IV Timpul Pascal (C): Iubirea, spaţiu autentic de expresie a libertăţii (omilia)

Eu sunt Păstorul cel Bun

Evanghelia - Ioan 10,27-30: În acel timp, Isus a spus: ²⁷ "Eu sunt păstorul cel bun. Oile mele ascultă glasul meu: eu le cunosc şi ele mă urmează. ²⁸ Eu le dau viaţa veşnică: nu vor pieri nicicând şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. ²⁹ Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui meu. ³⁰ Eu şi Tatăl una suntem".

 

Omilia

 

 

Aceste puţine rânduri din Evanghelia lui Ioan (10,27-30), propuse de liturgia duminicală nu ating în mod direct tema învierii, chiar dacă suntem în timpul pascal, dar merg, ca să spunem aşa, încă mai în înapoi, la misterul trinitar („eu şi Tatăl una suntem”). Între Isus păstorul şi ucenicii săi există o comuniune profundă: oile ascultă glasul păstorului şi păstorul cunoaşte oile sale. A cunoaşte şi a asculta sunt verbe care indică un dialog profund, o comuniune în existenţă, nu numai în idei.

 

Comuniunea dintre Isus şi ucenicii săi implică omul în întregime: idei, iubire, comportament.

 

Dincolo de toate acestea, fragmentul din Ioan subliniază forţa ideii de apartenenţă: Isus poate să spună oile „mele” şi „Tatăl mi le-a dat”. Isus este Domnul oilor, lui îi aparţin şi la nimeni altul. De la Isus primesc ele viaţa: „eu le dau viaţa veşnică”. Şi este afirmat în cele din urmă, în mod polemic, ceva mângâietor: nimeni nu poate să-i smulgă lui Isus oile sale. Acesta este motivul siguranţei, pe care se bazează toată speranţa ucenicului şi a Bisericii.

 

Acum mai trebuie făcute două precizări. Prima: două sunt notele care caracterizează – cum spune Isus – oile sale: ascultarea şi urmarea. Cu o precizare: a asculta glasul său şi a parcurge calea pe care el a parcurs-o. Aşadar comunitatea creştină, dacă vrea să fie sare şi lumină chiar într-o lume care se schimbă, aşa cum obişnuim să spunem astăzi, nu trebuie să obosească în căutări zadarnice şi proiecte diferite: glasul lui Isus a răsunat deja şi direcţia căii sale este trasată deja. Comunităţii creştine i se cere înainte de toate fidelitatea memoriei, nu genialitatea intervenţiei.

 

Şi a doua precizare: Isus spune că dă viaţa. Afirmaţia este deja repetată câteva rânduri înainte de fragmentul nostru (vv.17-18): „Îmi dau viaţa pentru ca apoi să o iau din nou. Nimeni nu mi-o ia, eu însumi o dau... Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl meu”. Rămânând la aceste cuvinte, Isus îşi dă viaţa în libertate deplină şi, în acelaşi timp, din porunca Tatălui. Stranie noţiune de libertate. Stranie pentru lume, dar nu pentru ucenic. Isus a spus de mai multe ori că libertatea sa nu stă în a se îndepărta de Tatăl, ci în a face întru totul voinţa sa. Libertatea şi ascultarea faţă de Tatăl (care este totdeauna ascultare pentru dăruirea de sine) coincid. Spaţiul adevărat al libertăţii este iubirea. (Sursa: http://www.qumran2.net/; mons. Bruno Maggioni [29.04.2007]; trad. pr. Isidor Chinez).

 

ALTE SURSE:

http://www.donbosco-torino.it/ita/Domenica/03-annoC/annoC/12-13/04-Pasqua/Omelie/04-Domenica-di-Pasqua-2013_C-BF.html

http://dimancheprochain.org/3903-homelie-du-4eme-dimanche-de-paques-3/