† Duminica a 6-a a Paştelui (C): O, Doamne, trimite Duhul tău [1 mai 2016]

Evanghelia Ioan 14,23-29: În acel timp, Isus le-a zis discipolilor săi: „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. Cine nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. V-am spus acestea cât timp mai rămân cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu. Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă! Aţi auzit că v-am spus: «Mă duc şi voi veni la voi». Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine. V-am spus-o acum, înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se va întâmpla, să credeţi”.

 

Omilie

 

 

În această duminică comunitatea creştină se pregăteşte deja pentru Rusalii. Textele biblice ne anunță care va fi lucrarea Duhului Sfânt. Evanghelia ne vorbește despre lucrarea de aprofundare şi de pace. Cartea Faptele Apostolilor (din prima lectură) ne arata o lucrare de deschidere la toate popoarele, evrei şi păgâni. Cu Apocalipsa (din a doua lectură), ni se prezintă opera de creație anunțată: noul Ierusalim.

 

Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o se prezintă ca un testament a Domnului Cristos. Isus, ca un părinte, și-a exprimat voința față de copiii săi înainte de a muri: el le recomandă mai ales să se înțeleagă între ei. Isus îi anunță pe discipolii săi că ceasul său este aproape. Pentru ei, viața va fi cu totul altfel. Dar ei nu vor rămâne singuri, lăsați în voia sorții. El le-a promis darul Duhului Sfânt. Cu Duhul, va fi începutul unei noi misiuni care îi va umple în numele lui Isus. Va reaprinde în mod constant inima lor de învățăturile lui Cristos. El îi va ajuta să traducă în iubire efectivă și concretă a fraților lor. Isus lasă „pacea” prietenilor săi. Este garanția prezenței sale cu ei. El le dă bucuria sa.

 

Dar pentru a beneficia de aceste daruri, sunt condiții de îndeplinit. Nu Dumnezeu pune restricții; dimpotrivă nu ne cere decât să le împlinim. Dar prea adesea problemele vin de la noi înșine. Noi nu suntem întotdeauna gata să le împlinim şi să păstrăm „cuvântul său”. Fiecare dintre noi poate să-și pună aceste întrebări: avem larg deschisă inima pentru ca Tatăl să-și facă locuință în ea? Uneori ne plângem despre tăcerea lui Dumnezeu. Nu a venit la noi? Ba da, dar prea adesea suntem în altă parte.

 

Evanghelie ne vorbeşte despre o a doua condiţie cerută din partea noastră: „Dacă voi mă iubiți, ați fi în bucurie”. Întrebarea ne este pusă de însuși Isus: „Mă iubești tu suficient pentru a fi copleșit de bucuria mea?” Papa Francisc ne spune în felul său: „Există creștini care par să trăiască un Post Mare fără Paște” (Gaudium Evangeli). Bucurie – ar trebui să fie întotdeauna caracteristica creştinului.

 

Prima lectură din Cartea Faptele Apostolilor ne arată că acest lucru nu a fost prea ușor. În comunitatea creștină, clătinările sunt înțelese. Mulți străini vin să bată la ușa comunității. Ar fi necesară impunerea unor tradiții evreiești? Această problemă a fost reflectată în primul conciliu din Ierusalim. Nu a existat nici o problemă de impunere a unei Biserici închise în ea însăși obligând nou-veniți să urmeze tradițiile care nu sunt ale lor. Biserica ar trebui să fie deschisă pentru toată lumea și pentru noii convertiți. Aceștia din urmă nu au nevoie să renunțe originalitatea lor culturală. Diferențele sunt o sursă de îmbogățire.

 

Or există spirite întristate care se gândesc că o deschidere a lumii este o abandonare a credinței. Ei gândesc că pluralitatea culturilor este o scrântire de la unitate. Condus de Duhul Sfânt, responsabilii Bisericii primare nu au judecat astfel. Misiunea Bisericii nu este de a salva tradiții, ci a lucra cu Cristos care vrea să salveze lumea. Isus și-a dat Trupul său și și-a vărsat Sângele său spre iertarea păcatelor tuturor.

 

Acesta este mesajul pe care ni-l adresează sfântul Ioan în cea de doua lectură de astăzi. „Noul Ierusalim” se prezintă ca Poporul sfânt Domnului. Dumnezeu locuieşte acolo la fel ca într-un templu. Cristos rămâne printre ai săi. Este un popor deschis la cele patru puncte ale orizontului. Nu trebuie să se piardă din vedere perspectiva universală. Să nu uităm: „catolic” înseamnă „universal”; ultimul cuvânt al aventurii umane va fi intrarea în împărăţia lui Dumnezeu alături Cristos cel înviat. Această veste nouă pe care ne-o adresează Ioan creştinilor persecutaţi din timpul său este valabilă şi astăzi.

 

Misiunea noastră de astăzi este a fi mesagerii de pace și bucurie a lui Cristos. Este necesar să se vadă în viața noastră. Dacă vrem să fim credincioşi Evangheliei, trebuie să respingem otrava bârfelii, a cuvintelor jignitoare, care ne fac rău. Suntem în anul de îndurare. Prin viaţa, cuvintele și acțiunile noastre spunem ceva despre milostivirea lui Dumnezeu. Cu noi, cu mijloacele noastre sărace, vrem să construim o biserică mai misionară şi mai angajată în slujba altora. „Doar iubirea ne va mântui” spune papa Francisc.

 

În această zi, te rugăm, Doamne: „Trimite Duhul tău ca să reînnoiască fața pământului”. Fă ca omenirea noastră să se deschidă spre pace și bucurie.

 

(pr. Jean Compazieu [1 mai 2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/).

 

 

 

Am gustat și am văzut [de sfânta Ecaterina din Siena - 29 aprilie]

 

 

Sfânta Ecaterina din Siena (1347-1380)

 

O, dumnezeire veșnică, veșnică Treime, care, prin unirea naturii divine, ai dat atâta valoare sângelui Fiului tău unul-născut! Tu, Treime veșnică, ești ca o mare adâncă în care, cu cât încerc să caut mai mult, cu atât găsesc mai mult și cu cât găsesc mai mult, cu atât crește mai mult setea de a te căuta. Sufletul meu nu este niciodată sătul de tine. Săturându-se în abisul tău, nu se satură, pentru că rămâne înfometat de tine și dorește tot mai mult, Treime veșnică, să te vadă cu lumina luminii tale.

 

Eu am gustat și am văzut cu lumina intelectului în lumina ta abisul tău, Treime veșnică, și frumusețea creaturii tale. Pentru aceasta, văzându-mă pe mine în tine, am văzut că sunt chipul tău prin acea inteligență care îmi este dată din puterea ta, Părinte veșnic, și din înțelepciunea ta, care este înțelepciunea Fiului tău unul-născut. Apoi, Duhul Sfânt, care purcede din tine, Tată, și din Fiul tău, mi-a dat voința cu care să te pot iubi.

 

Într-adevăr, tu, Treime veșnică, ești creator iar eu sunt creatură, și am cunoscut – pentru că tu mi-ai dat inteligența atunci când m-ai recreat prin sângele Fiului tău unul-născut – că ești îndrăgostit de frumusețea creaturii tale.

 

O, abis, o, Treime veșnică, o, dumnezeire, o, mare adâncă! Ce puteai să-mi dai mai mult decât pe tine însuți? Tu ești un foc ce arde mereu și nu se consumă. Tu consumi orice iubire proprie a sufletului cu căldura ta. Tu ești foc ce îndepărtează orice răceală și luminezi mințile cu lumina ta, cu acea lumină cu care m-ai făcut să cunosc adevărul.

 

Oglindindu-mă în această lumină, te cunosc ca bine suprem, bine mai presus de orice bine, bine fericit, bine de neînțeles, bine de neprețuit. Frumusețe mai presus de orice frumusețe. Înțelepciune mai presus de orice înțelepciune. Ba mai mult, tu ești însăși înțelepciunea, tu, hrană a îngerilor, care te-ai dat oamenilor cu foc de iubire.

 

Tu, haină ce acoperi orice goliciune a mea. Tu, hrană care îi hrănești pe cei înfometați cu dulceața ta. Tu ești dulce fără nici o amărăciune. O, Treime veșnică!

 

(Ecaterina din Siena, Dialogul despre providența divină, cap. 167, Gratiarum actio ad Trinitatem: ed. lat., Ingolstadii, 1583, f. 290-291).

 

Prefer o Biserică lovită, rănită și murdară pentru că a ieșit pe drumuri...

Să ieșim în lume,
să ieșim ca să oferim tuturor viața lui Isus Cristos.
Repet aici pentru toată Biserica ceea ce am spus de multe ori
preoților și laicilor din Buenos Aires:

prefer o Biserică lovită, rănită și murdară

pentru că a ieșit pe drumuri,

decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii în ea însăși
și a comodității de a se agăța de propriile siguranțe.

Nu vreau o Biserică preocupată să fie în centrul atenției
și care ajunge să fie închisă într-o încâlceală de obsesii și proceduri.

Dacă ceva trebuie să ne neliniștească în mod sfânt
și să preocupe conștiința noastră
este că atâția frați ai noștri trăiesc fără forța,
lumina și mângâierea prieteniei cu Isus Cristos,
fără o comunitate de credință care să-i primească,
fără un orizont de sens și de viață.
Mai mult decât frica de a greși sper să ne miște
frica de a ne închide în structurile care ne oferă o protecție falsă,
în normele care ne transformă în judecători implacabili,
în obișnuințele în care ne simțim liniștiți,
în timp ce afară e o mulțime înfometată,
iar Isus ne repetă fără încetare:
„Dați-le voi să mănânce” (Mc 6,37).

 

(Papa Francisc, Evangelii gaudium [2013] – exortația apostolică [EG nr. 46]).

Pietà

Pietà (1499) - de Michelangelo Buonarroti (1475-1564)
în Bazilica Sfântului Petru din Vatican,
imediat după intrare pe partea dreaptă,
între Poatra Sfânta și altarul sfântului Sebastian;
acum este protejată de un geam blindat.

Durere limpede, moartea m-a-ntors
În brațele tale supus, aproape copil.
Tu nu știi dacă trebuie să mulțumești
Sau să plângi
Pentru fericirea aceasta,
Mamă.
Trupul meu, dezghiocat din taină,
Este numai al tău.
Dulci lacrimile tale îmi picură pe umăr
Și mi se strâng cuminți lângă claviculă.
Ce bine e!
Neînțelesele peregrinări și cuvintele,
Ucenicii de care ești mândră și care te sperie,
Tatăl, bănuitul, nerostitul, veghind,
Toate-s în urmă.
Liniștită de suferință-nțeleasă
Mă ții în brațe
Și pe furiș
Mă legeni ușor.
Leagănă-mă, mamă.
Trei zile numai sunt lăsat să m-odihnesc
În moarte și în poala ta.
Va veni apoi învierea
Și din nou nu-ți va mai fi dat să-nțelegi.
Trei zile numai,
Dar până atunci
Mi-e atât de bine
În poala ta coborât de pe cruce,
Încât, de nu mi-ar fi teamă că te-nspăimânt,
Lin mi-aș întoarce gura
Spre sânul tău, sugând.

(de Blantiana Ana, La cules îngeri, Editura „Litera Internațional“, București 2002, p. 61-62).

Gândul zilei

La cules de narcise (1912) -
de John William Waterhouse

„Este adevărat că noi am fost creaţi

după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Noi ne asemănăm cu el

chiar mai mult decât îndrăznim să ne gândim,

decât filosofii ne permit să ne gândim.

«Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu»

– cât de misterioasă şi de temut este o astfel de expresie,

dar cum şi-a pierdut ea puţin câte puțin semnificaţia prin folosirea,

ca o monedă efigia sa,

pentru că a trecut prin multe mâini!

Aş vrea totuşi să vă opriţi la aceasta un minut.

Câţi dintre noi, creştinii, avem cu adevărat conştiinţa

că suntem chipul şi asemănarea lui Dumnezeu?

Cine se preocupă de sensul real
al acestor cuvinte atât de surprinzătoare?

Dacă ele sunt veridice,

atunci nu observarea lucrurilor

ne-ar revela lumea,

secretul său ar fi în noi,

în cea mai mare profunzime din noi,

acolo unde nu coborâm niciodată, evident.”

 

(Bernanos G., La liberté, în Bernanos G., Correspondance inédite [1934-1948]. II. Combat pour la liberté, Plon, Paris 1971, p. 1377).

 

Nefericirea omului este minunăţia universului

L'Age mûr  (1902) – de Camille Claudel (1864-1943);

Paris, musée d'Orsay.

„Ceea ce văd înainte de toate în om este nefericirea sa.

Nefericirea omului este minunăţia universului”.

 

(Georges Bernanos, I grandi cimiteri, Oscar Mondadori 1992, p. 258).

Majesty [muzică religioasă]

 

Cântă Hayli Lindgren

 

 

Majesty

I dedicate my life
To the service of a king
An open book to write
The perfect offering
To bring joy to my father
Joy to my friend
Let us celebrate together
The wonder of his name.

 

Singing, Majesty, fill this place with your glory
Majesty, fill this place with your love
Majesty, I am desperate for you
Majesty, let your will be done.

 

It's you and you alone
Who captivates my heart
And all the world holds dear
Will but fall apart
Your word is my anchor
Your word is my strength
It will pull me through forever
Until the very end.

 

Majesty, fill this place with your glory
Majesty, fill this place with your love
Majesty, I am desperate for you
Majesty, let your will be done.

 

And Im dancing around to the sound of heaven
Dancing around to the sound of you
Dancing around to the sound of heaven
Dancing around to the sound of you.

 

Majesty, fill this place with your glory
Majesty, fill this place with your love
Majesty, I am desperate for you
Majesty, let your will be done.

 

 



† Duminic a 5-a a Paştelui (C): După chipul iubirii tale [24 aprilie 2016]

Ultima cină - de Philippe de Champaigne (XVII secolo).

Evanghelia Ioan 13,31-33a.34-35: În acel timp, după ce a ieşit Iuda, Isus a spus: „Acum a fost glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu a fost glorificat în el, iar dacă Dumnezeu a fost glorificat în el, şi Dumnezeu îl va glorifica în el însuşi şi-l va glorifica îndată. Copilaşi, încă puţin mai sunt cu voi. Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii! Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii”.

 

Omilie

 

Evanghelia pe care am ascultat-o ne relatează „ultima conversație” a lui Isus cu ucenicilor săi. Este în seara zilei de Joia Sfântă. Isus spală picioarele discipolilor. Iuda a ieşit pentru a-l trăda. În relatarea acestei duminici, două sunt lucrurile care ne surprinde: primul este glorificarea sa; momentul morții este, pentru Isus, ora în care va fi glorificat de Tatăl. Al doilea este porunca pe care le-o lasă. Este o poruncă care rezumă toată viaţa sa: „aşa cum v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unul pe altul”.

 

Cuvântul important este „așa cum”. Isus, Învățătorul şi Domnul, s-a pus în condiția de sclav pentru a spăla picioarele ucenicilor săi. Acționând astfel el le dă un exemplu de urmat. Acest exemplu ar trebui să inspire și comportamentul nostru. Nu este vorba să imităm exact ceea ce a făcut Isus, dar să ne punem în serviciul fraţii noştri. Dumnezeu a făcut primul pas spre noi; prin dăruirea vieţii sale pe cruce, Cristos ne arată iubirea care merge dincolo de orice ne-am putut să ne imaginăm.

 

Noi devenim capabili să ne iubim frații, pentru că Dumnezeu ne iubește. El depune în noi propria sa capacitate de a iubi. Să fii botezat, să trăiesc ca un botezat este să devin capabil de a iubi mai mult și mai mult ca Dumnezeu. Desigur, noi știm că există păcat care ne desparte de această iubire. Dar prin sacramentul iertării și al euharistiei, vom pleca din nou cu aceeași forța a iubirii cum ne-a iubit Isus și ca și el.

 

Unii pot să întrebe de ce această evanghelie ne este propusă în această perioadă de Paşti. De fapt, sfântul Ioan a scris la mai mult timp după învierea lui Cristos. De atunci, din ziua de Paşti, totul este terminat; Cristos este glorificat. Şi Dumnezeu este glorificat în el. A devenit o lume nouă. Este o lume în care păcatul este învins. Este o viață nouă care se naşte. Nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici lacrimi.

 

Această Evanghelie ne amintește de misiunea noastră. Nu este vorba despre „spălarea picioarelor”, dar de a face să tacă plânsetele și strigătele celor care suferă. După gesturile noastre de iubire, împărtășire și solidaritate cu care vom fi recunoscuți ca discipoli al lui Cristos. Suntem trimiși să anunțăm lumii bunătatea Domnului, gingășia și milostivirea sa. Este important pentru noi să fim mesagerii săi în viața noastră de fiecare zi.

 

Cartea Faptele Apostolilor (din prima lectură) ni-l arată pe Paul şi Barnaba care a lucrat din greu pentru a face acest anunţ de bună vestire. Ei au căutat să rămână în relație cu cei care s-au convertit la Cristos. Trebuie să organizeze acum viaţa comunităţii lor. Datorită mărturia lor, vestea cea bună a Evangheliei se răspândește tot mai mult. Dar cel mai important lucru este acțiunea lui Dumnezeu în aceste comunităţi. Misiunea din primul moment este la lucru. Dar totul a fost făcut „cu ei”.

 

A doua lectură este luată din Apocalipsa sfântului Ioan. Pentru a o înțelege, trebuie amintit că a fost scrisă pentru creștinii persecutați. Este un mesaj foarte puternic și foarte solemn care anunță un cer nou și un pământ nou. Este victoria iubirii asupra tuturor puterilor răului. Privilegiul de a fi cu Dumnezeu este pentru toți. Ei vor fi poporul său... „Dumnezeu va fi Dumnezeul lor”.

 

Iată vestea cea bună pe care o auzim în această duminică. Este o scenă imensă de iubire care așteaptă să cuprindă întreaga comunitate și chiar lumea întreagă. Nu putem să dăm mărturie dacă nu suntem la aceeași sursa a iubiri. A iubi este a prelungi pe Dumnezeu, este a trăi în felul său fără a exclude pe nimeni. Ceea ce face ca valoarea unei vieți este iubirea: tot mai mult asemenea lui Isus pentru noi.

 

În fiecare duminică, Cristos ne adună împreună pentru a ne hrăni cu cuvântul său şi cu euharistia. Doar el ne da puterea și curajul de a iubi ca el şi cu el. Ea este aceea care face valoarea unei vieți. Toţi cei care se uită la comunităţile noastre de creștini pot să spună: „vedeți cum se iubesc”.

 

Da, fii cu noi, Doamne; umple-ne vieţile cu iubirea ta. „Tu care este lumina, tu care este iubirea, pune în întunericul nostru Duhul tău de iubire”.

 

(pr. Jean Compazieu [15 aprilie 2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: http://dimancheprochain.org/).

Presence, formes et enjeux du demoniaque dans le roman catholique de l'entre-deux-guerres (Francois Mauriac, Georges Bernanos, Julien Green) de Alexandra Roux - PDF

 

A apărut o nouă teză de doctorat (2014) de Alexandra Roux.

Să vedem ce e în ea...
Și e mult: 1065 de pagini...

https://tel.archives-ouvertes.fr/tel-01168240/document

 

Résumé du projet de thèse

 

La littérature de l’entre-deux-guerres est un bouillonnement de genres très différents, et c’est dans cette effervescence que surgit la figure du démoniaque. Atteints d’un nouveau «mal du siècle», de nombreux écrivains – le plus souvent catholiques – mettent en scène le mal sous l’apparence de personnages démoniaques. Si nous nous sommes tournés vers François Mauriac, Georges Bernanos et Julien Green et avons mis l’accent sur quelques-unes de leurs oeuvres précises, c’est parce qu’ils représentent particulièrement bien cette mouvance. Nous nous sommes interrogés sur la nature de ce démoniaque et sur la manière dont il s’inscrit et s’écrit dans leurs romans de cette époque. Influencés par la religion, mais aussi par certains auteurs, Bernanos, Mauriac et Green ont su donner aux motifs caractérisant le démoniaque une dimension nouvelle, particuličrement tragique. Nous avons essayé de définir les rapports complexes qui existent entre le tragique et le démoniaque afin de montrer comment les oeuvres de Mauriac, Bernanos et Green participent de ce que Jean-Marie Domenach nomme «le retour du tragique». Situer nos oeuvres dans la lignée du tragique nous permet d’osciller entre excès et incomplétude, déconstruction et unité, crise et équilibre. Dès lors, le motif de l’ambiguďté, qui affecte á la fois la dimension narrative et thématique des récits, apparaît comme l’un des fils d’Ariane reliant les oeuvres de Bernanos, Mauriac et Green. Le démoniaque devient source d’une esthétique á part entière: de cette tension entre interrogation et compréhension naissent le surnaturel et l’indicible, seules voies d’accès au démoniaque.

 

(sursă:

http://lisaa.u-pem.fr/index.php?eID=tx_nawsecuredl&u=0&file=fileadmin/fichiers/LISAA/Doctorants/2014_2016/Alexandra_Roux/Resume_du_projet_de_these.pdf&t=1461361759&hash=bf985f1a379d4a2b60b9557c408fa4335a3b3eae

 

 



Gândul zilei

„Nu vreau să fiu un geniu,
am destule probleme încercând să fiu om”

„Succesul nu este greu de obţinut.
Greutatea este să-l meriţi”.

„În adâncurile iernii,
am învăţat că în mine este o vară invincibilă”.

(de Albert Camus).

Cumințenia pământului

Cumințenia pământului
de Constantin Brâncuși

 

E mare, greu de urnit și răbdătoare,

Dac-o lovești durerile sunt simțite dar tac,
E mare, de-aceea poate să stea nemișcată,
Poate să vorbească doar o dată sau

de două ori într-un veac.

Știm că există, trupul ei mare

Știm că ne sprijină dacă-am greși,
Știm că nu poate să moară, că lângă sânii ei
Putem să ne-ntoarcem copii.

Și-atunci când aerul se va face cald și

mătăsos între noi,

Când nu ne vom teme unii de alții, de vânt,
Vom ști că vorbește Cumințenia pământului,
Cumințenia acestui pământ.

(de Ana Blandiana, La cules de îngeri, 

Editura „Litera Internațional”, București – Chișinău 2002, p. 36).

Despre lucrurile cu adevărat importante de Alexandru Paleologu - PDF

 

Despre lucrurile cu adevărat importante

de Alexandru Paleologu

ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/4Al__Paleologu__Despre_lucrurile_cu_adevarat_importante.pdf

„Realitatea cea mai de preț,

realitatea, repet, este sufletul.

A nu ți-l «pierde», a ți-l salva, a ți-l mântui,

e dintotdeauna marea tema a conduitei morale

și a soteriologiei, fie de natura laică, fie religioasă.

Nu exista nenorocire mai mare

decât cea de a-ți «pierde sufletul»;

a nu întelege asta,

a fi indiferent la pierderea propriului suflet,

e pur și simplu imbecilitate;

imbecilitatea nu e niciodată o scuză,

ci o circumstanță agravantă“.

 

(de Alexandru Paleologu).

Duminica Bunului Păstor [muzică religioasă]

Cântă Paula Seling.

 

Bunul Păstor

 

Mesajul sfântului părinte Francisc pentru a 53-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (2016)

 

La 17 aprilie 2016, Duminica a IV-a a Paştelui, se celebrează a 53-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii cu tema: Biserica, mamă a vocaţiilor. Publicăm în continuare mesajul pe care Sfântul Părinte Francisc l-a pregătit pentru această zi.

 

Biserica, mamă a vocaţiilor

Iubiţi fraţi şi surori!

Cât aş vrea ca, în cursul Jubileului Extraordinar al Milostivirii, toţi cei botezaţi să poată experimenta bucuria că aparţin Bisericii! Şi să poată redescoperi că vocaţia creştină, aşa precum toate vocaţiile speciale, se nasc în sânul poporului lui Dumnezeu şi sunt daruri ale milostivirii divine. Biserica este casa milostivirii şi este „pământul” unde vocaţia încolţeşte, creşte şi aduce rod.

Pentru aceasta vă invit pe voi toţi, cu ocazia acestei a 53-a Zile Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii, să contemplăm comunitatea apostolică şi să mulţumim pentru rolul comunităţii pe drumul vocaţional al fiecăruia. În bula de convocare a Jubileului Extraordinar al Milostivirii am amintit cuvintele sfântului Beda Venerabilul, referite la chemarea sfântului Matei: „Miserando atque eligendo” (Misericordiae vultus, 8). Acţiunea milostivă a Domnului iartă păcatele noastre şi ne deschide la viaţa nouă care se concretizează în chemarea la urmare şi la misiune. Fiecare vocaţie în Biserică îşi are originea în privirea miloasă a lui Isus. Convertirea şi vocaţia sunt ca două feţe ale aceleiaşi medalii şi se amintesc încontinuu în toată viaţa discipolului misionar.

Fericitul Paul al VI-lea, în exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, a descris paşii procesului evanghelizării. Unul dintre ei este aderarea la comunitatea creştină (cf. nr. 23), acea comunitate de la care a primit mărturia credinţei şi proclamarea explicită a milostivirii Domnului. Această încorporare comunitară cuprinde întreaga bogăţie a vieţii ecleziale, îndeosebi Sacramentele. Şi Biserica nu este numai un loc în care se crede, ci este şi obiectul credinţei noastre; pentru aceasta în Crez spunem: „Cred în Biserică”.

Chemarea lui Dumnezeu are loc prin medierea comunitară. Dumnezeu ne cheamă să facem parte din Biserică şi, după o anumită maturizare în ea, ne dăruieşte o vocaţie specifică. Drumul vocaţional se face împreună cu fraţii şi cu surorile pe care Domnul ni-i dăruieşte: este o con-vocaţie. Dinamismul eclezial al chemării este un antidot pentru indiferenţă şi pentru individualism. Stabileşte acea comuniune în care indiferenţa a fost învinsă de iubire, deoarece cere ca noi să ieşim din noi înşine punând existenţa noastră în slujba planului lui Dumnezeu şi însuşindu-ne situaţia istorică a poporului său sfânt.

În această Zi, dedicată rugăciunii pentru vocaţii, doresc să-i îndemn pe toţi credincioşii să-şi asume responsabilităţile lor în îngrijirea şi în discernământul vocaţional. Când apostolii căutau pe unul care să ia locul lui Iuda Iscarioteanul, sfântul Petru a adunat o sută douăzeci de fraţi (cf. Fap 1,15); şi pentru alegerea celor şapte diaconi, a fost convocat grupul discipolilor (cf. Fap 6,2). Sfântul Paul îi dă lui Tit criterii specifice pentru alegerea preoţilor (Tit 1,5-9). Şi astăzi, comunitatea creştină este mereu prezentă în răsărirea vocaţiilor, în formarea lor şi în perseverenţa lor (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 107).

Vocaţia se naşte în Biserică. Încă de la apariţia unei vocaţii este necesar un adecvat "simţ" al Bisericii. Nimeni nu este chemat exclusiv pentru o regiune determinată, nici pentru un grup sau mişcare eclezială, ci pentru Biserică şi pentru lume. „Un semn clar al autenticităţii unei carisme este eclezialitatea sa, capacitatea sa de a se integra armonios în viaţa poporului sfânt al lui Dumnezeu pentru binele tuturor” (ibid., 130). Răspunzând la chemarea lui Dumnezeu, tânărul vede cum se extinde propriul orizont eclezial, poate să ia în considerare multiplele carisme şi astfel să facă un discernământ mai obiectiv. Comunitatea devine, în acest mod, casa şi familia unde se naşte vocaţia. Candidatul contemplă recunoscător această mediere comunitară ca element la care nu se poate renunţa pentru viitorul său. Învaţă să cunoască şi să iubească pe fraţii şi surorile care parcurg drumuri diferite de drumul său; şi aceste legături întăresc în toţi comuniunea.

Vocaţia creşte în Biserică. În timpul procesului de formare, candidaţii la diferitele vocaţii au nevoie să cunoască tot mai bine comunitatea eclezială, depăşind viziunea limitată pe care cu toţii o avem la început. În acest scop este oportun să se trăiască vreo experienţă apostolică împreună cu alţi membri ai comunităţii, de exemplu: alături de un bun catehet să se comunice mesajul creştin; să se experimenteze evanghelizarea din periferii împreună cu o comunitate călugărească; să se descopere comoara contemplaţiei împărtăşind viaţa de claustrare; să se cunoască mai bine misiunea ad gentes în contact cu misionarii; şi cu preoţii diecezani să se aprofundeze experienţa pastoraţiei în parohie şi în dieceză. Pentru cei care sunt deja în formare, comunitatea eclezială rămâne mereu locul educativ fundamental, faţă de care se simte recunoştinţă.

Vocaţia este susţinută de Biserică. După angajamentul definitiv, drumul vocaţional în Biserică nu se termină, ci continuă în disponibilitatea la slujire, în perseverenţă, în formarea permanentă. Cel care şi-a consacrat propria viaţă Domnului este dispus să slujească Biserica unde ea are nevoie. Misiunea lui Paul şi Barnaba este un exemplu al acestei disponibilităţi ecleziale. Trimişi în misiune de Duhul Sfânt şi de comunitatea din Antiohia (cf. Fap 13,1-4), s-au întors la aceeaşi comunitate şi au povestit ceea ce Domnul a făcut prin intermediul lor (cf. Fap 14,27). Misionarii sunt însoţiţi şi susţinuţi de comunitatea creştină care rămâne o referinţă vitală, ca patria vizibilă care oferă siguranţă celor care fac pelerinajul spre viaţa veşnică.

Printre lucrătorii pastorali au o importanţă deosebită preoţii. Prin slujirea lor se face prezent cuvântul lui Isus, care a spus: „Eu sunt poarta oilor [...] Eu sunt păstorul cel bun” (In 10,7.11). Îngrijirea pastorală a vocaţiilor este o parte fundamentală a slujirii lor pastorale. Preoţii îi însoţesc pe cei care sunt în căutarea propriei vocaţii, precum şi pe cei care deja şi-au oferit viaţa în slujba lui Dumnezeu şi a comunităţii.

Toţi credincioşii sunt chemaţi să devină conştienţi de dinamismul eclezial al vocaţiei, pentru ca, după exemplul Fecioarei Maria, comunităţile de credinţă să poată deveni sân matern care primeşte darul Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35-38). Maternitatea Bisericii se exprimă prin rugăciunea perseverentă pentru vocaţii şi cu acţiunea educativă şi de însoţire pentru cei care percep chemarea lui Dumnezeu. Face asta şi printr-o atentă selecţionare a candidaţilor la slujirea primită prin hirotonire şi la viaţa consacrată. În sfârşit, este mamă a vocaţiilor în susţinerea continuă a celor care şi-au consacrat viaţa în slujba celorlalţi.

Să cerem Domnului să dea tuturor persoanelor care parcurg un drum vocaţional o profundă adeziune la Biserică; şi Duhul Sfânt să întărească în păstori şi în toţi credincioşii comuniunea, discernământul şi paternitatea şi maternitatea spirituală.

Tată al milostivire, care l-ai dăruit pe Fiul tău pentru mântuirea noastră şi ne susţii mereu cu darurile Duhului tău, dă-ne comunităţi creştine vii, fervente şi bucuroase, care să fie izvoare de viaţă fraternă şi să trezească printre tineri dorinţa de a se consacra Ţie şi evanghelizării. Susţine-le în angajarea lor de a propune o cateheză vocaţională adecvată şi drumuri de consacrare specială. Dăruieşte înţelepciune pentru necesarul discernământ vocaţional, aşa încât în toate să strălucească măreţia iubirii tale milostive. Maria, Mama şi educatoarea lui Isus, să mijlocească pentru fiecare comunitate creştină, pentru ca, făcută rodnică de Duhul Sfânt, să fie izvor de vocaţii genuine în slujba poporului sfânt al lui Dumnezeu.

Din Vatican, 29 noiembrie 2015. Duminica I din Advent.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(sursă: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20151244).

 

† Duminica a 4-a a Paştelui (C): „Isuse, Păstorul întregii omeniri…” [17 aprilie 2016]

Evanghelia Ioan 10,27-30: În acel timp, Isus le-a spus: „Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc, iar ele mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată. Şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem”.

Omilie

 

 

Această evanghelie ne bucură când o trăim. Se spune adesea că oamenii de astăzi nu dispun de repere. Acest lucru este valabil mai ales pentru tineri dar și mai puțin tineri, pentru credincioși și pentru cei care nu sunt credincioși. Mulți sunt dezorientați pentru toate schimbările din societatea noastră, din lumea noastră și chiar din Biserică. Atunci ne întrebăm: unde este adevărul? Unde ne punem încrederea? Unii spun că nu trebuie să fie stăpâni. Este o greșeală care ajunge într-un impas. Avem toți nevoie să fim călăuziți. Nimeni să nu judece pentru el însuși.

 

Evanghelia din această duminică ne invită să privim la „Isus Păstor întregii omeniri”. Cuvintele pe care le-am ascultat sunt un răspuns dat la problemele de necredință ale evreilor. El ne spune că oile sale ascultă de vocea sa. Anunță rolul său de salvator. Răspunsul pe care îl așteaptă de la noi este că noi să ascultăm de el. Ne avertizează împotriva falșilor păstori, păstori angajați. Aceștia din urmă se gândesc numai la interesele lor personale, la banii câștigați. Nu le pasă de binele turmei.

 

Isus ne spune că el „cunoaște” oile sale şi că ele îl cunosc pe el. El cunoaște ceea ce este mai bun pentru noi și ce e mai rău. El ştie progresul şi slăbiciunile noastre şi chiar dacă noi încercăm să-i ascundem. Dar noi îl ştim bine: cunoaștem pe cineva care ne dă informații despre el; mai ales este în comuniune cu el. Isus ne cunoaște pe toți luându-ne din umanitatea noastră: el s-a făcut om pentru a ne elibera. Pentru aceasta Dumnezeu i-a dat bastonul de păstor şi l-a făcut călăuza turmei sale.

 

Și dacă lumea noastră și-a pierdut reperele, este tocmai pentru că nu l-a cunoscut pe Cristos. Noi înșine suntem conștienți de apăsarea noastră, de limitările și slăbiciunile noastre. Dar această Evanghelie ne anunță o veste bună. Ea ne spune că, chiar și oile mai puțin importante sunt pe mâini bune. În Isus, ele l-au întâlnit pe ocrotitorul fidel care le conduce și le protejează. Tatăl le-a dat lui și nimeni nu le va putea smulge din mâna lui.

 

Ca păstor, Cristos nu folosește un băț sau un câine de pază sau vreo altă constrângere. Vocea sa se aude în intimitatea inimii noastre. Privirea sa plină de  iubire atinge profund pe fiecare dintre noi. Dacă decidem să-l urmăm este pentru a răspunde la o iubire pe care el însuși a avut-o primul pentru noi. El a venit pentru noi toți căci el nu vrea să se piardă nici unul.

 

Aceasta înseamnă că nu se gândește numai la adevărații oamenii credincioși. Prima lectură ne arată o comunitate care risca să se închidă în sine. Cu Paul și Barnaba, Evanghelia va fi predicată la păgâni. Ei au înțeles că Cristos este „Lumina neamurilor” și „Mântuitor tuturor popoarelor”. Această misiune va avea un succes extraordinar. Mulți discipoli ai lui Isus vor fi persecutați. Dar ei dau mărturie despre credința lor până la martiriu. Astăzi, chiar mai mult decât în primele secole, creștinii sunt asasinați pentru credinței lor în Isus. Dar nimic nu va putea să zdruncine speranța lor. Nimeni și nimic nu va putea să îi smulgă din mâna Păstorului.

 

A doua lectură este luată din Cartea Apocalipsului: ea ne arată tocmai victoria obținută de martiri. Scopul său este să le amintească că, chiar și în cele mai grave dezastre, răul nu va avea ultimul cuvânt de spus. Isus ne este prezentat ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Și ceea ce este minunat e că el vrea să se asocieze la victoria sa. Sfântul Ioan ne spune despre o mulțime din toate rasele și toate națiunile. După persecuții, suferințe, foame și lacrimi, ei cunosc bucuria de a fi împreună cu Dumnezeu.

 

În această duminică, ne unim în rugăciune cu întreaga Biserică universală. Vestea bună a Evangheliei este pentru toate națiunile. Ea trebuie să fie anunțată la timp potrivit și la timp nepotrivit (2Tim 4,2). În această zi a vocațiilor ni se amintește că Cristos vrea să ne asocieze pe toți în misiunea sa de „Păstor al întregii omeniri”. Să ne amintim de preoți, călugări și călugărițe, de cateheți, animatorii din diferite grupuri, dar și de toți cei botezați. Noi nu suntem creștini pentru noi înșine, pentru a ne „salva sufletele noastre”, dar pentru a  lucra cu Cristos, care vrea să salveze lumea întreagă. Nimeni nu ar trebui să stea pe margine. Domnul așteaptă de la noi să  dăruim ceea ce este mai bun în noi.

 

În această celebrare a Euharistiei, să ne întoarcem spre acela care ne-a schimbat viața mântuindu-ne. Lui să-i mulțumim pentru această speranță și bucurie care este în noi. Să ne dea să fim purtătorii și mesageri săi pe tot parcursul vieții noastre.

(pr. Jean Compazieu [8 aprilie 2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/).