece în zadar fluxul imens al iubirii divine”. Puţin mai departe în roman, preotul se întreabă din nou despre lumea Răului: „Ei spun că după mii de secole, pământul este încă în deplină tinereţe, ca în primele stadii ale evoluţiei sale planetare. Răul, şi el, începe”. (G. Bernanos, Journal d’un curé de campagne, în Oeuvres romanesques, Bil. De la Pléiade, p. 1139 şi p. 1144).

Răul, păcatul: Bernanos a fost tulburat în mod vizibil de aceste realităţi teribile. Contrar lui Rousseau, el crede în păcatul originar şi nu se gândeşte deci că omul s-a născut bun. La fel, despre acea „ură secretă de neînţeles” care frământă inima omului cu privire la semenii săi şi la sine însuşi, Bernanos spunea: „I se poate da acestui sentiment misterios originea sau explicaţia care se vrea, dar trebuie să i se da una. Pentru noi, creştinii, noi credem că această ură reflectă o altă ură, de mii de ori mai adâncă şi mai lucidă – aceea a Duhului nespus care a fost cel mai strălucitor dintre stelele adâncului, şi care nu se va ierta niciodată căderea sa imensă” (G. Bernanos, La liberté, pur quoi faire? [1953], Folio essais, p. 204-205).

Aşa cum era de aşteptat, Bernanos s-a gândit şi la infern. În Monsieur Ouine (1943), parohul de Fenouille spune: „Se vorbeşte mereu despre focul iadului, dar nimeni nu l-a văzut, dragii mei. Infernul este frigul” (G. Bernanos, Monsieur Ouine, în Oeuvres romanesques, p. 1490). Deja, în Sub soarele Satanei, geambaşul demoniac afirma: „Eu sunt însuşi Frigul” (G. Bernanos, Sous le soleil de Satan,în Oeuvres romanesques, p. 142). Însă abia în Jurnalul unui preot de tară găsim formula de neuitat: „Infernul înseamnă a nu mai iubi” (G. Bernanos, Journal d’un curé de campagne,în Oeuvres romanesques, p. 1163). Zece ani mai târziu, într-un text scris pentru deportaţi, Bernanos, fidel gândirii sale, va mai scrie: „Infernul îşi detestă lipsa de a mai fi capabil să iubească, nu este altă condamnare ca aceasta” (G. Bernanos, Essais et écrits de combat, Bibl. De la Pléiade, II, p. 1166).

(Sursă: François de Saent-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).

Tinerii și papa Francisc

– „După părerea dumneavoastră, de ce le place atât de mult tinerilor Papa Francisc?”

 

Card. Luis Antonio Tagle

– „După părerea mea, primul punct este că tinerii demonstrează deschidere către un model de umanitate și tinerii caută acest model, iar în Papa Francisc găsesc această inimă plină de iubire și milostivire. Și din partea sa, Sfântul Părinte arată tinerilor această sinceritate a inimii, această autenticitate de umanitate. Și acest dialog a doua inimi, ambele deschise la iubirea lui Dumnezeu. Aceasta este pentru mine un izvor de energie, de zel”. (Tagle Card. Luis Antonio).

 

Gregorian - Benedictinii din Santo Domingo de Silos in Spain

 

† Duminica a 20-a de peste an (A): Nimeni nu este exclus din inima lui Dumnezeu (omilie)

Cristos și femeia cananiancă - de Mattia Preti

 

Evanghelia – Matei 15,21-28: În acel timp, Isus s-a retras în ţinutul Tirului şi al Sidonului. Atunci o femeie canaaneană din acel ţinut a venit la el şi a început să strige: "Fie-ţi milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită îngrozitor de diavol". Dar el nu i-a răspuns nici un cuvânt. Ucenicii au venit la el şi l-au rugat: "Împlineşte-i dorinţa, căci strigă mereu în urma noastră!" Isus a răspuns: "Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel!" Dar ea a venit, s-a prosternat în faţa lui, zicând: "Doamne, ajută-mă!" El a răspuns: "Nu-i drept să iei pâinea copiilor şi s-o arunci căţeilor". Atunci ea a replicat: "Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor". Isus i-a răspuns: "Femeie, mare este credinţa ta! Să ţi se împlinească dorinţa!" Şi în acelaşi ceas fiica ei s-a vindecat.

 

OMILIE

 

Fragmentul evanghelic din această duminică (Mt 15,21-28) reia încă o dată tema credinţei indicându-ne câteva din caracteristicile sale fundamentale. Este vorba, înainte de toate, de o credinţă pe care o putem indica mai bine cu termenul de încredere. Nu o credinţă intelectuală, teoretică, ce are ca obiect doctrina, dar o credinţă existenţială, care are ca obiect iubirea de Dumnezeu şi ajutorul său.

 

Într-o situaţie concretă, precisă, de neajuns, o femeie cananeană se îndreaptă spre Isus, sigură că este ajutată. Credinţa sa este insistentă, curajoasă, umilă, mai puternică decât refuzul aparent. Credinţa trebuie să fie în acelaşi timp sigură şi răbdătoare. Nu trebuie să se lase descurajată nici de tăcerea lui Dumnezeu: „nu i-a răspuns nici un cuvânt”. Dar episodul cananeencii nu dezvoltă numai tema credinţei, subliniindu-i umilinţa şi răbdarea, dar şi tema universalităţii. Aceasta este poate tema mai interesantă, pe care o subliniază Matei în faţa unei comunităţi tentate să se închidă şi să pună stăpânire pe prezenţa lui Dumnezeu: Dumnezeu este aici şi nu acolo, tot binele este aici şi tot răul acolo.

 

Femeia din Canaan este o străină, o păgână. Isus afirmă că a venit în primul rând pentru Israel, dar apoi salvează o străină: un gest prefigurativ. Evanghelia este deschisă şi păgânilor. Şi este mai mult: nu numai că este deschisă păgânilor, dar adesea se află mai multă credinţă în mijlocul lor decât în interiorul comunităţilor creştine. Este un gând acesta, care în evanghelia lui Matei revine cu o frecvenţă surpinzătoare: magii vin de departe să-l caute pe Isus, în timp ce Irod şi locuitorii Ierusalimului îl refuză; Dumnezeu poate face fii ai lui Abraham şi din pietre; centurionul păgân are mai multă credinţă decât israeliţii; locuitorii din Ninive şi regina din Sud sunt mai disponibili decât „această generaţie”.

 

Să ne întoarcem la acest episod. Jocul de întrebări şi de răspunsuri dintre Isus şi femeie arată locul pe care păgânii îl ocupă în planul lui Dumnezeu. Fiii sunt evreii, căţeii sunt păgânii. Isus justifică refuzul său făcând referinţă la planul lui Dumnezeu, ca şi cum acest plan i-ar cuprinde mai întâi pe iudei şi doar numai după aceea pe păgâni. Aşa se gândea în realitate. Dar femeia reia imaginea lui Isus şi o dezvoltă răsturnând-o. Nu refuză prioritatea Israelului, însă aminteşte că şi păgânii au un loc. Există moduri diferite de a înţelege prioritatea.

 

Şi iubirea lui Dumnezeu poate avea priorităţile sale, dar este vorba totdeauna de priorităţi care nu separă şi nu exclud. Dacă fiii sunt primii, aceasta nu e pentru a-i exclude pe alţii, dar pentru a face loc şi altora. Şi aşa prin cuvântul unei femei păgâne prioritatea, de care se mândrea Israelul, este lărgită şi purificată. Iar Isus recunoaşte şi actualizează, ca şi cum acea femeie păgână l-ar fi iluminat într-un anumit sens. Şi de la păgâni poate veni un cuvânt de adevăr.

 

(pr. Bruno Maggioni [14.08.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4760).

Santa Maria del cammino

 

 

 

SANTA MARIA DEL CAMMINO

Vieni o Madre in mezzo a noi
vieni Maria quaggiù
cammineremo insieme a te
verso la libertà

Mentre trascorre la vita tu solo
non sei mai
Santa Maria del cammino
sempre sarà con te.

Quando qualcuno ti dice:
"Nulla mai cambierà"
lotta per un mondo nuovo,
lotta per la verità!

Lungo la strada la gente chiusa
in se stessa va
offri per primo la mano
a chi è vicino a te.

Quando ti senti ormai stanco
e sembra inutile andar tu vai
tracciando un cammino:
un altro lo seguirà.

 

† Adormirea Maicii Domnului – Soarta noastră ultimă (omilie)

 

Evanghelia – Luca 1,39-56: În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii. Ajunsă acolo, a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit pruncul în sânul ei. Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas tare: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău. Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci, iată, cum au ajuns la urechile mele cuvintele salutului tău, a tresărit de bucurie pruncul în sânul meu. Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul". Atunci Maria a spus: "Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, al cărui nume este sfânt. Milostivirea lui dăinuie din neam în neam peste cei ce se tem de dânsul. El arată puterea braţului său; risipeşte pe cei mândri în inima lor. Dă jos de pe tronuri pe cei puternici şi înalţă pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri, iar pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale. A sprijinit pe slujitorul său Israel, amintindu-şi de îndurarea sa, după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în veci". Şi a rămas Maria trei luni împreună cu Elisabeta; apoi s-a întors acasă.

 

Omilie

 

În mijlocul verii, în ziua de 15 august, Biserica ne cheamă să celebrăm sărbătoarea poate cea mai populară în cinstea Sfintei Fecioare Maria: Ridicarea Mariei din această lume la Tatăl. Încă din primele secole creştinii au perceput că în Maria era prefigurat punctul final pe care îl aşteaptă orice om de pe pământ: ridicarea a tot ceea ce este uman în Dumnezeu. Maria este icoana şi personalitatea corporativă a poporului celor credincioşi, pentru că este fiica Sionului, Israelul sfânt din care s-a născut Mesia, şi este şi Biserica, comunitatea creştină care dă naştere fiilor Domnului sub cruce. De aceea autorul Apocalipsului a contemplat-o ca pe femeia îmbrăcată în soare, încoronată cu ce douăsprezece stele ale triburilor lui Israel, născându-l pe Mesia, dar şi ca mamă a urmaşilor lui Isus, Biserica. Astfel, prima creatură care intră în întregime în spaţiul şi timpul Creatorului nu putea să fie decât aceea care a consimţit irumperii divinului în uman: spaţiu vital dăruit cerului de către pământ, Fecioara-Mamă, definită „fericită” deja de către Elisabeta în întâlnirea lor atât de umană, devine germen şi primiţie a întregii creaţii transfigurate.

 

Biserica crede că Maria este de acum dincolo de moarte şi de judecată, în acea altă dimensiune a existenţei pe care o numim „cer”. Iar în acest cuvânt nu există contrapunere, ci îmbrăţişare cu pământul: cine poate spune, de fapt, privind înăuntrul său şi în jurul său, sau scrutând orizontul, unde se termină pământul şi unde începe cerul? Este pământul doar brazda desţelenită sau nu este şi crusta care împietreşte inima noastră? Şi este cerul doar bolta înstelată şi nu este şi suflul vital care ne umple? La fel Maria, ridicată în Dumnezeu rămâne în mod infinit umană, Mamă pentru totdeauna, îndreptată spre pământ, atentă la suferinţele oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile, prezentă în pelerinajul lor adesea nesigur. Pentru Orient ca şi pentru Occidentul creştin Adormirea Maicii Domnului este un semn al „realităţilor din urmă”, a ceea ce va avea loc la sfârşitul timpului, un semn al plinătăţii spre care aspiră omenirea: în ea intuim glorificarea pe care o aşteaptă universul întreg, atunci când în cele din urmă „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1Cor 15,28). Maria este o porţiune din omenirea deja mântuită, figura acelei „ţări promise” în care suntem chemaţi cu toţii, bucata de pământ transplantată în cer: iată de ce un imn al Bisericii ortodoxe sârbe o cinsteşte numind-o „pământ al cerului”, pământ din care noi asemenea ei suntem scoşi, dar pământ răscumpărat, transfigurat datorită energiilor Duhului, pământ care se află de acum în Dumnezeu pentru totdeauna.

 

Această „speranţă pentru toţi” este cântată mereu de liturgia din această sărbătoare, cu limbajul şi imaginile de care dispune: poate astăzi unele expresii liturgice şi reprezentări iconografice apar inadecvate, dar dorinţa arzătoare pe care voiau să o exprime rămâne aceeaşi şi în zilele noastre. Iubim acest pământ al nostru, chiar dacă ne strânge; avem grijă de trupul nostru, dar simţim că suntem mai mari decât fizicul nostru; luptăm în timp, şi totuşi percepem că adevărul nostru depăşeşte timpul; ne bucurăm de prietenie şi de iubire, dar suntem avertizaţi de limite şi de vremelnicie. Umila femeie din Nazaret, devenită, prin darul lui Dumnezeu, Mama Domnului, pământul cerului este zălog pentru noi despre această posibilitate de „a gând la mai mare”.

 

Da, trupul Mariei ridicat la Lumină, izvor şi ţintă a oricărei lumini, nu priveşte doar devoţiunea câtorva credincioşi, ci soarta ultimă a creaţiei ridicată în viaţa lui Dumnezeu: carnea pământului care, transfigurată, devine Euharistie, aducere de mulţumire – ceea ce Fecioara înălţa în rugăciunea ei Magnificat lui Dumnezeu, devine îmbrăţişare cu cerul.

 

(Pr. Enzo Bianchi [15.08.2008]; trad. pr. Isidor Chinez).