Luni din Octava Paștelui (omilia)

Matei 28,8-15: În acel timp, după ce au auzit cuvintele îngerului, ⁸ femeile, au părăsit mormântul în grabă, cuprinse de teamă şi bucurie mare şi au alergat să dea de ştire ucenicilor lui. ⁹ Dar iată că Isus le-a ieşit în întâmpinare şi le-a zis: "Bucuraţi-vă!" Ele s-au apropiat, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat. ¹⁰ Atunci Isus le-a zis: "Nu vă temeţi. Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei, ca să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea". ¹¹ În timp ce mergeau ele, câţiva dintre soldaţii puşi de pază la mormânt au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor tot ce se petrecuse. ¹² Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii şi, ţinând sfat, au dat soldaţilor o sumă foarte mare de bani, zicându-le: ¹³ "Să spuneţi aşa: «Ucenicii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam». ¹⁴ Şi dacă va ajunge această veste la urechile guvernatorului ne luăm noi obligaţia să-l îmbunăm şi să vă scăpăm de orice neplăceri". ¹⁵ Soldaţii au luat banii şi au făcut cum li s-a spus; şi aceasta s-a răspândit şi a rămas la evrei până în ziua de astăzi.

 

Omilia

Femeile (Maria Magdalena şi cealaltă Marie), „părăsind mormântul în grabă” împlinesc porunca primită de la înger. Evanghelistul ne spune că erau cuprinse şi de teamă şi de bucurie mare. La teamă se adaugă o mare bucurie care învinge în cele din urmă teama. Această bucurie mare caracterizează sentimentul pascal.

 

Dumnezeu străluceşte: înfăţişarea îngerului era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada (Mt 28,4). Atunci când a coborât din cer, a venit şi a rostogolit piatra şi s-a aşezat pe ea (Mt 28,2), chiar paznicii s-au cutremurat de frică şi au rămas ca morţi (Mt 28,4). Prezenţa lui Dumnezeu provoacă frică sau aduce bucurie (Mt 28,8): depinde de inima omului, de modul lui de a sta în relaţie cu Domnul...

 

Femeile au primit mesajul îngerului care le-a spus: ”Voi nu vă temeți! Știu că-l căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniți și vedeți locul unde a zăcut. Mergeți în grabă și spuneți discipolilor lui: A înviat și, iată, merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veți vedea” (Mt 28, 5-7).

 

Aţi remarcat: încă nu l-au întâlnit pe Domnul. Au primit doar o veste de la un trimis al lui Dumnezeu. Învierea Domnului se primeşte în primul rând ca veste. Dumnezeul îl descoperă pe Fiul său mort şi înviat, nu omul. Omul nu poate decât să primească vestea cea bună. Ele au primit-o şi acum pleacă „în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare”; „au alergat...„ (femei care aleargă!...) să le dea de ştire ucenicilor.

 

Este primul pas, prima reacţie în faţa învierii. A primi revelaţia care vine de sus, a lăsa să te copleşească... Revelaţia te trimite în misiune: ele trebuie să transmită un cuvânt de viaţă care deja pe ele le umple de bucurie. Ele au dat un admirabil exemplu de fidelitate, de dăruire şi de iubire faţă de Cristos în timpul vieţii lui publice ca şi în timpul pătimirii sale; acum sunt răsplătite de Isus cu un gest deosebit de atenţie şi de predilecţie. Căci „Isus le-a venit în întâmpinare” şi se lasă copleşit, da, exact: de sentimentul lor. Matei ne spune că Cel Înviat le-a lăsat să se apropie de el, le-a lăsat să-i cuprindă picioarele şi să i se închine. „I s-au închinat” este primul gest de adoraţie faţă de Isus. Până acum oamenii mai făceau o plecăciune... acum ne spune evanghelistul, aceste femei „i s-au închinat”. Este gestul pe care evreul îl face numai înaintea lui Dumnezeu. Cel Înviat este recunoscut de aceste femei pioase Dumnezeu.

 

Dar viaţa de credinţă nu se opreşte aici, la închinăciune. Viaţa creştinului continuă dincolo de actul liturgic sau de închinăciune... „Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace!” Urmează misiunea, urmează praful drumului, confruntarea cu cei care nu cred, convingerea grea a adevărului... „Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea!”

 

Sunt trimise de Cel Înviat: mergeţi şi vestiţi că s-a născut Cristos... mergeţi şi vestiţi că Cristos a înviat... mergeţi şi spuneţi altora că şi ei îl vor vedea... dar este nevoie de un drum pe care îl au de făcut... „să meargă în Galileea”... de ce?... e un drum... şi după acest drum „mă vor vedea!”

 

Interesant: şi soldaţii („unii din gardă” ne spune evanghelistul) fac un drum de vestire (au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor despre toate cele întâmplate). Dar vestirea lor nu este mărturie. E buletin de ştiri. Şi ce poate face un „telejurnal”? Provoacă reunirea unui consiliu al celor puternici, deblochează nişte fonduri... pentru rezolvarea situaţiei. Care este ameninţarea? „A înviat”... Se dărâmă totul... Dar nu-i nimic, noi suntem mai puternici... banul nostru lucrează... ai bani ai de toate... „Ce nu face omul pentru bani?!” spunea mai deunăzi unul dintre dumneavoastră care a blocat apa... Banul rezolvă toate problemele noastre. Moartea lui Isus a fost evaluată în bani (i-au dat 30 de arginţi...), la fel şi învierea... se evaluează în bani... „au dat mulţi bani soldaţilor” pentru a manipula ştirea... „Să spuneţi: ucenicii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam...” Şi soldaţii poartă mai departe această ştire, care nu este mărturie,... „Luând banii, au făcut aşa cum au fost instruiţi”.


Ce contează adevărul? Ce e adevărul? întreba Pilat. Adevărul este avantajul... adevărul este banul... spun ei. Ce contează altceva... Ce nu face omul pentru bani! (Isidor Chinez, Predici).

Mesajul IPS Ioan Robu cu ocazia sărbătorilor pascale 2013

Victimae paschali laudes (gregorian)

 

 

Victimae Paschali laudes
immolent Christiani.

Agnus redemit oves:

Christus innocens Patri

Reconciliavit peccatores.

Mors et vita duello

conflixere mirando:

dux vitae mortuus,

regnat vivus.

Dic nobis Maria,

Quid vidisti in via?

Sepulcrum Christi viventis,

et gloriam vidi resurgentis:

Angelicos testes,

sudarium et vestes.

Surrexit Christus spes mea:

praecedet suos in Galilaeam.

Scimus Christum surrexisse

a mortuis vere:

Tu nobis, victor Rex miserere.

Amen. Alleluia.

Paşte binecuvântat şi sărbători fericite!

 

 

"Cristos a înviat din morţi,

cu moartea pe moarte călcând,

şi celor din morminte viaţă dăruindu-le".

Cu această cântare repetată creştinii

sărbătoresc zilele Paştelui.

 

Fie ca sărbătoarea Învierii Domnului

să Vă aducă binecuvântare,

multe haruri şi belşug de bucurii.

Lumina din Noaptea Sfântă

să vă lumineze drumul vieţii

şi să Vă înalţe sufletul

spre frumuseţile lui Dumnezeu.
 

Paşte binecuvântat şi sărbători fericite!

 

 

 

 

 

Scrisoare pastorală pentru sfânta Înviere (Petru Gherghel, episcop de Iași)

"Când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32)

Misterul pascal, pe care îl retrăim an de an, reprezintă de fapt glorificarea Domnului nostru Isus Cristos şi drumul pe care l-a ales ca să ne aducă mântuirea. El se oferă şi se jertfeşte pentru ca şi noi, urmându-l, să ne bucurăm de aceeaşi înălţare şi glorificare.

Invitaţia lui este clară: "Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează, nu este vrednic de mine" (Mt 10,38); "Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mc 8,34); "Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu" (Lc 14,27).

Numai cine se înscrie pe acest drum de dăruire şi de jertfă, pe o asemenea cale a crucii şi a iubirii, numai acela poate să ajungă cu el în glorie, să se bucure de lumina pe care vrea să ne-o dăruiască Cristos. "Eu sunt lumina lumii, ne asigură el, iar cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (In 8,12).

Misterul crucii şi al morţii

În iubirea sa infinită, Isus, venind pe pământ, a împlinit un proiect pe care doar Dumnezeu putea să-l conceapă şi să-l realizeze. Un drum străin de orice gândire omenească, o cale care urma să fie argumentul cel mai puternic al iubirii divine, îmbrăţişarea crucii, drumul jertfei şi al Calvarului, drumul umilinţei şi al înfrângerii în ochii lumii, drumul morţii care apoi să se întoarcă în drumul glorificării şi al înălţării.

Punctul central al misterului pascal este crucea şi învierea, moartea şi înălţarea, umilirea şi glorificarea. Pentru acest moment s-a pregătit şi s-a îndreptat pe tot parcursul vieţii sale pe pământ, pe care a coborât ca să se ofere, pentru ca omul, subjugat şi stăpânit de păcat, să fie eliberat şi înălţat la gloria pentru care a fost creat.

Vigilia Pascală (C): Primiţi-l pe Isus din Scripturi (omilia)

 

„Amintiţi-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea: Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâna oamenilor păcătoşi, să fie răstignit, iar a treia zi să învie”. Atunci şi-au amintit de cuvintele lui” (Lc 24, 6-7).

Amintiţi-vă ce v-a spus... Şi-au amintit de cuvintele lui... În Noaptea Învierii ni se spune că principala condiţie pentru a-l întâlnit pe Cel Înviat este a pune în centru Cuvântul său.

Vegherea, care pregăteşte la celebrarea Euharistiei nu este pusă la întâmplare, este o lungă şcoală a cuvântului fără de care nu l-am cunoaşte pe Înviat, pentru că Isus Înviat este împlinirea Scripturilor prin care ne este povestit proiectul lui Dumnezeu pentru fiecare om, proiect pe care-l putem sintetiza într-un singur cuvânt: mântuire. Acest cuvânt a răsunat în noapte, în povestirea creaţiei şi în aceea a eliberării din Egipt; dar şi în două lecturi luate din cartea profetului Isaia care ne povesteşte prima, că ultimul cuvânt al lui Dumnezeu despre viaţa noastră nu este pedeapsa ci este milostivirea, iar a doua că Dumnezeu promite să stabilească cu poporul său o alianţă veşnică...

Femeile căutau un mort... căutau un cadavru... au uitat să ia cu ele cuvântul lui Isus, pe care de atâtea ori l-au ascultat, acel cuvânt care a încălzit inima lor, acel cuvânt care le-a răvăşit viaţa. De ce îl căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Este întrebarea pe care femeile au auzit-o adresată lor în acea noapte... Isus mai este încă mort pentru ele, pentru că au mers la mormânt uitând acel cuvânt care ne poartă la contactul cu Cel Viu. Dacă-l rupem pe Isus de cuvintele pe care ni le-a adresat, atunci rămâne mut, tăcut, lipsit de semnificaţie... şi nu se verifică aceasta numai în cazul femeilor despre care ne vorbeşte evanghelia acestei nopţi, dar este şi cazul ucenicilor din Emaus, care, vă amintiţi, au avut nevoie de o cateheză lungă pe care însuşi Isus le-a făcut-o despre Scripturi pentru ca inima lor să înceapă să ardă în piept. Mă întreb dacă nu este şi cazul nostru, atunci când Dumnezeu pare mut în viaţa noastră?! Este un drum important cel pe care ne cheamă să-l facem evanghelia din această noapte, pentru că ni se spune că nu-i suficient să-l închidem pe Isus în ambientul afecţiunii noastre personale, aşa cum nu este suficient să ne punem într-însul o speranţă politică aşa cum au făcut cei doi ucenici din Emaus (sperau poate ca el să elibereze pe Israel de Romani)... Pentru a-l întâlni pe Isus în adevărul său este necesar a-l primi din Scripturi (E. Bianchi).

Cât priveşte cuvântul, Paul, în capitolul 20 din Faptele Apostolilor în discursul pe care îl face la Milet, spune: vă încredinţez Domnului şi cuvântului harului său... viaţa noastră încredinţată unui cuvânt, viaţa noastră păstrată de un cuvânt... şi atunci încetul cu încetul ne descoperim capabili să trăim zilele noastre nu luând sau pretinzând ceva, dar încredinţându-ne, exact aşa cum a făcut Petru atunci când i-a spus lui Isus că la cuvântul tău voi arunca mrejele, exact aşa cum le-a spus îngerul femeilor. Sunt convins – spunea Bruno Maggioni – că este necesar a recupera încrederea în puterea Cuvântului. Nu este adevărat că oamenii sunt obosiţi de cuvinte: sunt obosiţi de cuvinte goale, dar nu sunt obosiţi de cuvinte adevărate, nu sunt obosiţi de cuvântul lui Dumnezeu.

Apoi la cererea omului în haine strălucitoare apare intuiţia: şi-au amintit... amintirea cuvintelor lui Isus le face pe femei apostole, evanghelizatoare: Întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. Comunitatea ucenicilor, comunitatea bărbaţilor nu crede, nu crede cuvântului femeilor care sunt judecate că spun cuvinte goale: „însă cuvintele acestea li s-au părut vorbe goale”.

Da, se întâmplă aceasta în noaptea Paştelui... un grup de femei care l-au căutat, cu toate limitele lor, pe Isus... un grup de femei care au ajuns acolo unde nici un om nu a ajuns, este redus la tăcere, i se ia cuvântul...

În sfârşit, Petru, care „ridicându-se”, „a alergat la mormânt”... a văzut numai giulgiurile. A plecat – ne spune evanghelia – mirat de ceea ce s-a întâmplat. Este o mirare aceea a lui Petru, plină încă de neîncredere şi de scepticism, aşa cum a fost atunci când a ascultat povestirea femeilor.

Evanghelistul Luca insistă tocmai asupra necredinţei. Da, Petru se rupe puţin, dar uimirea sa este la fel cu perplexitatea. Mirare şi perplexitate... sunt un pas înainte faţă de scepticism, şi dacă nu fac altceva, fac să apară o întrebare... dar nu sunt încă suficiente (B. Maggioni). Este necesară şi memoria Crucii... totul va fi mai clar în cenacol, atunci când Isus va face să se vadă rănile sale. (don Maurizio Prandi; trad. pr. Isidor Chinez).

 

 

 

Vinerea Sfântă (omilia)

 

Ieri seară am celebrat instituirea divinei Euharistii: ea este memoria pătimirii şi morţii lui Cristos. Astăzi, în această celebrare austeră, cu post şi cu meditaţie, vrem să ne adâncim în contemplarea pătimirii Domnului, a morţii sale. Vrem să adorăm sfânta Cruce, văzând în ea locul în care Dumnezeu s-a descoperit în modul cel mai înalt.

 

1. Am auzit relatarea pătimirii Domnului. În sufletul uimit în faţa unei astfel de tragedii, nu poate decât să apară o întrebare: de ce s-au întâmplat toate acestea? Care este explicaţia acestei istorii incredibile?

 

„El a luat asupra sa suferinţele noastre... Rănile lui ne-au adus vindecarea”. Este primul răspuns tulburător pe care îl dă Cuvântul lui Dumnezeu întrebării noastre. Cristos a murit pentru noi; moartea sa are de a face cu fiecare dintre noi, are ceva legat de mine, de persoana ta. Pus în faţa Crucii, a pătimirii lui Cristos, trebuie să spui: „aceasta a avut loc, aceste suferinţe şi aceste dureri, aceste nelinişti şi această teamă, aceste «strigăte puternice şi lacrimi» sunt din cauza mea”. Adică, aşa cum spune profetul, „pentru păcatele noastre” sau „pentru nelegiuirile noastre”. În faţa Crucii, trebuie să spui: „eu sunt responsabil de toate acestea”. Fără această cunoaştere şi recunoaştere, nu se poate înţelege Crucea lui Cristos. El „era împovărat cu suferinţele noastre, a luat asupra sa durerile noastre”. Luând asupra sa păcatele noastre, Cristos a făcut să moară păcatul şi i-a îndepărtat puterea. Moartea lui Cristos, pătimirea sa are de a face cu noi, în sensul că a avut loc din cauza noastră –  noi suntem motivul – din iubire faţă de noi. A luat asupra sa nelegiuirile noastre, în trupul său, vărsându-şi sângele pentru noi. Şi astfel i-a luat păcatului orice putere şi în sângele său am fost salvaţi. „Când se va oferi pe sine însuşi... îi va îndreptăţi pe mulţi” spune profetul.

Liturghia crismei (28 martie 2013)

http://isichi.wordpress.com/2013/03/28/liturghia-crismei-23-martie-2013/

Joia Sfântă: Iubirea frăţească (omilia)

 

 

Aceasta este o seară de o măreţie incomparabilă. Cu ea începem trei zile preasfinte: sunt zilele pătimirii şi învierii Domnului. Acest triduum sacru constituie momentul cel mai intens din scurgerea zilelor noastre, pentru că în aceste zile are loc lucrarea de mântuire a noastră. Fiecare din aceste zile are propria sa fizionomie: seara aceasta începe cu celebrarea instituirii Euharistiei.

 

1. „Domnul Isus, în noaptea în care a fost trădat, a luat pâinea...” Cu aceste cuvinte, apostolul Paul, fidel unei tradiţii primite de la Domnul însuşi, relatează ce s-a întâmplat în acea seară, eveniment pe care îl celebrăm noi acum. Înainte „de a trece din această lume la Tatăl”, celebrând cina pascală, Isus instituie Euharistia: încredinţează definitiv ucenicilor săi trupul său oferit, sângele său vărsat. Ni-l încredinţează ca să ne hrănească, sigilând astfel Alianţa nouă şi veşnică.

 

Care este sensul acestei decizii, semnificaţia acestei instituiri? Ne este descoperit în seara aceasta în două moduri: prin prefigurarea profetică a mielului despre care ne vorbeşte prima lectură; prin simbolismul spălării picioarelor de care ne vorbeşte evanghelia. Dar mai întâi trebuie să ne oprim încă să medităm profund cuvintele apostolului, pentru că ele ne spun ce este Euharistia.

Preconiul pascal – vestirea solemna a Învierii

http://isichi.wordpress.com/2013/03/28/preconiul-pascal-vestirea-solemna-a-invierii/

Vinerea Mare – Patima – Sf. Ioan

http://isichi.wordpress.com/2013/03/28/vinerea-mare-patima-sf-ioan/

Despre liturgia de joi din Săptămâna Sfântă

Joia din Săptămâna Sfântă constituie un moment crucial al vieţii liturgice şi punctul de unire între două timpuri liturgice de intensitate extraordinară. De fapt, Biserica, pe durata unei zile, contemplă ultimii zori ai timpului Postului Mare şi apusul primei zile din triduum-ul pascal, culme a întregului an liturgic.

 

O reflecţie despre structura rituală a Joii Sfinte, despre rugăciuni şi despre liturgia Cuvântului constituie fundamentul pentru înţelegerea semnificaţiei teologice şi spirituale a celor două celebrări şi pentru o participare vie şi eficace la sfintele taine care se celebrează în ele. Parcursul Postului Mare, care începe cu Miercurea Cenuşi şi se încheie cu Liturghia Crismei, este caracterizată de câteva semne penitenţiale: culoarea liturgică violet şi suprimarea textului Aleluia.

 

În duminicile din Postul Mare se omite şi Gloria. În schimb, în Joia Sfântă culoarea liturgică este albul, proprie solemnităţii, şi textul Gloria este cântat: Biserica – ce se pregăteşte pentru momentele pătimirii – nu poate să-şi stăpânească bucuria, în timp ce celebrează memorialul celor mai mari daruri pe care le-a primit de la Mântuitorul său.

Taina crucii

Rubens - Isus pe cruce

Verticală ce coboară şi, întors, uneşte Sus,
şi Orizontală care-ncercui Răsărit şi-Apus,
Linie de Coborâre de la Slavă spre Noroi,
Trăsătură de unire largă dintre noi şi noi.

Coborâre luminoasă de la Cer pân-la Atom
legătura-mbrăţişării dulce dintre om şi om
punte pe eterne-abisuri ocolind desăvârşit
este Linia şi Cercul, şi Sfârşit şi Nesfârşit.

Este Unu şi Mulţirea, este Clipă şi Etern
Sabie cerească-ntinsă din ’nălţime spre Infern
Taină şi Simbol şi Jertfă, Stâncă de nezguduit
Semn de teamă şi putere, Steag în veci nebiruit

Cheie care cele patru margini ale lumii-nchizi
Braţul Milei- şi Dreptăţii care mântui sau ucizi
Viu Izvor al mântuirii pentru vii şi pentru morţi
— Cruce, slava cui te poartă, slavă Celui care-L porţi.

Răstignirea albă, de Marc Chagall

 

 

Răstignirea albă, de Marc Chagall



Pictura Răstignirea albă, de Marc Chagall[1].

Începând din 1938 şi mai ales în perioada sa de exil, la Chagall apare frecvent tema „Crucificării”, simbol al suferinţei universale şi mai ales a aceleia a poporului evreu. El asociază acestei teme clasice a iconografiei creştine obiecte rituale evreieşti ca „tallit”, şalul de rugăciune, în jurul lui Cristos, şi candelabrul cu şapte braţe, unind astfel creştinismul şi iudaismul în figura celui răstignit.

”Marc Chagall nu profetizează; el vorbeşte dinlăuntrul apocalipsei. Acest strigăt şi tulburarea profundă a lumii care-l însoţeşte ies în evidenţă în tabloul Răstignirea albă, pictat în 1938. Momentul surprins este acela al morţii lui Cristos pe Cruce, moarte care, în evanghelii, este asociată cu fenomene de tip apocaliptic: înnoptare, cutremur, despicarea catapetesmei Templului. Un incendiu devastează casele care se strâmbă, se răstoarnă.

Cristos însuşi apare răstignit în mijlocul tabloului, purtat de un şuvoi alb de lumină, ce curge parcă din cer, contrastând cu lumina noptatică a Ierusalimului. Cristos este pictat ca evreu: în locul cununei de spini poartă un fel de turban; şoldurile îi sunt acoperite de un şal de rugăciune evreiesc. Aceeaşi lumină, parcă supranaturală, se degajează din sfeşnicul cultual cu şapte lumini aşezat la picioarele crucii. O serie de personaje, uşor identificabile ca evrei, se îndepărtează de centrul acţiunii: locul răstignirii. Ei fug îngroziţi, urmăriţi de catastrofa cosmică sau ameninţaţi de pogrom. Două armate se apropie din colţurile de sus ale operei: la stânga, soldaţii înalţă un steag lituanian (pogromurile lituaniene au fost deosebit de crude). La dreapta, o mică escadră înaintează înălţând un steag roşu, care ar putea fi cel bolşevic.

Deşi pictat în anul în care intenţiile naziste în ce priveşte evreimea est-europeană deveneau din ce în ce mai limpezi, scena pare să trimeată mai degrabă la împrejurările războiului civil din Rusia anilor 1918-1920. În acei ani au avut loc cele mai mari pogromuri împotriva evreilor, identificaţi de imaginarul popular cu comuniştii, în parte fiindcă dintre evrei se recrutează acum mulţi revoluţionari.

Figura centrală a trupului lui Cristos, recent ieşit din viaţă, are o semnificaţie ambiguă: pe de o parte, el este un evreu supus torturii. Pe de alta, moartea lui declanşează apocalipsa în care este pierdut poporul evreu, în mijlocul şi în jurul căruia se joacă drama sacră a distrugerii universale. Vechea temă a culpabilităţii cosmice a evreilor în drama mântuirii este văzută aici sub aspectul ei de catastrofă (Şoah), în acelaşi timp profeţie a unor dezastre care nu s-au produs încă şi rememorare a martiriului evreilor, sub pretextul participării unora dintre ei la revoluţie”[2].

”În impresionanta sa operă Răstignirea albă, 1938, Marc Chagall a transfigurat martiriul poporului evreu. Este una dintre cele mai valoroase picturi ale lui Chagall şi se înscrie printre imaginile cele mai importante ale evreimii. Un evreu purtând talitul este suspendat pe cruce. Deasupra capului său se poate recunoaşte o inscripţie în ebraică: „Isus din Nazaret, regele iudeilor“. Se mai văd un sfeşnic cu şase braţe, un evreu cu sulul Torei şi o sinagogă arzând. Tabernacolul Torei, Aaron-ha-Kodesch, este deschis, iar scrierile sfinte zac risipite; peste tot sunt oameni înfricoşaţi. Pictura a fost creată, după cum a mărturisit mai târziu Chagall, ca răspuns la persecuţiile naţional-socialiştilor, dar pe atunci artistul încă nu putea să întrevadă amploarea şi sfârşitul acestora[3]”.

---

[1] Sursa: http://chinez-isidor.blogspot.ro/2012/03/28-martie-1985-murea-pictorul-marc.html.

[2] Sursa: http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1449.

[3] Sursa: http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=522.

Săptămâna Sfântă (Iași, Sapientia – 2007)

http://isichi.files.wordpress.com/2013/03/saptamana-sfanta-sapientia-2007.pdf

Vinerea Sfântă – Celebrarea Pătimirii Domnului – lecturi

http://isichi.files.wordpress.com/2013/03/vinerea-sfanta-celebrarea-patimirii-domnului-lecturi.pdf

Isus, luând povara... (de Costache Ioanid)



Edvard Munch - Golgota

 
Isus, luând povara de păcate,
chemă călăii pentru ispăşire.
Nu ei veneau din proprie pornire,
ci El dădea poruncă pentru toate.

"Veniţi ostaşi!" striga Isus cereşte,
"Veniţi bătrâni! E ceasul de osândă!"
Şi dacă Iuda s-a grăbit să-L vândă,
Isus i-a poruncit în duh: "Grăbeşte!"

El, Mielul sfânt, doar El dădea poruncă.
Şi-mplinitorii se grăbeau să vie.
Ei n-auzeau vreun glas din veşnicie.
Dar îi vedeai cum vin şi cum se-aruncă.

Şi toţi loveau ca un torent în spume.
Cu spini, cu pumni, cu aspre vergi romane,
cu ironii, cu lacrimi, cu ciocane.
Dar toate, din porunca Lui, anume.

Nu lumea rea, nici Tatăl sfânt şi dulce
nu L-au silit să-ndure suferinţa.
Ci singur El Şi-a osândit fiinţa
şi singur El S-a pironit pe Cruce!

Iar noi, acei ce azi urcăm privirea
spre Cel ce-a fost Atoatevinovatul,
vedem şi cât de groaznic e păcatul
şi ce nemăsurată e iubirea!


Costache Ioanid

O, magnum mysterium

Întâlnirea dintre doi Papi: un moment de profundă comuniune

23.03.2013, Castel Gandolfo (Catholica) - Vorbind exclusiv pentru Radio Vatican, directorul biroului de presă al Sfântului Scaun, pr. Federico Lombardi SJ, a oferit detalii despre istorica întâlnire din această dimineaţă dintre Papa Francisc şi Papa emerit Benedict al XVI-lea, o întâlnire pe care a descris-o ca un moment de profundă şi înaltă comuniune. A exclus posibilitatea ca Papa Francisc şi Papa Benedict al XVI-lea să apară împreună la balconul reşedinţei de vară, pentru a saluta mulţimea. Redăm declaraţia:

 

Elicopterul a aterizat pe heliportul de la Castel Gandolfo la 12.15, iar maşina cu Papa emerit s-a apropiat de locul aterizării. Sfântul Părinte a fost însoţit de Arhiepiscopul Giovanni Angelo Becciu, substitut în secretarului de stat, Mons. Leonardo Sapienza, regent al Prefecturii Casei Papale, şi Mons. Alfred Xuereb. La coborârea Papei, Papa emerit a mers spre el şi s-au îmbrăţişat. Apoi, după scurte saluturi cu cei prezenţi – Episcopul Marcello Semeraro de Albano şi Saverio Petrillo, directorul Vilelor Pontificale – s-au urcat în maşină: Papa Francisc în dreapta, în locul rezervat Papei, iar Papa emerit în stânga. Mons. Georg Gänswein, prefect al Casei Pontificale, a călătorit cu ei. Astfel, maşina i-a adus pe protagoniştii acestei întâlniri istorice la lift, de unde au urcat în apartamente şi imediat au mers în capelă, pentru un moment de rugăciune.

În capelă, Papa emerit i-a oferit Papei Francisc locul de onoare, dar acesta a spus: “Suntem împreună fraţi” şi au îngenuncheat în acelaşi rând de bănci. După momentul de rugăciune au mers în bibliotecă, unde, la aproximativ 12.30, a început întâlnirea lor privată. Această bibliotecă este locul în care în mod normal Papa primeşte la Castel Gandolfo oaspeţii de seamă. Papa Francisc i-a adus o frumoasă icoană ca dar Papei emerit. Este vorba de icoana Fecioarei Smereniei, ca dar pentru marea umilinţă arătată de Papa Benedict al XVI-lea. Discuţiile s-au încheiat la 13.15, durând deci aproximativ 45 de minute. Trebuie notat, privitor la haine, că – aşa după cum s-a spus anterior – Papa emerit poartă o simplă reverendă albă, fără brâu şi manta: acestea sunt cele două detalii care îi disting îmbrăcămintea de cea a Papei Francisc, care poartă şi mantaua şi brâul.

 

Cei doi secretari, Mons. Georg şi Mons. Xuereb, urmează să ia masa cu ei. Apoi, întâlnirea total privată şi confidenţială se va încheia cu alte discuţii în bibliotecă. Papa emerit îl va însoţi la momentul potrivit pe Papa Francisc înapoi la heliport. Să ne amintim că nu este prima lor întâlnire: este prima întâlnire faţă la faţă, dar Papa Francisc i s-a adresat în repetate ocazii Papei emerit – la prima apariţie în balconul central al Bazilicii San Pietro, iar apoi prin două telefoane date personal: în noaptea alegerii sale, apoi în ziua de sărbătorire a Sf. Iosif (patronul de nume al lui Joseph Ratzinger, devenit Papa Benedict). Astfel dialogul a început deja, chiar şi la nivel personal, în timp ce aceasta este doar prima lor întâlnire fizică. Să ne mai amintim şi că Papa emerit şi-a exprimat deja ascultarea necondiţionată faţă de Succesorul său încă de la întâlnirea finală cu Cardinalii, din 28 februarie, şi cu siguranţă la această întâlnire – care a fost un moment de profundă şi înaltă comuniune – va avea ocazia să îşi înnoiască respectul şi ascultarea faţă de Succesorul său, iar Papa Francisc, la rândul lui, cu siguranţă va înnoi recunoştinţa sa şi a întregii Biserici pentru slujirea Papei Benedict din timpul pontificatului acestuia.

 

(sursa: http://www.catholica.ro/2013/03/23/intalnirea-dintre-doi-papi-un-moment-de-profunda-comuniune/).

 

Duminica Floriilor – Patima – Luca

http://isichi.files.wordpress.com/2013/03/duminica-floriilor-patima-luca.pdf

Duminica Floriilor (C): Crucea, darul cel mai mare

Poporul stătea şi privea, căpeteniile în schimb îl huleau zicând: „Pe alţii i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă este Mesia lui Dumnezeu, alesul său”.

Liturgia din Duminica Floriilor are două momente semnificative: procesiunea cu ramuri (amintind intrarea solemnă a lui Isus în Ierusalim) şi lectura întregii povestiri a pătimirii după Luca. Voi face referinţă doar la concluzie: moartea pe cruce (23,33-46).

În acest episod Luca este atent să demonstreze măreţia morală a lui Isus: el este modelul martirului creştin. Este atent mai ales să arate trăsăturile cele mai caracteristice şi constante ale vieţii sale, care se fac încă şi mai clare. De exemplu, nevinovăţia sa, subliniată şi recunoscută în special de tâlharul cel bun şi de centurionul roman.

Isus şi-a petrecut viaţa într-o căutare continuă a păcătoşilor şi a celor sărmani: acum moare între doi tâlhari. A vorbit despre iertare şi a predicat iubirea faţă de duşmani (6,26-42; 15): acum nu numai că refuză violenţa, dar îi iartă pe călăii săi şi moare pentru cei care îl refuză. Este ilustrarea vie a acelei iubiri fidele a lui Dumnezeu despre care vorbeşte întreaga Scriptură. Isus nu este preocupat de sine însuşi: a venit ca să slujească, nu să fie slujit. Astfel pe cruce nu se preocupă să se salveze pe sine însuşi, dar îl primeşte imediat pe tâlharul căit. Trebuie să notăm insistenţa asupra acelui „să se salveze pe sine însuşi”: o spun oficialităţile („I-a salvat pe alţii, să se salveze pe sine însuşi dacă este Mesia”), o repetă soldaţii şi o reafirmă tâlharul condamnat la aceeaşi soartă. Acesta este aspectul cel mai surprinzător: Isus nu se slujeşte de poziţia sa de Fiu al lui Dumnezeu pentru a se salva pe sine însuşi: face din aceasta ocazie de slujire şi de dăruire. Isus moare rugându-se Ps 31,23-46: „Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul”. Este rugăciunea celui sărman părăsit, înşelat, care în lipsa oricărei verificări proclamă încrederea sa umilă în Dumnezeu, şi în acea încredere se abandonează complet. Isus a trăit încrezându-se total în Tatăl şi cu aceeaşi încredere moare. Şi în ceasul întunericului continuă să se încreadă în iubire: nu cedează tentaţiei celui care ar vrea să facă să triumfe iubirea străbătând alte căi decât cele ale iubirii (de exemplu recurgând la putere sau la violenţă). Pe cruce Isus experimentează până în adânc slăbiciunea iubirii şi înfrângerea sa. Cu toate acestea i se încredinţează total. Oamenii îl răstignesc, dar el moare pentru ei: moare iertând aşa cum a făcut totdeauna.

Pe fondalul relatării morţii pe cruce stă tema regalităţii. O regalitate care pe cruce este afirmată şi luată în râs. Luca foloseşte o construcţie enfatică: „Acesta este regele iudeilor” (23,38). Este motivul condamnării şi ar vrea să însemne, în mintea căpeteniilor, sfârşitul absurdei pretenţii a lui Isus. În schimb este afirmarea în mod inconştient că tocmai acolo, pe cruce, regalitatea sa se manifestă în toată splendoarea sa. (mons. Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).

Pe cruce (de Vasile Voiculescu)

 

Isus murea pe cruce. Sub arșița grozava
Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii
Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii
Părea ca varsă lava.

Și chiar în clipa morții huliră cărturarii
Cu fierea oțelită îl adăpau strajerii...
Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Și-l ocarau tâlharii.

Zdrobită, la picioare-i zăcea plângând Maria
Și-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama
Alături Magdalena, în lunga ei marama,
Tipa văzând urgia.

Departe ucenicii priveau fără putere...
N-aveau decât să fuga în lumea cea pribeagă
Cu el se năruise nădejdea lor întreaga
Și fără mângâiere.

Târziu, porni mulțimea în pâlcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecură fariseii cu fețele smerite
Și bărbile-argintate.

Maslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste
În vale, ca-ntr-o pâclă, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul morții dormea de-acum sublimul
Isus, vegheat de oaste.

(de Vasile Voiculescu)

Judecata din urmă

 

Prigonit ca o fiară prin smârcuri imunde,

cu găuri în tâmple, orbite afunde,
rupt ca un steag, cotropit de cangrenă,
sfâșiat de bice ca furu-n arenă,
în lanțuri, cu gloanțe ce carnea îmi scurmă,
așa voi sosi la Judecata din urmă!

Alb, vei străluci sub zăpezi boreale,

eu, vânăt de durere, voi sta înainte.
Rece vei fi sub varul gloriei Tale,
eu, cu durerea, fi-voi fierbinte.
Și glasul din genuni va răsuna de-odată:
- Hai, omule, vorbește! E Marea ta Judecată!

Atunci voi urca pe înaltele trepte

și-ngenunchiind sub abside,
cu zâmbet de sânge pe buze livide,
îți voi răspunde cu, trupul inert:
- Pentru toate rănile nedrepte,
Doamne, eu Te iert...

(Radu Gyr)

Predica Papei Francisc la Liturghia de inaugurare a pontificatului

Piaţa San Pietro, marţi, 19 martie 2013

 

Iubiţi fraţi şi surori,

 

Îi mulţumesc Domnului că pot celebra această Sfântă Liturghie de începere a slujirii petrine în solemnitatea sfântului Iosif, soţul Fecioarei Maria şi patron al Bisericii universale: este o coincidenţă foarte bogată în semnificaţie, şi este şi onomasticul veneratului meu Predecesor: suntem aproape de el cu rugăciunea, plină de afecţiune şi de recunoştinţă.

 

Îi salut cu afecţiune pe fraţii cardinali şi pe episcopi, pe preoţi, pe diaconi, pe călugări şi pe călugăriţe şi pe toţi credincioşii laici. Le mulţumesc pentru prezenţa lor Reprezentanţilor celorlalte Biserici şi Comunităţi ecleziale, precum şi reprezentanţilor comunităţii ebraice şi ai altor comunităţi religioase. Adresez salutul meu cordial Şefilor de Stat şi de Guvern, Delegaţiilor oficiale din atâtea ţări din lume şi corpului diplomatic.

 

Am ascultat în Evanghelie că “Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui” (Mt 1,24). În aceste cuvinte este deja cuprinsă misiunea pe care Dumnezeu o încredinţează lui Iosif; dar este o grijă care se extinde după aceea la Biserică, aşa cum a subliniat fericitul Ioan Paul al II-lea: “Sfântul Iosif, aşa cum a avut grijă cu iubire de Maria şi s-a dedicat cu angajare bucuroasă educării lui Isus Cristos, tot aşa păzeşte şi ocroteşte trupul său mistic, Biserica, pentru care Sfânta Fecioară este figură şi model” (Exortaţia apostolică Redemptoris custos, 1).

Sfântul Iosif, Patron al Bisericii universale

 

E destul de curios faptul că s-a introdus atât de târziu în Biserică cultul sfântului Iosif, soţul Mariei şi tatăl legal al lui Isus, vir iustus pe care Evanghelia îl numeşte în mai multe rânduri.

 

În Orient numele lui este întâlnit pentru prima dată în unele calendare copte din secolul VIII-IX la data de 20 iulie.

 

În Occident figura sfântului Iosif constituie un obiect de admiraţie şi preamărire; figura lui domină apocrifele cele mai vechi precum Protoevanghelia lui Iacob (secolul II-III) şi Istoria lui Iosif lemnarul. In aceasta din urmă găsim indiciile unei devoţiuni populare către sfântul Iosif. Astfel sunt puse pe buzele lui Isus aceste cuvinte: "Cel care îi va hrăni în numele tău pe cei săraci şi lipsiţi în ziua comemorării tale nu va duce lipsă de nimic în nici o zi a vieţii sale". Pe o piatră preţioasă antică grecească găsim scris această inscripţie: "Iosife, fii alături de mine în lucrările mele şi dă-mi harul tău".

 

Dar toate acestea nu constituiau încă un cult liturgic. Numele lui intră în cărţile rituale abia în secolul VIII; îl găsim acum într-un martirologiu la data de 19 martie cu titlul "Ioseph, sponsus Mariae"; documentul aparţine unei biserici din Franţa de nord sau din Belgia unde devoţiunea către sfântul Iosif pătrunse din Orient.

 

Primele urme ale unui cult le avem în secolul XI. Cruciaţii au construit la Nazaret, poate pe ruinele unei biserici mai modeste, o bazilică mare închinată sfântului Iosif pe locul în care tradiţia spune că fusese casa şi atelierul lui. In secolul XII exista la Bologna o biserică dedicată sfântului patriarh. In secolul următor apare şi oficiul în cinstea lui, compus în Belgia unde solemnitatea lui se ţinea la 19 martie. Un centru important al cultului sfântului Iosif a fost biserica sfântului Laurenţiu din Joinville unde din anul 1245 era expusă veneraţiei centura sfântului Iosif. In continuare, cultul sfântului Iosif a cunoscut o dezvoltare mai largă prin propaganda neobosită a franciscanilor cum a fost aceea desfăşurată de sfântul Bernardin de Siena şi Gerson (+1429). Acestora li s-au alăturat apoi carmelitanii. In cele din urmă papa Sixt IV (1471-1487) i-a aprobat sărbătoarea pentru Biserica universală şi a fixat-o pe data de 19 martie. Rămâne un mister pentru ce, în secolul VIII, a fost fixată la 19 martie. Sărbătoarea sfântului Iosif. Dacă ar fi fost mai veche s-ar fi constatat o coincidenţă curioasă cu sărbătoarea zeiţei Minerva care se celebra la Roma pe data de 19 martie şi era sărbătoarea tuturor meseriaşilor, un fel de mare sărbătoare a muncitorilor, la fel cu cea de la 1 mai, iar sfântul Iosif a fost «faber», muncitor în adevăratul înţeles al cuvântului.

 

În secolul XVII sărbătoarea sfântului Iosif a fost declarată sărbătoare de poruncă.

 

Papa Ioan XXIII în timpul ultimului conciliu a introdus numele sfântului Iosif în canonul litrughiei.

 

La 18 decembrie 1870 papa Pius IX i-a conferit solemn sfântului Iosif titlul de «Patron al Bisericii universale».

 

În 1955 Pius XII a instituit sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul fixată pentru 1 mai; după ultima reformă liturgică o comemorare facultativă. (Sursa: http://www.profamilia.ro).