Gândul zilei

 

„Ce poate face în mod cuviincios,

aici omul întrebător,

dacă este conştient de limitele lui,

adică dacă ştie că

întrebarea satanică primordială

l-a transformat în animal raţional şi muritor,

iar mersul lui istoric s-a îndepărtat de Dumnezeu, neglijându-l sau transformându-l în ficţiune,

golindu-se de suflet, de entitate, mărginit,

degradat şi murind ca toate vietăţile?”

întreba Ţuţea,

şi tot el se apropia cu un răspuns:

„Omul întrebător se mişcă

în vastul câmp al cunoaşterii”

(P. Ţuţea, Omul. Tratat de antropologie

creştină, 69-70).

Veritatis Splendor – Scrisoarea enciclică despre câteva probleme fundamentale ale învăţăturii morale a Bisericii (de Ioan Paul II)

http://isichi.wordpress.com/2013/04/27/veritatis-splendor-scrisoarea-enciclica-de-ioan-paul-ii/

Gândul zilei

 

 

În timp ce noi dormim, el este deja treaz

de mult timp şi veghează în noapte.

Ascultă avertismentul Domnului:

„Uitaţi-vă la smochin şi la toţi copacii.

De îndată ce vedeţi că înmuguresc,

vă daţi singuri seama că vara

este deja aproape” (Lc 21,29).

[…] mai presus de toate el a păstrat mereu

în adâncul său un simţ aproape infailibil

al echilibrului creştin: de fiecare dată

când acest echilibru îi apărea compromis,

nu doar în Biserică dar în Creştinătate,

la nivelul credinţei trăite,

a pus pe cântar greutatea vieţii sale în întregime,

asemenea aceluia care pe timp de furtună

se apleacă în afara bărcii în valuri

pentru a redresa velierul care

se înclină periculos pe o parte

(H. U. von Balthasar, Le chrétien Bernanos, 10-11).

Barca sfântă (cântec)

1. Tu, ai venit iar pe maluri,

şi-ai chemat oameni să te urmeze,
să pescuiască în lume inimi.

Ref. 1. O, Doamne, viaţa mea,

ai atins-o gura-ţi sfântă, inima mea, aprins-o.
Ia-mă, Doamne, vin şi eu azi cu tine,
Barca sfântă are înc-un pescar.

2. Eu sunt un om plin de lipsuri;

tot ce am sunt aceste mâini,
gata, oricând, cu tine, să pescuiască.


3. Gândul meu e doar la tine,
tot ce sunt ţie îţi aparţine;
eu vreau în lume să merg cu tine.


4. Azi pescuim împreună,
pescuim în oceanul de inimi,
cu adevărul şi viaţa noastră.

Ref. 2.  Isuse, când furtuna sporeşte ţine barca,

iar să nu se scufunde.
Nu vă plângeţi, astăzi porniţi pe mare
căci se-arată, steaua fără apus.

V Timpul Pascal (C): A iubi – singura poruncă (omilia)

Să vă iubiţi şi voi unii pe alţii

Evanghelia: Ioan 13,31-33a.34-35
³¹ După ce a ieşit Iuda, Isus a spus: "Acum a fost preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preamărit în el. ³² Iar dacă Dumnezeu a fost preamărit în el, Dumnezeu la rândul său îi va da propria mărire şi i-o va da curând. ^33a Copilaşii mei, încă puţin timp mai sunt cu voi. ³⁴ Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. ³⁵ Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii".

 

Omilia

 

Porunca pe care o dă Isus comunităţii sale (In 13,34-35) este la singular („o poruncă nouă”). Celelalte porunci nu sunt decât manifestarea unicei porunci care este iubirea. Porunca iubirii este numită de Ioan un dar (verbul a dai este prea slab, e mai bine de tradus cu a dărui). Ca o poruncă să fie un dar poate să pară paradoxal, dar este în conformitate cu tradiţia biblică: legea lui Dumnezeu este un dar, pentru că ea corespunde cu vocaţia cea mai profundă. Iubirea care se primeşte şi se dăruieşte este pentru om mişcare, viaţă, ieşire din închidere, din ură, din egoism şi din indiferenţă pentru a respira cu toţi plămânii.

 

Se citeşte în prima scrisoare a lui Ioan (3,14): „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă, pentru că-i iubim pe fraţi, cine nu iubeşte rămâne în moarte”. A iubi pe fraţi este dovada decisivă că trăim.

 

Iubirea reciprocă îşi află în Isus modelul şi izvorul: „aşa cum eu v-am iubit pe voi”. Aşa cum spune porunca şi aceasta este măsura. Dar spune şi motivul: dacă putem să ne iubim între noi este pentru că el mai întâi ne-a iubit. „Aşa cum eu v-am iubit pe voi”, spune Isus. Noi ne-am aştepta: „așa fel şi voi să mă iubiţi pe mine”. Însă nu: „unii pe alţii”. În iubirea lui Isus iată, este o dimensiune de gratuitate pe care şi iubirea noastră trebuie să o aibă.

 

Iubirea lui Isus nu acaparează ucenicul. Dimpotrivă este un dinamism care îl poartă spre alţii. Iubindu-i pe fraţi se oferă ceea ce am primit de la Isus.

 

Iubirea dintre ucenici este o iubire care tinde la reciprocitate: „iubiţi-vă unii pe alţii” se repetă de mai multe ori. Dar dacă voim să se asemene cu iubirea lui Cristos trebuie să se nască din gratuitate. Şi trebuie să fie vorba despre o reciprocitate care se deschide universalităţii. „Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei”. O afirmaţie care o taie scurt în faţa oricărei eventuale tentaţii a comunităţii de a se închide în ea însăşi.

Iubirea creştină – tocmai atunci când i se subliniază reciprocitatea – nu încetează să fie deschisă. Porunca iubirii fraterne este definită de Isus „nouă”. Nu este vorba despre o noutate cronologică, ci de o noutate calitativă. Porunca iubirii este nouă aşa cum Isus este nou. Nouă pentru că deschide o lume care apare nouă şi reînnoită, care surprinde totdeauna: nou în aşa măsură încât este semnul care prefigurează ceruri „noi şi un pământ nou”. Nouă şi pentru că este semnul şi rodul lumii celei noi pe care a instaurat-o venirea lui Cristos. Iubirea pe care acum creştinii pot să o trăiască aparţine deja lumii reînnoite. Iubirea fraternă este noutatea vieţii lui Dumnezeu care irupe în lumea noastră veche renăscând-o. Şi este anticiparea vieţii viitoare la care aspirăm.

(Sursa: http://www.qumran2.net; mons. Bruno Maggioni [2007]; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Gândul zilei

„Este necesar a evangheliza –

nu în mod decorativ,

ca o vopsire superficială,

dar în mod vital,

în profunzime şi până la rădăcini –

cultura şi culturile omului,

în sensul bogat

şi extins pe care aceşti termeni îl au

în Constituţia «Gaudium et Spes»,

plecând mereu de la persoană

şi revenind mereu la raporturile persoanelor

între ele şi cu Dumnezeu.

[...] Ruptura dintre Evanghelie şi cultură

este fără îndoială drama timpului nostru,

aşa cum a fost şi a altor epoci”

(Paul al vi-lea, Îndemnul apostolic

Evangelii nuntiandi, [08.12.1975], nr. 20).

Gândul zilei

 

 

„Marea problemă [affaire] a vieţii mele

n-a fost de a vedea,

dar de a crede.

Ceea ce vedem ne este doar pus în faţă,

ceea ce credem ne este dăruit.

Numai prin credinţă eu posed” 

(Bernanos Georges, Lettre aux anglais,

Gallimard 1946, EEC II, 15).

Slava Celui care s-a coborât din iubire: paradoxul mântuirii

El Greco, Capul lui Cristos

 

Drumul pascal al lui Isus de la suferinţă şi pătimire până la nimicirea de sine, kenoza Crucii şi Înviere, este un drum al coborârii Fiului lui Dumnezeu de la înălţimea condiţiei fericite şi impasibile a divinităţii până la fragilitatea făpturii muritoare. Este împlinirea drumului descendent al lui Dumnezeu, care a început odată cu crearea lumii, sfârşind prin întoarcerea lui Isus la Tatăl împreună cu toţi oamenii. Dumnezeu a „ieşit din sine“ prin actul său de a crea lumea – ce trebuie privit ca un „act pozitiv al voinţei“ divine şi ca o expresie a „iubirii care tocmai în coborâre îşi demonstrează adevărata natură“ –, urmând a se întoarce la sine împreună cu întreg omenescul asumat de Isus prin Întrupare şi răscumpărat prin moartea pe Cruce. Drumul lui Dumnezeu – un exod care înseamnă şi o aventură în afara sa mânată de iubirea pentru alteritatea reprezentată de propria sa creaţie – revelează astfel adevărata natură divină: iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care merge până la sacrificiul de sine, pentru făptura sa îndepărtată şi înstrăinată. Dragostea adevărată nu îşi abandonează niciodată obiectul; or, aceasta este dragostea care se află în Dumnezeu şi care este Dumnezeu (1In 4,8). Dumnezeu este Cel care se coboară din iubire, care îşi iese din sine prin Întrupare pentru a o găsi pe oaia sa rătăcită, care acceptă să moară pe Cruce pentru a primi la sine întreaga umanitate răscumpărată – adică întreaga lui familie, alcătuită din fiii săi de pretutindeni. Dumnezeu este Cel care se expune faţă de propria lui creaţie pentru a se dezvălui pe sine ca un Tată care îşi iubeşte fără limite creaturile. Întreaga revelaţie creştină – „vestea cea bună“ a Evangheliei – atârnă de această dezvăluire de sine a lui Dumnezeu ca Tată iubitor care vrea să-şi adune toţi fiii risipiţi şi să-i readucă la comuniunea cu Sine prin Fiul său unul-născut: „aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul său unul-născut l-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (In 3,16).

Rituri în Biserică

 

     

 

Liturgia Vechiului Testament şi cea creştină se întemeiază în întregime pe o schemă asemănătoare cu a cea a mitului. De pildă, repetând cuvintele cu care Isus a orânduit Euharistia la Cina cea de Taină, noi reactualizăm evenimentul primordial al Patimii şi Învierii Mântuitorului, prezent în mod real sub aparenţele pâinii şi vinului.

 

Mitului îi corespunde în special ritul. Ritul este o formă deosebit de importantă a simbolului religios. El este constituit dintr-un gest şi o formulă care interpretează gestul, având o structură instituţionalizată, cu caracter tradiţional, care favorizează participarea comună şi repetarea lui.

 

Există însă două deosebiri esenţiale între ritul creştin şi mitul păgân.

 

Prima: în liturgia orânduită de Isus Cristos evenimentul primordial pe care îl celebrează liturgia creştină este un eveniment istoric, datat şi controlabil, spre deosebire de evenimentele mitice anistorice, nedatate şi necontrolabile pe care le celebrează liturgiile păgâne.

 

A doua: în liturgia creştină actualizarea evenimentului primordial nu e magică, întrucât Cristos însuşi este prezent şi acţionează în ritul sacramental. În schimb în liturgiile păgâne se consideră că evenimentul primordial se reactualizează în mod automat prin săvârşirea unui rit, avînd în el o putere magică.

 

Cu toate aceste deosebiri esenţiale, trebuie să admitem că atât liturgiile necreştine cât şi liturgia creştină au un mod de gândire comun, care a devenit din păcate străin omului de astăzi, făcând mai dificilă participarea reală la celebrările liturgice.

 

Pentru a evita confuzia pe care o poate crea semnificaţia actuală a cuvântului mit, vom evita folosirea lui, utilizând mai degrabă termenul de rit. (Sursa: Claudiu Dumea, Introducere în Liturgie, ITRC, Iași 1992).

 

Regina Coeli (21.04.2013)

http://www.itrc.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3184:regina-coeli-21042013&catid=107:anul-credinei&Itemid=171

Învierea lui Cristos, fapt istoric (lectură pentru timpul pascal)

 

Erezii vechi şi noi

 

În timpul vieţii sale pământeşti, Cristos de mai multe ori le-a prezentat prietenilor şi duşmanilor Învierea sa ca dovadă a misiunii sale salvatoare şi a divinităţii sale. Evanghelistul Matei scrie: „Atunci unii din cărturari şi din farizei au luat cuvântul şi i-au zis: „Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la tine!" Drept răspuns El le-a zis:, Acest neam viclean şi adulter cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona. Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului" (Mt 12, 38-40).

 

Miracolul Învierii Domnului stă la temelia credinţei creştine şi nu miracolul unui foc care ar coborî din cer în noaptea Paştelui la Sfântul Mormânt din Ierusalim. Nu e de mirare, aşadar, că adversarii creştinismului au fost şi sunt preocupaţi în primul rând de demolarea acestui miracol. Sunt cunoscute interpretările raţionaliştilor moderni în încercarea de a da învierii lui Cristos o explicaţie pur naturală.

Blândul păstor

Odată l-am văzut trecând

Cu turma pe păstorul blând,
Mergea cu turma la izvor,
Blândul păstor, blândul păstor.

 

Pe oaia ce căzuse jos
A ridicat-o El frumos
Şi-a dus-o-n braţe iubitor
Blândul păstor, blândul păstor.

 

Pe alta care la pământ
Zăcea cu picioruşul frânt
El o lega mângâietor
Blândul păstor, blândul păstor.

 

El le-a iubit cu dor nespus
Şi viaţa pentruoi şi-a pus
Şi pentru mântuirea lor
Blândul păstor, blândul păstor.

 

Dar mai târziu L-am întâlnit,
Cu spini era împodobit
Într-o mulţime de popor
Blândul păstor, blândul păstor.

 

Când L-am văzut, L-am întrebat:
Cine sunt cei ce Te-au scuipat?
Atunci a suspinat uşor
Blândul păstor, blândul păstor.

 

Şi mi-a răspuns duios şi lin:
Cei ce mi-au pus cununi de spini
Sunt oile ce le-am fost lor
Blândul păstor, blândul păstor.

 

IV Timpul Pascal (C): Iubirea, spaţiu autentic de expresie a libertăţii (omilia)

Eu sunt Păstorul cel Bun

Evanghelia - Ioan 10,27-30: În acel timp, Isus a spus: ²⁷ "Eu sunt păstorul cel bun. Oile mele ascultă glasul meu: eu le cunosc şi ele mă urmează. ²⁸ Eu le dau viaţa veşnică: nu vor pieri nicicând şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. ²⁹ Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui meu. ³⁰ Eu şi Tatăl una suntem".

 

Omilia

 

 

Aceste puţine rânduri din Evanghelia lui Ioan (10,27-30), propuse de liturgia duminicală nu ating în mod direct tema învierii, chiar dacă suntem în timpul pascal, dar merg, ca să spunem aşa, încă mai în înapoi, la misterul trinitar („eu şi Tatăl una suntem”). Între Isus păstorul şi ucenicii săi există o comuniune profundă: oile ascultă glasul păstorului şi păstorul cunoaşte oile sale. A cunoaşte şi a asculta sunt verbe care indică un dialog profund, o comuniune în existenţă, nu numai în idei.

 

Comuniunea dintre Isus şi ucenicii săi implică omul în întregime: idei, iubire, comportament.

 

Dincolo de toate acestea, fragmentul din Ioan subliniază forţa ideii de apartenenţă: Isus poate să spună oile „mele” şi „Tatăl mi le-a dat”. Isus este Domnul oilor, lui îi aparţin şi la nimeni altul. De la Isus primesc ele viaţa: „eu le dau viaţa veşnică”. Şi este afirmat în cele din urmă, în mod polemic, ceva mângâietor: nimeni nu poate să-i smulgă lui Isus oile sale. Acesta este motivul siguranţei, pe care se bazează toată speranţa ucenicului şi a Bisericii.

 

Acum mai trebuie făcute două precizări. Prima: două sunt notele care caracterizează – cum spune Isus – oile sale: ascultarea şi urmarea. Cu o precizare: a asculta glasul său şi a parcurge calea pe care el a parcurs-o. Aşadar comunitatea creştină, dacă vrea să fie sare şi lumină chiar într-o lume care se schimbă, aşa cum obişnuim să spunem astăzi, nu trebuie să obosească în căutări zadarnice şi proiecte diferite: glasul lui Isus a răsunat deja şi direcţia căii sale este trasată deja. Comunităţii creştine i se cere înainte de toate fidelitatea memoriei, nu genialitatea intervenţiei.

 

Şi a doua precizare: Isus spune că dă viaţa. Afirmaţia este deja repetată câteva rânduri înainte de fragmentul nostru (vv.17-18): „Îmi dau viaţa pentru ca apoi să o iau din nou. Nimeni nu mi-o ia, eu însumi o dau... Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl meu”. Rămânând la aceste cuvinte, Isus îşi dă viaţa în libertate deplină şi, în acelaşi timp, din porunca Tatălui. Stranie noţiune de libertate. Stranie pentru lume, dar nu pentru ucenic. Isus a spus de mai multe ori că libertatea sa nu stă în a se îndepărta de Tatăl, ci în a face întru totul voinţa sa. Libertatea şi ascultarea faţă de Tatăl (care este totdeauna ascultare pentru dăruirea de sine) coincid. Spaţiul adevărat al libertăţii este iubirea. (Sursa: http://www.qumran2.net/; mons. Bruno Maggioni [29.04.2007]; trad. pr. Isidor Chinez).

 

ALTE SURSE:

http://www.donbosco-torino.it/ita/Domenica/03-annoC/annoC/12-13/04-Pasqua/Omelie/04-Domenica-di-Pasqua-2013_C-BF.html

http://dimancheprochain.org/3903-homelie-du-4eme-dimanche-de-paques-3/

Papa va merge la Prima Sf. Împărtăşanie în parohia unui paroh român

http://ofmconv.ro/papa-va-merge-la-prima-sf-impartasanie-in-parohia-unui-paroh-roman/

Gândul zilei

 

„Omul nu poate fi exclus de la cunoaştere,

el nu trebuie eliminat,

ci mai degrabă înălţat de la starea fizică

şi psihică la cea spirituală”

(N. Berdiaev, Despre menirea omului, 21).

Problemele etice ale avortului

http://isichi.wordpress.com/2013/04/18/problemele-etice-ale-avortului/

Audiența Generală - Despre Isus miercuri 17 aprilie 2013

http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-17-apr-2013/

Locul teologic - poziţia lui Bernanos

Georges Bernanos
(1888-1943)

 

Teologul Hans Urs von Balthasar rezumă astfel poziţia lui Bernanos: „El caută locul teologic care, în această perspectivă [a vocaţiei], trebuie să fie al său în interiorul Bisericii. Este vestitor, predicator, misionar, deşi nu are nici un rang în ierarhie; rolul său este numai într-un anumit fel de a vorbi în numele poporului; Dumnezeu l-a destinat să reprezinte simţul comun al Bisericii”[1].
 

”Vă repet, dacă n-am ales comerţul, este pentru că mi se pare că drumul meu nu este acolo, şi că având această poziţie, aş ajunge repede să-mi fac adoraţiile la Viţelul de aur, ceea ce ar însemna să cad destul de jos. Dacă nu am intenţia să mă fac preot, este mai întâi pentru că mi se pare că nu am vocaţie la aceasta, şi apoi un laic poate să lupte pe mai multe terenuri unde ecleziasticul nu poate mare lucru”[2].

 

(Isidor Chinez, Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos, Sapientia, Iaşi 2012).

---

[1] H. U. von Balthasar, Le chrétien Bernanos, 126.

[2] „Lettres à l'abbé Lagrange”, OR, 1730.

Introducere la ”lectio divina”

Lectio Divina

Lectura divina de prezintă…

Eu sunt: lectio divina!

Mulţi vorbesc despre mine dar puţini sunt cei care mă cunosc... Exist doar pentru că Dumnezeu, dintotdeauna, comunică cu oamenii prin Cuvântul său. Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi. Un Cuvânt divin care se ascunde, umil, în spatele cuvintelor umane ale Sfintei Scripturi şi îşi doreşte atât de mult să ajungă la inima tuturor oamenilor, fiii săi...

Dumnezeu se revelează doar celor care îl caută cu iubire.

Se revelează, mai ales, celor care îl caută în Sfânta Scriptură. A-l căuta pe Dumnezeu, a-l cunoaşte pe Dumnezeu, a-l iubi pe Dumnezeu, este vocaţia divină la care suntem chemaţi cu toţii.

Sfânta Scriptură sau Biblia povesteşte istoria iubirii lui Dumnezeu pentru poporul său. A fost nevoie de 1000 de ani pentru a o scrie. Au fost numeroşi autorii, epocile, stilurile literare, limbajele...

În Isus, Sfânta Scriptură devine persoană.Biblia nu este doar o carte, ci o persoană vie.

De la cuvântul scris la cuvântul viu, adică de la Sfânta Scriptură la Domnul Isus, trebuie parcurs un pelerinaj spiritual angajant ce se numeşte lectio divina.

Numele meu

Este de origine latină: lectio divina. Lectio, în limba latină, înseamnă „lectură”, şi care se referă, totdeauna, la Sfânta Scriptură. Divina înseamnă „a aparţine divinului, adică lui Dumnezeu”. Aşadar este vorba despre o lectură care îi aparţine lui Dumnezeu. În timp ce tu citeşti Sfânta Scriptură, încetul cu încetul, îţi dai seama că Scriptura începe „să te citească pe tine”.

Vreţi să evanghelizaţi? Începeţi cu lectura divină

Lectio divina

 

 De când Papa Ioan Paul al II-lea a chemat Biserica la “un nou orizont de evanghelizare”, interesul pentru misiunea evanghelizării a crescut. Multe parohii şi dieceze au echipe active de evanghelizare şi birouri de evanghelizare. Totuşi, pe cât de centrală este aceasta în misiunea şi viaţa Bisericii, pe atât există încă o mare reţinere din partea multor credincioşi catolici de a se implica în ea.

Catolicii nu fac aceasta

Cu câţiva ani în urmă, am fost trimis la o mică parohie în care păstorul dorea să formeze o echipă parohială pentru evanghelizare. Ideea era ca, după un timp de formare, să fie formate trei echipe. Prima echipă s-ar concentra pe îmbogăţirea practicării active a credinţei şi implicarea catolicilor în cadrul parohiei. A doua echipă s-ar ocupa de catolicii care s-au îndepărtat de parohie. A treia echipă i-ar contacta pe cei care nu sunt catolici prin vizite informale la domiciliile acestora. Am început prin a solicita interesul conducătorilor laici din parohie. Am fost destul de surprins de răspunsul venit din partea multor parohieni activi care au fost chemaţi să se alăture echipei. Comentariul unei femei este caracteristic: “Nu suntem interesaţi de evanghelizare”. Un alt comentariu a fost şi mai relevant pentru mine în ceea ce priveşte nevoia de evanghelizare, nemaivorbind de cateheza elementară: “Catolicii nu fac astfel de lucruri!”

Să nu fugim de umbra noastră (de Anselm Grün)

Anselm Grün

 

Introducere

 

Unui om îi era frică de umbra corpului lui şi căpătase oroare de urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de acestea a luat-o la fugă. Ori, cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui. Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din alergarea tot mai rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul puterilor, a murit. El nu ştia că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost îndeajuns să se aşeze la umbră şi că pentru a-şi opri urmele ar fi fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a prostiei!

 

Mulţi oameni, astăzi, nu mai au ideea simplă de a se aşeza la umbra unui arbore. Ei preferă să fugă, aşa cum făcea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu. Totuşi, cel care fuge de umbra lui fuge spre pierderea lui. El nu află niciodată seninătatea. Aceşti contemporani care nu vor să-şi privească în faţă partea lor de umbră merg direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instalează într-o nelinişte care se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplător maladiile inimii sunt în prezent una din principalele cauze de deces. Dacă inima nu-şi găseşte liniştea, ea se epuizează şi, după un timp, sfârşeşte prin a ceda. E cazul mai ales al oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar şi cei care au o inimă sănătoasă se tem să nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de frică: ne temem de ceva. Inima simbolizează înainte de toate sentimentele. Adesea emoţiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criză cardiacă. Pentru că fugim de emoţiile noastre, inima noastră ne cheamă la ordine şi ne constrânge să ne ocupăm de ea. Se vorbeşte chiar de o „nevroză a inimii” pentru cei care sunt obsedaţi de teama că inima i-ar putea lăsa. Bolnavii de inimă dau adesea impresia că sunt crispaţi, ei se aseamănă personajului lui Chuang Tsu. Ei nu ştiu să se odihnească şi să se bucure de viaţă. Ei nu ştiu să se aşeze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamănă cu maladia tipică a unui manager: el are întotdeauna ceva important de făcut iar a se ocupa de umbra lui i se pare o copilărie! De aceea preferă să se plângă de probleme cardiace.

Cuvântul Întrupat – izvor de mântuire în soteriologia Părinților Greci (Soteriologia creştină – V)

http://isichi.wordpress.com/2013/04/14/cuvantul-intrupat-izvor-de-mantuire-in-soteriologia-parintilor-greci-soteriologia-mantuirea-crestina-v/

Regina caeli, laetare, alleluia (gregorian)

REGINA, caeli, laetare, alleluia: Quia quem meruisti portare, alleluia, Resurrexit sicut dixit, alleluia. Ora pro nobis Deum, alleluia.
V. Gaude et laetare, Virgo Maria, alleluia, R. Quia surrexit Dominus vere, alleluia.
Oremus Deus, qui per resurrectionem Filii tui, Domini nostri Iesu Christi, mundum laetificare dignatus es: praesta, quaesumus; ut, per eius Genetricem Virginem Mariam, perpetuae capiamus gaudia vitae. Per eundem Christum Dominum nostrum. Amen. http://www.institute-christ-king.org/uploads/music/Benediction/ReginaCoeli_278_alt.pdf

III Timpul Pascal (C) – A şti să iubeşti pentru a sluji oamenii (omilia)

Pescuirea minunată

Evanghelia - Ioan 21,1-19: În acel timp, ¹ Isus s-a arătat din nou ucenicilor săi la Marea Tiberiadei, şi iată cum: ² Erau împreună Simon Petru, Toma, adică Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre ucenicii lui. ³ Simon Petru le-a zis: "Mă duc să pescuiesc". I-au zis ceilalţi: "Mergem şi noi cu tine". Au plecat şi s-au urcat în luntre. În noaptea aceea nu au prins nimic. ⁴ Dimineaţă, Isus a apărut pe ţărm, dar ucenicii nu au ştiut că este Isus. ⁵ Isus le-a zis: "Fiilor, aveţi de mâncare ceva peşte?" Ei au răspuns: "Nu!" ⁶ Le-a zis el: "Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a luntrei şi veţi prinde". Au aruncat mreaja şi de data aceasta nu puteau să o tragă de mulţimea peştilor. ⁷ Atunci ucenicul pe care îl iubea Isus i-a zis lui Petru: "E Domnul!" Petru, auzind că este Domnul şi-a pus haina, căci nu avea nimic pe el, şi a sărit în apă. ⁸ Ceilalţi ucenici au venit cu luntrea, pentru că erau departe de ţărm, ca la o sută de metri, şi trăgeau mreaja cu peşti. ⁹ Când au venit la ţărm, au văzut jar pus jos, peşte deasupra şi pâine. ¹⁰ Isus le-a zis: "Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum". ¹¹ Simon Petru a urcat în luntre şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei peşti mari şi cu toate că erau atâţia nu s-a rupt mreaja. ¹² Isus le-a zis: "Veniţi şi mâncaţi!" Şi nici unul dintre ucenici nu îndrăznea să-l întrebe: "Cine eşti tu?", ştiind că este Domnul. ¹³ Isus a venit, a luat pâinea şi le-a dat-o lor, de asemenea şi peştele. ¹⁴ Era pentru a treia oară că Isus se arăta ucenicilor săi, după ce înviase din morţi. ¹⁵ După ce au mâncat, Isus i-a zis lui Simon Petru: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?" El i-a răspuns: "Da, Doamne, tu ştii că te iubesc". Isus i-a zis: "Paşte mieluşeii mei!" ¹⁶ I-a spus Isus a doua oară: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?" Petru i-a răspuns: "Da, Doamne, tu ştii că te iubesc". Isus i-a zis: "Paşte mieii mei!" ¹⁷ Şi i-a spus a treia oară: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?" Petru s-a întristat pentru că l-a întrebat a treia oară mă iubeşti şi i-a zis: "Doamne, tu toate le ştii; tu ştii că te iubesc". Isus i-a zis: "Paşte oile mele! ¹⁸ Adevăr, adevăr îţi spun: când erai mai tânăr te încingeai singur şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi". ¹⁹ A spus lucrul acesta ca să arate cu ce moarte îl va preamări Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce i-a vorbit astfel, i-a zis: "Urmează-mă!"

 

OMILIA

 

Isus apare ucenicilor întorşi în Galileea la munca lor de pescari (In 21,1-13). Diferite teme se intersectează în această povestire. Mai întâi interesanta contrapunere dintre Petru şi ucenicul predilect. Amândoi îl văd pe necunoscut pe mal, însă ucenicul predilect îl recunoaşte primul pe Domnul. Pe de altă parte Petru este cel care are iniţiativa să meargă la pescuit (v. 3), aleargă primul să-l întâlnească pe Domnul (v. 7), trage la mal mreaja plină cu peşti (v. 8). Se pare deci că evanghelistul vrea să laude – din puncte de vedere diferite – când pe unul, când pe altul: ucenicul iubit pentru perspicacitatea sa de a-l recunoaşte pe Domnul, Petru pentru puterea şi generozitatea în slujire. Clarviziunea în iubire şi promptitudinea slujirii sunt două caracteristici ale ucenicului lui Isus.

Dar un motiv încă şi mai interesant prezent în pericopă este povestirea pescuirii, a cărei semnificaţie eclezială este foarte clară. Minunea pescuirii face aluzie la misiune. Oboseala din timpul nopţii a pescarilor a fost prevestită: Isus a zis „fără mine nu puteţi face nimic” (In 15,5). Dar cu Isus totul se schimbă: aruncă mrejele şi de data aceasta le scot pline cu 153 de peşti mari. Episodul este o parabolă a misiunii viitoare: va fi goală fără Cristos, va fi rodnică cu el. Este cuvântul Domnului cel care umple mrejele, şi totdeauna va fi cuvântul său cel care va face eficace în orice timp misiunea ucenicilor. Comunitatea creştină nu poate să uite niciodată aceasta.

În sfârşit, al treilea motiv important: toţi l-au recunoscut pe Domnul atunci când el le spune: „Veniţi şi mâncaţi”. L-au recunoscut pe Cel înviat atunci când repetă unul din gesturile cele mai simbolice ale întregii sale vieţi pământeşti: slujirea la masă. Isus distribuie pâinea şi peştii (In 21,13), o amintire tăcută a înmulţirii pâinilor şi a cinei de pe urmă. Cel Înviat se face recunoscut în gestul dăruirii, care a fost adevărul întregului său drum. Nota dăruirii aparţine lui Cristos cel pământesc şi Domnului înviat. Este identitatea care îl însoţeşte în orice condiţie a sa de viaţă şi care descoperă cine este el cu adevărat.

După acest fragment comentat urmează un dialog dintre Isus şi Petru (21,15-19). Este un text foarte cunoscut. Încredinţându-i misiunea de a paşte turma sa, Isus îi cere lui Petru iubire, nu altceva. Petru trebuie să iubească turma sa, trebuie să o conducă şi să o slujească. Dar condiţia pentru a împlini această sarcină este înainte de toate aceea de a-l iubi pe Isus. Pentru a sluji oamenii nu ajunge să priveşti oamenii şi nevoile lor, dar pe Isus Cristos. (Sursa: http://www.qumran2.net; mons. Bruno Maggioni [2007]; trad. pr. Isidor Chinez).