† Duminica a 2-a din Post (B): Asculți-l, pe Fiul meu cel iubit! (omilie)

Transfigurarea lui Isus - de Carl Bloch

Evanghelia – Marcu 9,2-10: După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum nici un albitor de pe pământ nu le putea albi. Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: “Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor s-a auzit un glas: “Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. În timp ce coborau de pe munte, le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă a învia din morţi.

Omilie

 

 

A doua duminică din Postul Mare este în mod tradiţional duminică schimbării la faţă a lui Isus sau polul opus al primei duminici dedicate ispitirii lui Isus. Anul acesta citim relatarea după Evanghelia lui Marcu, şi cum am comentat până acum de multe ori misterul inepuizabil al schimbarea la faţă a Domnului, să ne se permită acum libertatea să spunem ceva despre unele intervenţii critice cu privire la limba şi stilul papa Francisc.

 

Dar să începem cu contextul evenimentului: un eveniment istoric, nu un mit! În centrul evangheliei Isus pentru prima dată anunță comunității sale patima, moartea şi învierea – acum aproape – provocând neînţelegere lui Petru (cf. Mc 8,31-33), şi  spune mulţimii care îl urma că trebuie să treacă prin cruce (cf. Mc 8,31-37). Ucenicul lui Isus nu poate aştepta să fie scutit de cruce, el nu poate s-o respingă ca pe un scandal şi o ruşine, pentru că, dacă se rușinează de Isus răstignit, și Fiul Omului se va ruşina de el la venirea sa glorioasă (cf. Mc 8,38). Venirea glorioasă ce va încheia istoria – anunțată de însuși Isus – dar pe care unii o vor vedea cu anticipație (cf. Mc 9,1).

 

„După șase zile” – adică în ziua a șaptea – „Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan”, pe cei mai apropiați și mai intimi dintre ucenicii săi (martori ai învierea fiicei lui Iair [cf. Mc 5,37], martori ai lui Cristos în agonie în Grădina Getsemani [cf. Mc 14,33]), „i-a dus deoparte pe un munte înalt pe ei”. Şi iată marele mister: Matei scrie că "faţa lui strălucea ca soarele” (Mt 17,2), Luca că „înfățișarea feței lui s-a schimbat” (Lc 9,29). Marcu, în schimb, este foarte discret, ne spune că Isus „s-a schimbat înfățișerea (metemorphóte) înaintea lor”, printr-o acţiune divină (exprimată la pasiv), şi astfel „hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum nici un albitor de pe pământ nu le putea albi”.

 

Ce s-a întâmplat este de nedescris, cine poate să descrie în mod corespunzător aceasta? În acest loc – astfel încât cititorul să înţeleagă caracterul extraordinar al evenimentului – Marcu se folosește de o imagine eficientă, exprimată în mod simplu, într-o limba locală, folosind un stil care chiar ne poate surprinde. Evanghelistul cel mai vechi vorbește o greacă simplă, nu stăpânește limba în modul de a o face elegantă, ca la Luca, şi prin urmare, se servește de o comparaţie, cu greu citată, cu o muncă de înalbitor. Desigur, ce trei evanghelişti sinoptici, în ciuda diferenţelor de stil, nu au ştiut cum să povestească despre schimbarea la faţă a lui Isus într-o profunda teologie a Sfinților Părinţii din Biserica Grecă, atunci când citesc acest alb lucios ca „energie increată” prezentă în trupul lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea mesajul lui Marcu are aceeaşi calitate teologică cu cele două, şi teofania prezentată de el nu rezultă mai săracă sau lipsă de ceva.

 

Acest lucru este evidențiat, gândindu-mă la modul de a se exprima a papei Francisc, criticat şi adesea dispreţuit pentru că uneori se exprimă într-o limba locală, în modul de a înţelege pe oricine, folosind un limbaj simplu, departe de termenii unei lecții teologice. Atenție, deci: „cine are urechi pentru a auzi, să asculte!” (Mc 4,9), aşa cum Isus a repetat de mai multe ori...

 

 

Albul este lumina, culoarea lumii cereşti (cf. Dan 7,9), cerul deschis şi nimic de pe pământ nu i se apropie. Chiar îngerii învierii (cf. Mc 16,5 şi par.; In 20,12) şi cei ai înălţării la cer, conform iconografiei traditionale, sunt îmbrăcaţi în alb. Luminozitatea este extraordinară! Isus apare transfigurat şi din trupul lui emană o lumină, după cum radia fața lui Mose (cf. Ex 34,29-35), după cum radia fața Fiul Omului în viziunile apocaliptice ale lui Ioan (cf. Ap 1,12-16). Lângă „le-a apărut Ilie împreună cu Mose şi vorbeau cu Isus”: Profeţia şi Legea, din care Isus este interpret şi împlinitor.

 

În fața acestei „viziuni”, Petru vorbește incorect, se bâlbie, nu ştie ce să spună, nu știe să se oprească, se împiedica în acest eveniment, l-ar face definitiv. Așa totul ar fi fost împlinit fără patimă și fără cruce… Dar acestă „îngheţare” a experienței nu e posibilă, şi un nor strălucitor acoperă pe toți cei prezenți, pe când o voce proclamă: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” (cf. Ps 2,7; Gen 22,2; Dt 18,15). Dacă la botezul lui Isus voce Tatălui răsuna doar pentru Isus (cf. Mc 1,11), în schimb revelația este pentru cei trei ucenici. Invitaţia este cea decisivă pentru fiecare ucenic a lui Isus, din orice timp: trebuie ascultat de el, Fiul, care este Kýrios, Domnu! Ascultarea lui, nu de propriile temeri, nu de propriile dorinţe, nu de propriile imagini și proiecții ale lui Dumnezeu. Da, chiar pentru a vedea și de a asculta de Dumnezeu („Shema’...”: Dt 6,4), acum este nevoie a vedea și asculta de Isus.

 

Și apoi nici o lumină, nici o voce, nici o prezență: Isus singur cu cei trei ucenici, Isus cu ei așa cum a fost întotdeauna. Un om, un însoțitor care coboară de pe munte pentru a face drum spre Ierusalim, spre moarte care o așteaptă orice om drept, fiecare fiu a lui Dumnezeu.

 

(pr. Enzo Bianchi [01.03.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/8974-Ascoltate-lui-il-figlio-amato).

Pietà – de Buonarroti Michelangelo

 

La statuia lui  Buonarroti Michelangelo din bazilica vaticană San Pietro din Roma –

Pietà – (pietà [italiană] - compătimire)

este permanent procesiune:

vizitatorii contemplă îndelung

chipul dezvoltat al Mariei

ţinând pe genunchi trupul neînsufleţit al Fiului ei.

 

Pietà (1499) este realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani;

se îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Sfintei Fecioarei Maria,

care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate.

Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea,

cufundată în durere,

stă cu capul ușor aplecat,

ținând tragic în brațe trupul inert al Fiului,

care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei.

Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

 

 



Gândul zilei [omul]

La troiță  - de Ignat Bednarik

 

„Liberatea omului e partea divină din el”.

 

„Omul nu e o sumă de miliarde de celule

sau de organe.

Că nu sunt independente nici ficatul, nici rinichii,

nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos.

 Omul, ca întreg nu poate fi gândit decît biblic;

ştiinţific, nu.

Moise e mai valabil decât

ultima noutate evoluţionistă a ştiinţei”.

 

„Eu disting între omul modern şi omul istoric.

Omul etern este omul primordial,

integral creat de Dumnezeu după chipul

şi asemănarea lui.

Iar omul istoric e omul care devine,

şi raportat la acest primordial,

e un fel de neom.

Istoria e neomenie lui.

Că nu se poate, din cel ce am fost întreg,

să fiu dumicat în epoci, în zile şi în clipe.

 Omul istoric e captivul clipelor,

nu numai al anilor, lunilor, zilelor,

şi orelor din timpul lui Ştefan cel Mare

sau de cînd vorbesc eu acum,

ci şi al clipelor în care îl definesc ca neom.

Că trebuie să acceptăm: omul etern are un sinonim,

homo religiosus.

Omul religios e omul etern.

Omul ştiinţific e neomul istoric.

Tot ce face el poartă pecetea preaomenescului lui”.

 

„Umanitatea o iubeşti lesne. Pe om mai greu”.

 

(Țuțea Petre, Cugetări memorabile; sursă:

http://www.research.rutgers.edu/~dnicules/romania/cugetari_memorabile.htm).

 

 

 

 

Secretul fericirii…

Era odata un om care ajunse în fața lui Dumnezeu. Acest om era foarte trist deoarece pe lumea celor vii nu descoperise secretul unei vieți frumoase. Dumnezeu îi spuse că pentru a avea o viață minunată este nevoie să ai sentimente pentru fiecare lucru mărunt pe care îl faci. Așa că omul îi cere lui Dumezeu să-i dea sentimente, crezând că în felul acesta va putea avea o viața fericită.

 

Atunci Dumnezeu le-a chemat în fața sa pe cele mai importante sentimente ale vieții. Primul sentiment a fost „uitarea” care zise: „Vreau ca totul să fie uitat!”. Apoi a venit „tristetea” care a spus: „Doresc și eu ca oamenii să fie triști!”. Al treilea sentiment a fost „speranta” care plină de încredere a zis: „Pentru ca totul să fie minunat trebuie să fii plin de speranță!”. Penultimul sentiment a fost „dragostea” care a spus: „Oamenii trebuie să se iubească pentru a fi cu adevărat bucuroși și pentru a avea o viața fericită”. Ultimul sentiment a fost „bucuria” care zise: „Oamenii trebuie să depășească orice cu zâmbetul pe buze și să se bucure de orice lucru oricât de mărunt ar fi”.

După cele auzite, omul era foarte confuz, deoarece avea parte de cinci sentimente împortante, dar tot nu putea fi fericit și plin de mâhnire zise: „De ce mai mințit, Doamne? Pentru că eu cu aceste sentimente nu pot fi fericit!” Atunci Dumnezeu îi răspunse: „Poți fi fericit cu aceste sentimente, doar că ai uitat să cauți în inima ta răspunsul fericirii!”.

 

„Încearcă să dai uitării tristețea pentru a rămâne cu bucuria în suflet și mereu să ai speranță chiar dacă ești rănit, că vei mai putea iubi, nu contează prin ce treci. Exista întotdeauna o sperantă. Învață să fii fericit pentru că secretul fericirii se află în inima ta!”

(Vorba înțeleptului).

De ce ţipăm?

 

Într-o zi, un înțelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:

– De ce țipă oamenii când sunt supărați?

– Țipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

–  Dar de ce să țipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lânga tine? întreba din nou înteleptul.

– Păi, țipăm ca să fim siguri că celalalt ne aude, încerca un alt discipol.

Maestrul întreba din nou:

– Totuși,  nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Niciunul dintre răspunsurile primite nu-l mulțumi pe întelept.

Atunci el îi lămuri:

– Știți de ce tipăm unul la altul când suntem supărați? Adevarul e că, atunci când doua persoane se ceartă, inimile lor se distanțează foarte mult. Pentru a acoperi această distantă, ei trebuie să strige ca să se poata auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supărați, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanței și mai mari. Pe de altă parte, ce se petrece atunci când doua ființe sunt îndrăgostite? Ele nu țipa deloc. Vorbesc încetișor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanța dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar șoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e și mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să șoptească, ajunge doar să se privească și inimile lor se înteleg. Asta se petrece atunci când doua ființe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înteleptul concluziona, zicând:

– Când discutați, nu lăsați ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiți cuvinte care să vă îndepărteze și mai mult, căci va veni o zi în care distanța va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere!

 

(de Mahatma Ghandi; sursa:

https://quotationsfreak.wordpress.com/2010/03/19/de-ce-tipam/).

Baraba [muzică sacră]

 

Isus, Pilat și Baraba

Barabas

(compus de Ion Pantazi)

Acorduri:
Strofă: mi Do / Sol la mi / mi Do / Si7
Refren: la mi / la Re / Sol Si7 / mi si / Do Re / Sol Si7 / mi si / Do la mi

1) Aud un glas şi văd o cruce
Eli lama sabachtani!
Şi mă întreb unde-i dreptatea
De ce în locul meu, Isus.

Refren:
Dar m-am suit pe Golgota
Şi l-am văzut cum murea iertând
El, Fiul Omului!
Nu, nu se poate!
Cunună de spini, bătută în cuie
Nu se poate, nu, nu!
Eu, eu Baraba
Ar fi trebuit să mor în locul lui!

2) Pilat m-a scos din închisoare,
Acheldama era pământul.
Treizeci de-arginţi mi-au pus în palmă
Şi m-au asemănat cu Iuda.

3) Tresar din somn şi mi se pare
Că sunt condus spre răstignire.
Mă zbat să scap să fug departe
De oameni să nu fiu ştiut.

4) Mă simt mereu pătat de sânge
Şi noaptea grea mă înspăimântă.
Aştept să se ivească zorii
Ca un străjer înfricoşat.

† Duminica 1 din Post (B): Veste bună şi în încercare (omilie)

Ispita lui Cristos (1901-1903) - de Ilya Repin

Evanghelia – Marcu 1,12-15: Şi, îndată, Duhul l-a dus în pustiu. Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu fiarele, iar îngerii îi slujeau. După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: “S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”.

 

Omilie

 

 

Fragmentul evanghelic din prima duminică din Postul Mare se poate împărţi în două: povestirea despre ispitire (Mc 1,12-13), care se leagă strâns de scena precedentă a botezului în Iordan şi introducerea în ministerul public al lui Isus (Mc 1,14-15) care conţine imperativul ce constituie programul întregului Post Mare: convertiţi-vă.

 

Spre deosebire de Matei şi Luca, Marcu nu povesteşte nimic despre cum a fost ispitit şi despre desfăşurarea ispitirii. Îl interesează să spună, simplu, că Isus a fost ispitit. Din acest punct de vedere povestirea sa este incompletă şi face trimitere la restul evangheliei: acum evanghelistul se mulţumeşte să spună că Isus, ca răspuns la botezul său, a început o viaţă marcată de confruntarea cu Satana şi în acelaşi timp de ajutorul lui Dumnezeu („îngerii îl slujeau”). Marcu a legat strâns botezul de ispitire („şi imediat după”) pentru a arăta că Duhul, dăruit la botez, nu-l separă pe Isus de istorie şi de ambiguitatea sa: dimpotrivă, îl plasează pe Isus în cadrul istoriei şi al întregii lupte care are loc în ea. Povestirea lui Marcu este o invitaţie de a citi evanghelia în continuare. Şi din cele ce urmează nu este greu să reconstruieşti ispitirea pe care Isus a trebuit să o suporte nu numai în pustiu, dar de-a lungul întregii sale vieţi: de a parcurge drumul sugerat de Cuvântul lui Dumnezeu sau de a prefera sugestiile oamenilor care par scurtături mai sigure şi convingătoare?!

 

În acest punct aplicaţiile sunt clare: cine îl urmează pe Isus trebuie să ştie că va întâlni la tot pasul tentaţia. Există tentaţia de a face să coincidă proiectul lui Dumnezeu cu proiectul construit de om. Există tentaţia de a pretinde de la Dumnezeu semne clare şi convingătoare, care să domine, şi dacă Dumnezeu nu le dă, nu rareori oamenii sunt tentaţi să le împlinească în locul lui. Şi mai este dincolo de toate tentaţia de a se folosi de logica lumii pentru a face mai uşoară venirea Împărăţiei.

 

Postul Mare se caracterizează printr-o temă deosebit de importantă: convertirea. Dar pentru a înţelege convertirea, ucenicul trebuie înainte să înţeleagă ce este vestea bună anunţată de Isus. Pentru Marcu vestea bună este proclamarea că solidaritatea lui Dumnezeu este definitivă şi stabilă. Dumnezeu s-a apropiat aşa de mult de noi că s-a făcut om, fratele nostru: a intrat în istorie, implicat în aventura noastră fără să-i pară rău. Dumnezeu nu se mai dă înapoi. Această solidaritate a lui Dumnezeu cu noi este universală: Cristos iubeşte orice om. Declară dărâmate toate barierele. Confruntându-se cu această veste bună creştinul trebuie să-şi refacă toate relaţiile sale. Este o veste bună aproape de noi, la îndemâna noastră, dar trebuie să întindem mâna să o prindem: întocmai, trebuie să ne convertim.

 

(pr. Bruno Maggioni [05.03.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=6566).

 

 

 

 

Nu-i singur Iuda vinovat [muzica sacră]

Nu-i singur Iuda vinovat…

 de Costache Ioanid

Nu-i singur Iuda vinovat

de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,

nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…

Nu patru cue l-au pătruns,

când el pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi l-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,

nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu ostaşilor prin sorţi

cămaşa albă și-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,

nu doar sub lespede zăcu.
Ci l-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Isus cel condamnat

azi El te-ntreabă: ”Da sau nu?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu? Dar tu?…

Abide with me [muzică sacră]

 

 

Abide with me
Cina lui Emmaus - de Diego Velazquez

Abide with me

 

Author: Henry F. Lyte (1847)
Composed: by William Henry Monk (1861)

 

Abide with me; fast falls the eventide;
The darkness deepens; Lord with me abide.
When other helpers fail and comforts flee,
Help of the helpless, O abide with me.

 

Swift to its close ebbs out life’s little day;
Earth’s joys grow dim; its glories pass away;
Change and decay in all around I see;
O Thou who changest not, abide with me.

Not a brief glance I beg, a passing word;
But as Thou dwell’st with Thy disciples, Lord,
Familiar, condescending, patient, free.
Come not to sojourn, but abide with me.

Come not in terrors, as the King of kings,
But kind and good, with healing in Thy wings,
Tears for all woes, a heart for every plea—
Come, Friend of sinners, and thus bide with me.

Thou on my head in early youth didst smile;
And, though rebellious and perverse meanwhile,
Thou hast not left me, oft as I left Thee,
On to the close, O Lord, abide with me.

I need Thy presence every passing hour.
What but Thy grace can foil the tempter’s power?
Who, like Thyself, my guide and stay can be?
Through cloud and sunshine, Lord, abide with me.

I fear no foe, with Thee at hand to bless;
Ills have no weight, and tears no bitterness.
Where is death’s sting? Where, grave, thy victory?
I triumph still, if Thou abide with me.

Hold Thou Thy cross before my closing eyes;
Shine through the gloom and point me to the skies.
Heaven’s morning breaks, and earth’s vain shadows flee;
In life, in death, O Lord, abide with me.

Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2015

"Întăriţi-vă inimile" (Iac 5,8)

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este un timp de reînnoire pentru Biserică, pentru comunităţi şi pentru fiecare credincios. Însă este mai ales un "timp de har" (2Cor 6,2). Dumnezeu nu ne cere nimic ce nu ne-a dăruit mai înainte: "Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi" (1In 4,19). El nu este indiferent faţă de noi. Fiecare dintre noi este îndrăgit de El, ne cunoaşte pe nume, ne îngrijeşte şi ne caută atunci când îl părăsim. Fiecare dintre noi îl interesează; iubirea sa îl împiedică să fie indiferent faţă de ceea ce ni se întâmplă. Însă se întâmplă ca atunci când noi ne simţim bine şi ne simţim comozi, cu siguranţă uităm de ceilalţi (lucru pe care Dumnezeu Tatăl nu-l face niciodată), nu ne interesează problemele lor, suferinţele lor şi nedreptăţile pe care le îndură... atunci inima noastră cade în indiferenţă: în timp ce eu mă simt relativ bine şi comod, uit de cei care nu se simt bine. Această atitudine egoistă, de indiferenţă, a căpătat astăzi o dimensiune mondială, până acolo încât putem vorbi despre o globalizare a indiferenţei. Este vorba despre o problemă pe care noi, creştinii, trebuie s-o înfruntăm.

Atunci când poporul lui Dumnezeu se converteşte la iubirea sa, găseşte răspunsurile la acele întrebări pe care le pune încontinuu istoria. Una dintre provocările cele mai urgente asupra căreia vreau să mă opresc în acest Mesaj este cea a globalizării indiferenţei.

Indiferenţa faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu este o reală ispită şi pentru noi creştinii. De aceea avem nevie să auzim în fiecare Post Mare strigătul profeţilor care îşi ridică glasul şi ne trezesc.

Dumnezeu nu este indiferent faţă de lume, ci o iubeşte până acolo încât îl dă pe Fiul său pentru mântuirea fiecărui om. În întruparea, în viaţa pământească, în moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, se deschide definitiv poarta între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. Şi Biserica este ca mâna care ţine deschisă această poartă prin proclamarea Cuvântului, celebrarea Sacramentelor, mărturia credinţei care devine eficace în caritate (cf. Gal 5,6). Totuşi, lumea tinde să se închidă în ea însăşi şi să închidă acea poartă prin care Dumnezeu intră în lume şi lumea în El. Astfel mâna, care este Biserica, nu trebuie niciodată să fie uimită dacă este respinsă, strivită şi rănită.

De aceea poporul lui Dumnezeu are nevoie de reînnoire, pentru a nu deveni indiferent şi pentru a nu se închide în el însuşi. Aş vrea să vă propun trei paşi de meditat pentru această reînnoire.

1. "Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el" (1Cor 12,26) - Biserica

Caritatea lui Dumnezeu, care strică acea închidere mortală în noi înşine care este indiferenţa, ne este oferită de Biserică prin învăţătura sa şi, mai ales, prin mărturia sa. Însă se poate mărturisi numai ceva ce am experimentat înainte. Creştinul este cel care-i permite lui Dumnezeu să-l îmbrace cu bunătatea şi milostivirea sa, să-l îmbrace cu Cristos, pentru a deveni ca El, slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor. Ne aminteşte bine acest lucru liturgia din Joia Sfântă cu ritul spălării picioarelor. Petru nu voia ca Isus să-i spele picioarele, însă după aceea a înţeles că Isus nu vrea să fie numai un exemplu pentru modul în care trebuie să ne spălăm picioarele unii altora. Această slujire poate s-o facă numai cel care mai înainte s-a lăsat spălat pe picioare de către Cristos. Numai acesta are "parte" cu El (cf. In 13,8) şi aşa poate să-l slujească pe om.

Miercurea Cenușii – Cenușa în Biblie și în istoria Bisericii

 

Începe perioada Postul Paștelui. Ce este Postul Mare? Este o perioadă specială din anul liturgic, în care poporul creştin se pregăteşte să celebreze Misterul Paştelui; este timp favorabil pentru a rămâne alături de Cristos care pe cruce săvârşeşte sacrificiul vieţii sale pentru întreaga omenire (cf. In 19,25).

Prima zi din această perioada de post este marcată de Miercurea Cenuşii. În această zi credincioşii primesc la biserică cenuşă pe cap, în semn de pocăinţă.

Cenuşa în Biblie. Originea obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase se pierde în negura preistoriei, dar găsim referinţe la această practică în tradiţia noastră religioasă descrisă în Vechiul Testament. Profetul Ieremia, de exemplu, cheamă la pocăinţă astfel: „Fiica poporului meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ier 6,26). Profetul Isaia, pe de altă parte, critică folosirea sacului şi a cenuşii, ca fiind nepotrivite pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, dar astfel el ne arată că această practică este binecunoscută în Israel: „Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Is 58,5). Profetul Daniel îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă ca semn al pocăinţei Israelului: „Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Dan 9,3). Poate cel mai cunoscut exemplu de pocăinţă din Vechiul Testament implică de asemenea sac şi cenuşă. Când profetul Iona ascultă în sfârşit porunca lui Dumnezeu şi predică în marea cetate Ninive, predicarea lui este uimitor de eficientă. Cuvintele mesajului său sunt duse până la rege. „Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3,6). În Cartea Iuditei găsim acte de pocăinţă care specifică faptul că cenuşa era pusă pe capetele oamenilor: „Şi tot Israelul, bărbaţi, femei şi copii, locuitori ai Ierusalimului, au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului” (Idt 4,11; vezi şi 4,15 şi 9,1).

Chiar înainte de perioada Noului Testament, rebelii care luptau pentru independenţa evreilor, macabeii, se pregăteau pentru luptă folosind cenuşă: „Şi au postit în ziua aceea şi s-au îmbrăcat cu saci şi cenuşă au pus pe capetele lor şi şi-au rupt hainele” (1Mac 3,47; vezi şi 4,39). În Noul Testament, Isus se referă la folosirea sacului şi cenuşii ca semne ale pocăinţei: „Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile săvârşite în voi, de mult ar fi făcut pocăinţă în sac şi cenuşă” (Mt 11,21; Lc 10,13).

Cenuşa în istoria Bisericii. În ciuda tuturor acestor referinţe din Scriptură, există puţine relatări privind folosirea cenuşii în Biserică în primul mileniu de creştinism. Thomas Talley, un expert în istoria anului liturgic, afirmă că prima liturgie databilă clar a Miercurii Cenuşii, în care se vorbeşte despre presărarea cenuşii, se găseşte într-o carte liturgică din anul 960. Înainte de aceasta, cenuşa a fost folosită ca semn de admitere în Ordinul Penitenţilor. În secolul al VI-lea, ritul mozarabic spaniol cerea marcarea frunţii cu cenuşă când se accepta o persoană grav bolnavă în Ordinul Penitenţilor. La începutul secolului al XI-lea, abatele Aelfric nota că există obiceiul ca toţi credincioşii să ia parte la o ceremonie în Miercurea dinaintea Postului, care includea impunerea cenuşii. Spre sfârşitul acelui secol, Papa Urban al II-lea cerea folosirea generală a cenuşii în acea zi. Doar mai târziu această zi avea să fie numită Miercurea Cenuşii.

La început, clericii şi bărbaţii aveau cenuşa presărată pe capetele lor, în timp ce femeilor li se făcea semnul crucii cu cenuşă pe frunte. În cele din urmă însă ritualul folosit pentru femei a ajuns să fie folosit şi pentru bărbaţi. În secolul al XII-lea, s-a dezvoltat regula ca cenuşa să fie obţinută prin arderea ramurilor de palmier de la Duminica Floriilor din anul anterior. Multe parohii îi invită şi astăzi pe credincioşi să vină cu aceste ramuri de palmier la biserică, înainte să înceapă Postul, pentru un ritual de ardere a acestor ramuri după Liturghie[1].

Preotul pune cenuşă pe capul tuturor celor prezenţi care se apropie de el, spunând fiecăruia: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15).

Vă doresc un timp de post binecuvântat,

cu pace și bucurie în Domnul

cel care pentru noi și a noastra mântuire

a pătimit și a murit pe lemnul crucii!

---

[1] Cf. http://lumea.catholica.ro/2009/02/miercurea-cenusii-poarta-de-intrare-in-postul-mare/

 

Marţea Grasă (Mardi Gras)

 

 

 

„Marțea Grasă” este celebrata în ultima zi dinaintea Postului Mare. În ţările catolice marţea dinaintea Miercurii Cenuşii este numită şi „marţea grasă” pentru a contrasta cu ziua care urmează acesteia şi marchează începutul postului, întrucât urmeaza o perioada de înfrânare și ascetism. Termenul vine din franceză şi înseamnă „marţea grasă”, făcând referire la ultima seară când se serveau mâncăruri bogate în grăsimi înainte de Postul Paştelui care începe în Miercurea Cenuşii. Este caracterizată de un exces de satisfacție și culminează cu Carnavalul – o revarsare exuberanța de muzică și dans.  Deși carnavalul de „Marțea Grasă” a devenit faimos mai ales în New Orleans și Rio de Janiero, acest eveniment de sunet și culoare își are originea, de fapt, în orașul Nice. Carnavalul de la Nice dureză aproape doua săptămâni și include parade, focuri de artificii, baluri mascate, o mulțime de spectacole. Cei care participă la festivităţi poartă măşti şi costume împodobite cu pene, în culorile „Mardi Gras”-ului: mov, verde și auriu. Au loc competiţii sportive, parade şi seri cu cântece şi dans.


Azi ne bucurăm în familie în jurul mesei bogate. Ne pregătim pentru mâine – Miercurea Cenușii. Povestiți copiilor voștri despre cum era când erați copii și vă pregăteați pentru a intra în Postul Mare.

(sursa: http://tecufamily.blogspot.ro/2011/03/mardi-gras-martea-grasa.html; http://www.diane.ro/2011/04/pastele-in-franta-traditii-si-obiceiuri.html).

 

Gândul zilei [crucea]

Crucea...

 

„Discipolul este mai mult un urmaş decât un imitator,

dar există un lucru pe care să-l cunoască numaidecât:

crucea.

El îl urmează pe Isus luând propria cruce.

Ceea ce trebuie să continue să trăiască

în comunitatea de credinţă

este iubirea venită la noi prin Domnul răstignit”

(E. Osborn).



Fericirile! [muzică sacră]



Biserica de pe Muntele Fericirilor

Muntele Fericirilor – numit și Muntele Eremos – se afla

pe malul nord-vestic al lacului Genezaret [Kinneret]

– Marea Galileii –

în apropiere de Tabgha (Israel).

 

Marea Galileii