† Duminica a 23-a de peste an (B): Îi face pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească (omilie)

Isus vindecă un sordo-mut.

Evanghelia Marcu 7,31-37: În acel timp, Isus, ieşind din nou din ţinutul Tirului, a trecut prin Sidon spre Marea Galileii, în ţinutul Decapole. I-au adus un surd care vorbea cu greu şi l-au rugat să-şi pună mâna peste el. Luându-l la o parte din mulţime, i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba. Apoi, ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a zis: „Éffata!”, care înseamnă „Deschide-te!” Îndată i s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea corect. Iar el le-a poruncit să nu spună nimănui, însă cu cât mai mult le poruncea, cu atât mai mult ei îi duceau vestea şi, peste măsură de uluiţi, spuneau: „Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”.

 

 

Omilie

 

Episodul vindecării surdo-mutului ne surprinde în timp ce reluăm viaţa noastră obişnuită. Într-adevăr, am putea spune că şi în acest fragment de astăzi ne-am întâlnit chiar în ziua botezului nostru, când preotul a făcut asupra noastră exact ceea ce a făcut Isus cu surdo-mutul.

 

Atingându-ne urechile şi gura, preotul a zis: „Éffata!”  „Domnul să-ţi dea harul să asculţi imediat cuvântul său şi să mărturiseşti credinţa ta”.

 

Chiar de la începutul vieţii noastre – atunci când încă ne era imposibil să ascultăm cuvântul – ni s-a spus că ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu este salvarea noastră. Fără îndoială episodul evanghelic relatat de Marcu dobândeşte o valoare simbolică pentru întregul an care ne stă înainte, şi chiar pentru întreaga viaţă.

 

Isus se află în regiunea păgână a Tirului (Decapole). A face în acel ţinut o minune însemna deschiderea universală a evangheliei: orice bărbat şi orice femeie, oriunde locuiesc ei şi oricărei culturi i-ar aparţine, pot fi atinşi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de milostivirea sa.

 

Marcu vorbeşte despre un surdo-mut sau mai bine zis despre un om afectat de o gravă bâlbâială (vindecarea de fapt va consta în a vorbi corect), care este adus înaintea lui Isus ca să fie vindecat.

 

Isus îl duce deoparte, departe de mulţime, aproape ca să sublinieze necesitatea unui raport personal direct, intim, dintre el şi cel bolnav. Minunile, de fapt, spre deosebire de ceea ce se crede în mod superficial, nu au loc într-un climat de exaltare şi de magie, dar în ambientul unei prietenii profunde şi încrezătoare în Dumnezeu.

 

Isus conduce deoparte acel om şi, urmând o obişnuinţă veche, îi pune degetele în urechi şi apoi cu salivă îi atinge limba. Gestul apare ca un curent de iubire în timp ce Isus îl ţine de mână pe bolnav.

 

Se întâmplă mereu astfel atunci când se ţin mâinile bolnavilor, când sunt susţinute braţele celui care este slăbit, când ne apropiem cu iubire şi afect de cel care este singur şi are nevoie de ajutor.

 

Isus, prietenul oamenilor, mai ales al celor slabi, priveşte cu afect şi cu milostivire omul.

 

Poate se gândea la acest episod şi apostolul Iacob atunci când în scrisoarea sa îndeamnă creştinii să aibă o atenţie deosebită faţă de cei săraci şi slabi. Este adevărat că Dumnezeu nu este părtinitor. Dar este la fel de adevărat că inima sa este înclinată spre cei săraci şi slabi. Aceştia din urmă sunt primii în evanghelie.

 

Așa trebuie să fie pentru fiecare credincios şi pentru fiecare comunitate creştină. Isus a primit pe acel sudor-mut. Şi stă cu el deoparte. Poate îi vorbeşte; apoi îşi ridică ochii spre cer, spre Tatăl, ca să-i prezente acel om sărman surdo-mut şi scoate un suspin adânc.

 

Este rugăciunea lui Isus. În ea se uneşte mijlocirea lui Dumnezeu care poate face totul cu o mişcarea profundă pentru acel om bolnav, care are nevoie de mântuire. Astfel a făcut şi înainte de înmulţirea pâinilor, când a fost mişcat la vederea mulţimii obosite şi sfârşite şi apoi „şi-a înălţat ochii spre cer” (Mc 6,41).

 

Isus simte o tresărire în piept, o forţă care vine dinăuntru, şi-i spune surdo-mutului: „Éffata!”, adică „Deschide-te!” Este un singur cuvânt, dar ieşit dintr-o inimă plină de iubirea lui Dumnezeu. „Imediat – notează evanghelistul – i s-a dezlegat limba şi vorbea corect”.

 

Revin în minte cuvintele adresate de Isus centurionului: „Doamne, spune numai un cuvânt şi slujitorul meu se va vindeca” (Mt 8,8). Şi răsună puternicul îndemn al lui Isaia către poporul lui Israel, sclav în Babilon: „Spuneţi celor slabi de inimă: curaj! Nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul vostru vine să vă mântuiască. Atunci se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor”.

 

În acea zi, în acel colţ pierdut din Libanul de Sud actual, „Dumnezeu a venit să mântuiască” acel om de boala sa.

 

Puterea lui Dumnezeu însă nu se manifestă cu surle şi trâmbiţe. A fost doar „un” cuvânt. Da, pentru că din cuvintele evanghelice ajunge unul singur pentru a schimba omul, pentru a transforma viaţa; ceea ce este important este să iasă dintr-o inimă plină de pasiune ca aceea a lui Isus şi care să fie primit de o inimă care are nevoie, ca aceea a surdo-mutului.

 

Isus, am putea spune, nu se adresează urechii şi gurii, dar omului întreg, întregii persoane. Şi surdo-mutului, nu urechii sale, îi spune: „Deschide-te!” Şi, de fapt, omul întreg se vindecă „deschizându-se” lui Dumnezeu şi lumii. Minunea, totuşi, se realizează în două etape. Mai întâi Isus atinge urechile: este necesar ca omul „să se deschidă” ascultării Cuvântului lui Dumnezeu, apoi, şi în al doilea rând, îi atinge limba: acel om, după ce a ascultat, poate să vorbească în mod corect.

 

Da, există o legătură strânsă între ascultarea cuvântului şi capacitatea de comunicare. Cel care nu ascultă rămâne mut şi în credinţă. Adesea, în acest an, comentând Scripturile, ne-am oprit să reflectăm asupra aspectului decisiv al ascultării Cuvântului lui Dumnezeu pentru cel care crede.

 

Acest miracol ne face să reflectăm asupra legăturii care există între cuvintele noastre şi Cuvântul lui Dumnezeu. Adesea noi nu suntem suficient de atenţi la gravitatea cuvintelor noastre, la valoarea pe care o are limbajul nostru.

 

Şi totuşi, prin limbaj ne exprimăm pe noi înşine mai mult decât credem. Şi nu rare ori aruncăm cuvintele sau, mai rău, le folosim rău. Minunea care ne-a fost vestită nu priveşte atât redarea vorbirii, cât a-l face pe om să vorbească corect. Am putea spune că ne aflăm în faţa unui miracol al vorbirii corecte, vindecării unei vorbiri deficitare şi rele, pe care o stigmatizează apostolul Iacob. Şi cine dintre noi nu trebuie să ceară Domnului harul de al elibera de o vorbire prea incorectă, uneori chiar violentă şi rea, mincinoasă şi răuvoitoare? Adesea, prea adesea, uităm forţa constructivă sau distructivă a limbii noastre. Este necesar deci înainte de toate să ascultăm „cuvântul” lui Dumnezeu pentru ca el să purifice şi să facă rodnice „cuvintele” noastre, limbajul nostru, modul nostru de a ne exprima. Pentru creştini este vorba de o responsabilitate foarte gravă, pentru că unicul mod în care trebuie să împlinim misiunea evanghelizatoare este prin bagajul „cuvintelor” noastre.

 

Sunt sărace, dar incredibil de eficace; pot să mişte munţii, dacă reflectă Cuvântul. Cuvintele noastre au o importanţă teribilă. Isus spune: „În ziua judecăţii oamenii vor trebui să dea cont de fiecare cuvânt inutil spus de ei; pentru că vei fi judecat de toate cuvintele tale şi pe baza cuvintelor tale vei fi condamnat” (Mt 12,37).

 

Vindecarea surto-mutului devine emblematică în timp ce reluăm munca noastră obişnuită, pentru că ne arată că înainte de toate trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu şi apoi să comunicăm oamenilor iubirea sa.

 

 

(mons. Vincenzo Paglia [10.09.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=7913).

 

Cățeii pământului

În viaţa mea există puţine întâmplări stranii. Vina o port numai eu: mult prea devreme nu m-am mai mirat de nimic. Am fost născută într-un secol cu absurdităţile şi minunile posibile. Există în viaţa mea puţine întâmplări pe care mi-am îngăduit să le recunosc stranii. Una dintre ele s-a petrecut, cum era şi firesc, acolo unde Moldova reuşeşte să atingă tărâmul desprins din timp al Bucovinei.

 

Drumul ducea dinspre Suceava printre dealuri abia sugerate într-o înţeleaptă nesiguranţă şi printre arbori cu nume bănuite în limba veche; drumul ducea spre un loc necunoscut mie, şi locul era o mănăstire şi mănăstirea era Dragomirna.

 



Mănăstirea Dragomirna (SV)



 

Dragomirna, cu creneluri, şi turnuri, şi şanţuri de apărare; cu ziduri groase, poduri suspendate în lanţuri şi foişoare de pază. La Dragomirna, Dumnezeu şi-a luat toate măsurile de precauţie pentru a putea spune „Pace vouă”. Voroneţul, Suceviţa, Moldoviţa, Arbore, Humorul sunt biserici de sat, frumoase şi fără apărare sub aripile acoperişului de şindrilă.



Mănăstirea Dragomirna (SV)



 

Viscolelor şi duşmanilor ele nu le-au opus decât misterioasa rezistenţă a albastrului de Voroneţ şi a verdelui de Suceviţa. Dragomirna este, dimpotrivă, medievală; nu este frumoasă, ci puternică; nu se apropie de suflet, ci îl înfioară.

 

Adormisem aproape într-una din chiliile austere şi aproape militare ale mănăstirii, când am auzit ceva mişcându-se în zid. La început, a fost o mişcare reticentă încă, deşi neîndoielnică, apoi a devenit tot mai sigură, mai plurală, a devenit nenumărate mişcări, un adevărat iureş surd, simţindu-se aproape, sub tencuială. Era evident că zgomotul nu venea din odaia vecină sau dinafară, ci chiar din zid, era o mişcare interioară, ca un freamăt al pietrei. Am petrecut, ascultând-o, o noapte ciudată, înfiorată, înspăimântată, aproape plăcută. Sugestia medievală era atât de puternică, încât mă temeam să nu descopăr în zori o cauză banală, terestră, freamătului nocturn. Dar dimineaţa nu a degradat misterul.

 

Mănăstirea, înălţată de Batnovski-Vodă, fusese construită pe un schelet de stejar masiv: pilonii, grinzile interioare de susţinere, pe care s-a sprijinit cărămida şi piatra, au fost de lemn. Secolele însă, prea slabe pentru a distruge piatra, au ros lemnul, l-au fărâmiţat, l-au făcut pulbere pe care curenţii de aer au pulverizat-o. Acolo unde fusese solid punct de sprijin, stejar, a rămas un îngust tunel. Zidurile mănăstirii, susţinute înainte de puternice grinzi, sunt străbătute acum de lungi, fără capăt coridoare.

 

Şi coridoarele le locuiesc căţeii pământului. Grinzile susţineau zidul, acum zidul susţine absenţa grinzilor şi, ca un suflet al lemnului mort, noaptea aleargă căţeii pământului. Ce metaforă pentru timp! La Dragomirna, m-am gândit prima oară că oamenii ar suferi cumplit dacă nu ar avea dreptul să moară când vor, chiar dacă nu vor niciodată.

 

(Blandiana Ana, Calitate de martor, © 2004 Editura LiterNet pentru versiunea HTML).

Conciliul Vatican al II-lea [constituţii, decrete, declaraţii]

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/conciliul-vatican-ii-constituc5a3ii-decrete-declarac5a3ii.pdf

 

 

Conciliul Vatican al II-lea

 

 Introducere

 

O introducere în acest volum, care trebuie să ajute la înţelegerea acestor texte, trebuie încercat, în primul rând (I), o trecere în revistă a ceea ce este de fapt şi în general un conciliu potrivit înţelegerii credinţei catolice. Apoi (II) se poate spune câteva lucruri strict în legătură cu însuşi Conciliul Vatican II, şi în sfârşit trebuie să se răspundă (III) la unele probleme privind înţelegerea textelor prezentate aici, de către Conciliu.

 

I

 

Un Conciliu poate fi înţeles, în general, potrivit cu înţelegerea credinţei catolice, doar din învăţătura Bisericii şi doar asupra activităţii Bisericii. În această privinţă, ne aflăm deja la prima problemă, privind Biserica şi mai ales la primele trei capitole, din această Constituţiei dogmatică. Aici, natura Bisericii este descrisă de însăşi Biserica, pe cât e posibil aceasta, privind caracterul de mister al Bisericii, în această privinţă vorbeşte capitolul trei, despre existenţa unui conciliu general al acestei Biserici.

 

Biserica este comunitatea care provine de la Isus Cristos (poporul lui Dumnezeu), care crede în Isus Cristos, iar la sfârşitul istoriei speră în reîntoarcerea şi în iubirea lui Dumnezeu, dată de Isus Cristos celor care îl acceptă. Această unitate cu Isus Cristos prin credinţă, speranţă şi iubire apărută în istorie, presupune o legătură indestructibilă între Dumnezeu şi omenire. Istoria omenirii continuă după Isus Cristos, deschizându-se într-o totală accepţiune existenţială, continuând să meargă pe tărâmul de îndurare şi milă al lui Dumnezeu biruitor şi istoric, şi nu altfel. După Isus Cristos nu poate veni o altă perioadă, în care să se distrugă şi să se învingă, ceea ce prin Isus Cristos a devenit evident, datorită credinţei, speranţei şi iubirii, şi anume: Dumnezeu a salvat omenirea în ciuda păcatelor şi a caracterului ei finit, prin comunicarea, împărtăşirea personală acestei lumi. Isus Cristos nu este o oarecare forţă şi putere, ci însuşi Stăpânul şi Domnul istoriei, el acceptă să intre umil şi neînsemnat în ea, de aceea, el ca Mântuitor nu mai poate apune în istorie, iar prezenţa sa mântuitoare rămâne invincibilă.

Testamentul lui Eugen Ionescu

 Eugen Ionescu (1909-1994).

 

La 28 martie 1994, Eugène Ionesco moare după o îndelungă suferinţă. A doua zi, în publicaţia „Le Figaro Littéraire“ apare un ultim text, dictat de marele dramaturg, considerat a fi testamentul său spiritual. Scriitorul a rămas până în ultima clipă a vieţii un suflet zbuciumat, căutând mereu răspunsuri.

 

Mormântul lui Eugen Ionescu - Cimitirul Montparnasse Paris.

 

„Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.

 

Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.

 

Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.

 

Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.

 

Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.

 

Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.

 

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.

 

A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris.

 

Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

 

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.

 

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.

 

Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.

 

Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.

 

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl. Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

 

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: «Doamne, fă-mă să cred în Tine». Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

 

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.

 

S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.

 

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care i le-a luat lui Iob?

 

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu”.

(sursa: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/modele-idoli/20772-testamentul-lui-eugen-ionescu).

 

Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei (1 septembrie)

Scrisoarea Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru instituirea Zilei Mondiale de Rugăciune
pentru Îngrijirea Creaţiei
(de celebrat pe 1 septembrie)

 

Către Veneraţii Fraţi

Cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson
preşedinte al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii

Cardinalul Kurt Koch
preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

Împărtăşind cu iubitul frate Patriarhul Ecumenic Bartolomeu preocupările pentru viitorul creaţiei (cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 7-9) şi primind sugestia reprezentantului său, mitropolitul Ioannis de Pergam, care a intervenit la prezentarea enciclicei Laudato si’ despre îngrijirea casei comune, doresc să vă comunic că am decis să institui şi în Biserica Catolică „Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei”, care, începând de anul acesta, va fi celebrată la 1 septembrie, aşa cum se întâmplă deja de mult timp în Biserica Ortodoxă.

 

Creştini fiind, vrem să oferim contribuţia noastră la depăşirea crizei ecologice pe care o trăieşte omenirea. Pentru aceasta trebuie să luăm înainte de toate din bogatul nostru patrimoniu spiritual motivaţiile care alimentează pasiunea pentru îngrijirea creaţiei, amintindu-ne mereu că pentru aceia care cred în Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu făcut om pentru noi, „spiritualitatea nu este dezlipită de propriul trup, nici de natură sau de realităţile din această lume, ci mai degrabă trăieşte cu ele şi în ele, în comuniune cu tot ceea ce ne înconjoară” (ibid., 216). Criza ecologică ne cheamă aşadar la o profundă convertire spirituală: creştinii sunt chemaţi la o „convertire ecologică, ce comportă la lăsa să iasă în evidenţă toate consecinţele întâlnirii cu Isus în relaţiile cu lumea care îi înconjoară” (ibid., 217). De fapt, „a trăi vocaţia de a fi păzitori ai lucrării lui Dumnezeu este parte esenţială a unei vieţi virtuoase, nu constituie ceva opţional şi nici un aspect secundar al experienţei creştine” (ibid.).

 

Anuala Zi Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei va oferi fiecărui credincios şi comunităţilor oportunitatea preţioasă de a reînnoi adeziunea personală la propria vocaţie de păzitori ai creaţiei, înălţând către Dumnezeu mulţumirea pentru lucrarea minunată pe care El a încredinţat-o îngrijirii noastre, invocând ajutorul său pentru ocrotirea creaţiei şi milostivirea sa pentru păcatele comise împotriva lumii în care trăim. Celebrarea Zilei, la aceeaşi dată, cu Biserica Ortodoxă va fi o ocazie propice pentru a mărturisi comuniunea noastră crescândă cu fraţii ortodocşi. Trăim într-un timp în care toţi creştinii înfruntă provocări identice şi importante, la care, pentru a fi credibili şi eficienţi, trebuie să dăm răspunsuri comune. Pentru aceasta, este dorinţa mea ca această Zi să poată implica, într-un fel, şi alte Biserici şi Comunităţi ecleziale şi să fie celebrată în sintonie cu iniţiativele pe care Consiliul Ecumenic al Bisericilor le promovează cu privire la această temă.

 

Dumneavoastră, cardinal Turkson, preşedinte al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, vă cer să aduceţi la cunoştinţa Comisiilor Dreptate şi Pace din Conferinţele episcopale, precum şi a Organismelor naţionale şi internaţionale angajate în domeniul ecologic, instituirea Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei, pentru ca, în armonie cu exigenţele şi situaţiile locale, celebrarea să fie îngrijită cum se cuvine cu participarea întregului popor al lui Dumnezeu: preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi laici. În acest scop, va fi în grija acestui dicaster, în colaborare cu Conferinţele Episcopale, să realizeze oportune iniţiative de promovare şi de animare, pentru ca această celebrare anuală să fie un moment puternic de rugăciune, reflecţie, convertire şi asumare de stiluri de viaţă coerente.

 

Dumneavoastră, cardinal Koch, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, cer să luaţi contactele necesare cu Patriarhia Ecumenică şi cu celelalte realităţi ecumenice, pentru ca această Zi Mondială să poată deveni semn al unui drum parcurs împreună de toţi cei care cred în Cristos. În afară de asta, va fi de datoria acestui dicaster să se îngrijească de coordonarea cu iniţiative asemănătoare întreprinse de Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

 

În timp ce doresc cea mai amplă colaborare pentru cea mai bună demarare şi dezvoltare a Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei, invoc mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu Preasfânta Maria şi a sfântului Francisc de Assisi, a cărui Cântare a creaturilor inspiră atâţia bărbaţi şi femei de bunăvoinţă să trăiască în lauda Creatorului şi în respectarea creaţiei. Dă valoare acestor dorinţe binecuvântarea apostolică, pe care din inimă o împart vouă, domnilor cardinali, şi celor care colaborează în slujirea voastră.

                   Papa Francisc

 

(Traducător: pr. Mihai Pătrașcu; sursa: http://www.magisteriu.ro/scrisoarea-papei-de-instituire-a-zilei-mondiale-de-rugaciune-pentru-ingrijirea-creatiei-2015/).

 

Gândul zilei [salvare]



The Stations of the Cross (1954) - XII - by Ben Stahl

 

Isus Cristos a venit să plătească

pentru vina oamenilor

și pentru el vinovații sunt salvați;

dar pentru el niciunul nu are dreptul

să fie în același timp om și inocent.

Dacă un om ar fi inocent,

moartea lui Isus pe cruce nu ar fi avut sens…

 

(Filippi Nella, La nostalgia dell’assoluto

nella litteratura contemporanea,

Accademia Alfonsiana [1993-1994], p. 76).

Gregorian chant (Abbey of Clervaux)