† Duminica a 2-a a Paştelui (C): Isus Cristos, fața milostivă a Tatălui [3 aprilie 2016]



Isus milostiv (1934) -
de Eugeniusz Kazimirowski

 

Evanghelia Ioan 20,19-31: În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” Toma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui.

Omilie

„Duminica Milostivirii…” Să vorbim despre ea! Trăim într-o societate în care nu este nici o milă față de cei slabi – care la un moment dat – sunt în neputință. În ciuda eforturilor pe care le-a făcut să iasă la suprafață, se afundă neîncetat. Li se amintește trecutul lor, nu le este permisă nici o șansă. Continuă să fie considerați ca fiind incurabili. Fiecare dintre noi se poate gândi la toate aceste cuvintele și scrieri care pot cauza mult mai multe daune decât să le suprima. Este o viață care sfârșește prin a fi distrusă.

 

Ori, iată, că Evanghelia din această a doua duminică a Paștelui ne vorbește despre milostivire. Să ne amintim: Isus a fost trădat de cei mai apropiați dintre prieteni săi. Toți – în afară de Ioan – l-au părăsit. L-au lăsat singur în fața violenței și a morții. Le-a fost frică să nu fi arestați și condamnați împreună cu el. Pentru acest motiv, după moartea învățătorului lor, s-au ascuns și s-au închis într-un loc tainic. Pentru ei a fost o problemă de viață sau de moarte.

 

Apoi, Isus se bucură acolo unde sunt. Şi primele cuvintele sunt un mesaj de pace. El putea să le amintească de abandonarea lor, de lipsa lor de credinţă, infidelitate lor. Petru l-a renegat chiar pe Isus. De trei ori a spus că nu-l cunoaște pe omul acesta. Dar Isus Cel Înviat nu căută să-i pedepsească nici să le facă reproșuri. El nu le-a cerut să se scuze. Ba, dimpotrivă, preocuparea lui cea mai mare este de a liniști inimile lor. El poarta spre ei o privirea milostivă. Toată Evanghelia ne arată sub ce a căzut omul. Vrea să-l elibereze din acest rău în care s-a prăbușit. El însuşi a spus, într-o zi, că el a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut.

 

În al doilea rând, Isus le arătă ucenicilor săi, rănile de la mâinile, picioarele şi coasta sa. Nu le arătă ca un reproș, dar ca o dovada de iubire. Isus este „rănit din iubire”. Contemplând rănile, înţelegem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. „Unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință iubirea” (Rom 5,20) – ne spune sfântul Paul în Romani. N-am terminat niciodată să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru această iubire mereu nesfârșită.

 

Iată un mesaj de cea mai mare importanță pentru noi astăzi. Noi reproșăm altora rănile pe care ni le-au făcut. Uneori această ranchiună durează luni de zile și ani. Se spune că nimic nu va poate șterge răul la care noi am fost victime. Dar Isus înviat ne învață o iubire cu mult mai puternică decât toate urmele provocate. Cu el, aceste urme devin semnul unei iubiri care se lasă atinsă. Urmele ne arată cum Isus ne-a iubit: „Domnul ne-a iubit cum nu ne-a iubit niciodată... Iubirea sa este atât de puternică încât a murit pe cruce”.

 

Continuând lectura acestei Evanghelii, descoperim că Isus a făcut un lucru și mai incredibil: el îi trimite în misiune pe ucenicii săi. Ar fi putut spune: „Nu, nu pot conta pe voi... Sunteți prea slabi”. Or, iată că, în ciuda trădării lor, el le redă toată încrederea. El le dă Duhul său cel Sfânt. Și cel mai important lucru este să-i instituie ca miniștrii [slujitori] ai iertării. Ar putea să înceapă cu răzbunarea. Ar putea să verifice dacă au înțeles lecția. Nimic din toate acestea, dimpotrivă: el se adresează păcătoșilor pentru a le încredința bogățiile sale. Îi trimite pentru a da iertarea sa. Milostivirea nu cunoaște nici suspiciune nici prudență. Ea speră împotriva oricărei speranței.

 

Apostolii au putut să anunţe vestea cea bună întâlnindu-l pe Isus. Marea mărturia de credinţă sunt păcătoșii iertați. Prima lectură ne arată mărturia unei comunități de creştini care au beneficiat de această milostivire a lui Isus. Cartea Apocalipsei (din lectura a doua) ne spune că acest lucru nu le-a fost uşor. Primii creştini au fost persecutați din cauza credinţei lor. Acesta s-a întâmplat zilnic în multe ţări. Dar Domnul este încă acolo: el ne-a regăsit în încercările și îndoielile noastre. Răul, ură şi violenţă – care îi copleșește pe mulți creştini – nu sunt ultimul cuvânt de spus. Şi dacă am ajuns să cădem, Domnul este întotdeauna acolo pentru a ne ridica şi pentru a ne relua drumul.

 

Noi toţi avem nevoie să reînvăţăm să trăim această iubire milostivă care este în Isus. Şi mai presus de toate, suntem trimiși pentru a fi martori şi mesageri în această lume în care este atâta nevoie cu adevărat de ea. Mulţi nu ştiu de milostivire. Vinovaţii sunt afundați în ruşine şi eşec. Noi, creştinii, suntem invitaţi să înțelegem – ca și Isus – care vrea cu orice preţ salvarea tuturor oamenilor, chiar şi acelora care au comis cele mai grave greșeli. Așa cum a făcut pentru ucenici săi: i-a trimis. Dar munca principală, el a făcut-o. La locul de muncă. Acționând.

 

Pentru a concluziona, iată, cuvântul papei Francisc: „Dumnezeu nu obosește niciodată să ne ierte... problema este că noi obosim, noi nu vrem să cerem iertare. Dumnezeu nu obosește iertându-ne... Numele lui Dumnezeu este Milostivirea”. „O, Doamne, trimite Duhul tău să reînnoiască fața pământului”. Să fie cu noi pentru a anunța lumii că iertarea este întotdeauna posibilă.

(pr. Jean Compazieu [23 martie 2016]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/5941-2eme-dimanche-de-paques-3/).