 |
| Anselm Grün |
Introducere
Unui om îi era frică de umbra
corpului lui şi căpătase oroare de urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de
acestea a luat-o la fugă. Ori, cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai
multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui.
Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din alergarea tot mai
rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul puterilor, a murit. El nu ştia
că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost îndeajuns să se aşeze la umbră şi că
pentru a-şi opri urmele ar fi fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a
prostiei!
Mulţi oameni, astăzi, nu mai au
ideea simplă de a se aşeza la umbra unui arbore. Ei preferă să fugă, aşa cum
făcea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu. Totuşi, cel care fuge de umbra
lui fuge spre pierderea lui. El nu află niciodată seninătatea. Aceşti
contemporani care nu vor să-şi privească în faţă partea lor de umbră merg
direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instalează într-o nelinişte care
se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplător maladiile inimii sunt în
prezent una din principalele cauze de deces. Dacă inima nu-şi găseşte liniştea,
ea se epuizează şi, după un timp, sfârşeşte prin a ceda. E cazul mai ales al
oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar şi cei care au o inimă
sănătoasă se tem să nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de
frică: ne temem de ceva. Inima simbolizează înainte de toate sentimentele.
Adesea emoţiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor
cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criză
cardiacă. Pentru că fugim de emoţiile noastre, inima noastră ne cheamă la
ordine şi ne constrânge să ne ocupăm de ea. Se vorbeşte chiar de o „nevroză a
inimii” pentru cei care sunt obsedaţi de teama că inima i-ar putea lăsa.
Bolnavii de inimă dau adesea impresia că sunt crispaţi, ei se aseamănă
personajului lui Chuang Tsu. Ei nu ştiu să se odihnească şi să se bucure de
viaţă. Ei nu ştiu să se aşeze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamănă cu
maladia tipică a unui manager: el are întotdeauna ceva important de făcut iar a
se ocupa de umbra lui i se pare o copilărie! De aceea preferă să se plângă de
probleme cardiace.
Calea care duce la seninătatea inimii, aşa cum a fost descrisă în special de către monahii primelor veacuri, îşi păstrează întreaga actualitate pentru că neliniştea a devenit o maladie a epocii noastre. Mulţi sunt cei care se plâng că nu-şi găsesc calmul. Pentru călugări, n-ar fi suficient să lucreze mai puţin pentru a accede la linişte. A găsi această seninătate presupune un drum lung care, trecând prin cunoaşterea aprofundată de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde, potrivit lui Augustin, este posibil să găsim odihna. Cale exigentă şi în acelaşi timp angajantă pentru că ne permite să accedem, încă aici în această lume agitată, la sabatul divin.
(…)
În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorală această absenţă a seninătăţii la multe persoane. Mereu aceeaşi plângere: „Nu-mi pot găsi odihna! Atâtea griji mă perturbă, inclusiv noaptea; mă îngrijorez pentru copiii mei care au probleme psihologice, care au ales o cale diferită de cea pe care o doream eu pentru ei”. Fără a pune la socoteală problemele financiare şi şomajul, cauze ale insomniei…
Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupă posturi de răspundere şi care se plâng că nu pot accede la seninătate. Se aşteaptă mereu ceva de la ei. Ei se întreabă dacă au luat decizia cea bună şi dacă aceasta va fi utilă pentru întreprindere…
Pentru alţii, teama de inactivitate este cauza anxietăţii. În calm şi seninătate, ei se tem să facă faţă propriului lor adevăr. Dacă nu am nimic de ce să mă agăţ se poate ca toate decepţiile vieţii să urce la suprafaţă. Risc atunci să descopăr că nimic nu mai merge în existenţa mea şi că angajamentul meu faţă de alţii este zadarnic. Continui să înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi disperare. Dar nu mai cred că ceea ce fac are un sens: totul devine gol şi tocmai de acest gol fug eu. Conştiinţa mea ar putea să-mi amintească şi să lase să vină la suprafaţă sentimente de culpabilitate: de frică fug de calm şi de linişte. Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc cu propriul meu adevăr! Pentru că vreau să evit aceasta cu orice preţ, trebuie să fiu ocupat în permanenţă. Astfel, chiar şi timpul liber devine cauză de stres şi îl acopăr cu nenumărate activităţi. Oamenii care refuză să-şi privească în faţă propriul adevăr fug de ei înşişi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoacă ei înşişi. Ei nu pot accede la calm pentru că în adâncul inimii lor nu vor cu adevărat aceasta: o frică, ancorată în profunzime, îi agită în permanenţă.
În pofida acestei incapacităţi de a găsi calmul, omul de astăzi aspiră să se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioară umplu sălile. Se aşteaptă de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare găsirea acestui calm la care aspirăm. Totuşi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru că el este rezultatul unui drum spiritual. Călugării primelor veacuri aveau drept scop să conducă omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a ieşit o şcoală de spiritualitate numită „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioară. Acest calm, această pace nu sunt cele care se găsesc în aburii alcoolului, în somnul beţiei, care sunt mai degrabă renunţare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica încetează, în care omul este regenerat şi realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienţa odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune şi meditaţie va găsi pacea în el şi în jurul lui. Se va regăsi şi va trăi în armonie cu el însuşi. Calea spirituală a monahilor este în acelaşi timp terapeutică. Înţelepciunea conţinută în sfaturile lor este redescoperită astăzi de mulţi psihologi. Această cale îşi regăseşte deplina sa actualitate doar dacă această înţelepciune se traduce în limbajul de astăzi.
Calea care duce la seninătatea inimii, aşa cum a fost descrisă în special de către monahii primelor veacuri, îşi păstrează întreaga actualitate pentru că neliniştea a devenit o maladie a epocii noastre. Mulţi sunt cei care se plâng că nu-şi găsesc calmul. Pentru călugări, n-ar fi suficient să lucreze mai puţin pentru a accede la linişte. A găsi această seninătate presupune un drum lung care, trecând prin cunoaşterea aprofundată de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde, potrivit lui Augustin, este posibil să găsim odihna. Cale exigentă şi în acelaşi timp angajantă pentru că ne permite să accedem, încă aici în această lume agitată, la sabatul divin.
(…)
În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorală această absenţă a seninătăţii la multe persoane. Mereu aceeaşi plângere: „Nu-mi pot găsi odihna! Atâtea griji mă perturbă, inclusiv noaptea; mă îngrijorez pentru copiii mei care au probleme psihologice, care au ales o cale diferită de cea pe care o doream eu pentru ei”. Fără a pune la socoteală problemele financiare şi şomajul, cauze ale insomniei…
Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupă posturi de răspundere şi care se plâng că nu pot accede la seninătate. Se aşteaptă mereu ceva de la ei. Ei se întreabă dacă au luat decizia cea bună şi dacă aceasta va fi utilă pentru întreprindere…
Pentru alţii, teama de inactivitate este cauza anxietăţii. În calm şi seninătate, ei se tem să facă faţă propriului lor adevăr. Dacă nu am nimic de ce să mă agăţ se poate ca toate decepţiile vieţii să urce la suprafaţă. Risc atunci să descopăr că nimic nu mai merge în existenţa mea şi că angajamentul meu faţă de alţii este zadarnic. Continui să înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi disperare. Dar nu mai cred că ceea ce fac are un sens: totul devine gol şi tocmai de acest gol fug eu. Conştiinţa mea ar putea să-mi amintească şi să lase să vină la suprafaţă sentimente de culpabilitate: de frică fug de calm şi de linişte. Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc cu propriul meu adevăr! Pentru că vreau să evit aceasta cu orice preţ, trebuie să fiu ocupat în permanenţă. Astfel, chiar şi timpul liber devine cauză de stres şi îl acopăr cu nenumărate activităţi. Oamenii care refuză să-şi privească în faţă propriul adevăr fug de ei înşişi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoacă ei înşişi. Ei nu pot accede la calm pentru că în adâncul inimii lor nu vor cu adevărat aceasta: o frică, ancorată în profunzime, îi agită în permanenţă.
În pofida acestei incapacităţi de a găsi calmul, omul de astăzi aspiră să se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioară umplu sălile. Se aşteaptă de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare găsirea acestui calm la care aspirăm. Totuşi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru că el este rezultatul unui drum spiritual. Călugării primelor veacuri aveau drept scop să conducă omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a ieşit o şcoală de spiritualitate numită „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioară. Acest calm, această pace nu sunt cele care se găsesc în aburii alcoolului, în somnul beţiei, care sunt mai degrabă renunţare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica încetează, în care omul este regenerat şi realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienţa odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune şi meditaţie va găsi pacea în el şi în jurul lui. Se va regăsi şi va trăi în armonie cu el însuşi. Calea spirituală a monahilor este în acelaşi timp terapeutică. Înţelepciunea conţinută în sfaturile lor este redescoperită astăzi de mulţi psihologi. Această cale îşi regăseşte deplina sa actualitate doar dacă această înţelepciune se traduce în limbajul de astăzi.
Această carte ar vrea să-i invite
pe cititorii ei să se aşeze la umbra arborelui pe care Dumnezeu însuşi ni l-a
dat. Dumnezeu ne-a invitat să ne „adăpostim sub acoperământul aripilor sale” [Psalm 60,5 (61,5)]. El este stânca
la umbra căreia ne găsim pacea. În siguranţa iubirii divine, suntem capabili să
suportăm, fără teamă, umbra noastră. „Acoperământul aripilor lui” îndepărtează
tot ce poate fi ameninţător din umbra noastră (pag.7-13). (Sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Anselm%20Grun%20-%20Invitation%20a%20la%20serenite.htm;
fragmente traduse
din cartea: Anselm Grün, Invitation à la sérénité du coeur, Editura Albin Michel,
Franta, 2002).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu