† Duminica a 23-a de peste an (B): Îi face pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească (omilie)

Isus vindecă un sordo-mut.

Evanghelia Marcu 7,31-37: În acel timp, Isus, ieşind din nou din ţinutul Tirului, a trecut prin Sidon spre Marea Galileii, în ţinutul Decapole. I-au adus un surd care vorbea cu greu şi l-au rugat să-şi pună mâna peste el. Luându-l la o parte din mulţime, i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba. Apoi, ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a zis: „Éffata!”, care înseamnă „Deschide-te!” Îndată i s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea corect. Iar el le-a poruncit să nu spună nimănui, însă cu cât mai mult le poruncea, cu atât mai mult ei îi duceau vestea şi, peste măsură de uluiţi, spuneau: „Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”.

 

 

Omilie

 

Episodul vindecării surdo-mutului ne surprinde în timp ce reluăm viaţa noastră obişnuită. Într-adevăr, am putea spune că şi în acest fragment de astăzi ne-am întâlnit chiar în ziua botezului nostru, când preotul a făcut asupra noastră exact ceea ce a făcut Isus cu surdo-mutul.

 

Atingându-ne urechile şi gura, preotul a zis: „Éffata!”  „Domnul să-ţi dea harul să asculţi imediat cuvântul său şi să mărturiseşti credinţa ta”.

 

Chiar de la începutul vieţii noastre – atunci când încă ne era imposibil să ascultăm cuvântul – ni s-a spus că ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu este salvarea noastră. Fără îndoială episodul evanghelic relatat de Marcu dobândeşte o valoare simbolică pentru întregul an care ne stă înainte, şi chiar pentru întreaga viaţă.

 

Isus se află în regiunea păgână a Tirului (Decapole). A face în acel ţinut o minune însemna deschiderea universală a evangheliei: orice bărbat şi orice femeie, oriunde locuiesc ei şi oricărei culturi i-ar aparţine, pot fi atinşi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de milostivirea sa.

 

Marcu vorbeşte despre un surdo-mut sau mai bine zis despre un om afectat de o gravă bâlbâială (vindecarea de fapt va consta în a vorbi corect), care este adus înaintea lui Isus ca să fie vindecat.

 

Isus îl duce deoparte, departe de mulţime, aproape ca să sublinieze necesitatea unui raport personal direct, intim, dintre el şi cel bolnav. Minunile, de fapt, spre deosebire de ceea ce se crede în mod superficial, nu au loc într-un climat de exaltare şi de magie, dar în ambientul unei prietenii profunde şi încrezătoare în Dumnezeu.

 

Isus conduce deoparte acel om şi, urmând o obişnuinţă veche, îi pune degetele în urechi şi apoi cu salivă îi atinge limba. Gestul apare ca un curent de iubire în timp ce Isus îl ţine de mână pe bolnav.

 

Se întâmplă mereu astfel atunci când se ţin mâinile bolnavilor, când sunt susţinute braţele celui care este slăbit, când ne apropiem cu iubire şi afect de cel care este singur şi are nevoie de ajutor.

 

Isus, prietenul oamenilor, mai ales al celor slabi, priveşte cu afect şi cu milostivire omul.

 

Poate se gândea la acest episod şi apostolul Iacob atunci când în scrisoarea sa îndeamnă creştinii să aibă o atenţie deosebită faţă de cei săraci şi slabi. Este adevărat că Dumnezeu nu este părtinitor. Dar este la fel de adevărat că inima sa este înclinată spre cei săraci şi slabi. Aceştia din urmă sunt primii în evanghelie.

 

Așa trebuie să fie pentru fiecare credincios şi pentru fiecare comunitate creştină. Isus a primit pe acel sudor-mut. Şi stă cu el deoparte. Poate îi vorbeşte; apoi îşi ridică ochii spre cer, spre Tatăl, ca să-i prezente acel om sărman surdo-mut şi scoate un suspin adânc.

 

Este rugăciunea lui Isus. În ea se uneşte mijlocirea lui Dumnezeu care poate face totul cu o mişcarea profundă pentru acel om bolnav, care are nevoie de mântuire. Astfel a făcut şi înainte de înmulţirea pâinilor, când a fost mişcat la vederea mulţimii obosite şi sfârşite şi apoi „şi-a înălţat ochii spre cer” (Mc 6,41).

 

Isus simte o tresărire în piept, o forţă care vine dinăuntru, şi-i spune surdo-mutului: „Éffata!”, adică „Deschide-te!” Este un singur cuvânt, dar ieşit dintr-o inimă plină de iubirea lui Dumnezeu. „Imediat – notează evanghelistul – i s-a dezlegat limba şi vorbea corect”.

 

Revin în minte cuvintele adresate de Isus centurionului: „Doamne, spune numai un cuvânt şi slujitorul meu se va vindeca” (Mt 8,8). Şi răsună puternicul îndemn al lui Isaia către poporul lui Israel, sclav în Babilon: „Spuneţi celor slabi de inimă: curaj! Nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul vostru vine să vă mântuiască. Atunci se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor”.

 

În acea zi, în acel colţ pierdut din Libanul de Sud actual, „Dumnezeu a venit să mântuiască” acel om de boala sa.

 

Puterea lui Dumnezeu însă nu se manifestă cu surle şi trâmbiţe. A fost doar „un” cuvânt. Da, pentru că din cuvintele evanghelice ajunge unul singur pentru a schimba omul, pentru a transforma viaţa; ceea ce este important este să iasă dintr-o inimă plină de pasiune ca aceea a lui Isus şi care să fie primit de o inimă care are nevoie, ca aceea a surdo-mutului.

 

Isus, am putea spune, nu se adresează urechii şi gurii, dar omului întreg, întregii persoane. Şi surdo-mutului, nu urechii sale, îi spune: „Deschide-te!” Şi, de fapt, omul întreg se vindecă „deschizându-se” lui Dumnezeu şi lumii. Minunea, totuşi, se realizează în două etape. Mai întâi Isus atinge urechile: este necesar ca omul „să se deschidă” ascultării Cuvântului lui Dumnezeu, apoi, şi în al doilea rând, îi atinge limba: acel om, după ce a ascultat, poate să vorbească în mod corect.

 

Da, există o legătură strânsă între ascultarea cuvântului şi capacitatea de comunicare. Cel care nu ascultă rămâne mut şi în credinţă. Adesea, în acest an, comentând Scripturile, ne-am oprit să reflectăm asupra aspectului decisiv al ascultării Cuvântului lui Dumnezeu pentru cel care crede.

 

Acest miracol ne face să reflectăm asupra legăturii care există între cuvintele noastre şi Cuvântul lui Dumnezeu. Adesea noi nu suntem suficient de atenţi la gravitatea cuvintelor noastre, la valoarea pe care o are limbajul nostru.

 

Şi totuşi, prin limbaj ne exprimăm pe noi înşine mai mult decât credem. Şi nu rare ori aruncăm cuvintele sau, mai rău, le folosim rău. Minunea care ne-a fost vestită nu priveşte atât redarea vorbirii, cât a-l face pe om să vorbească corect. Am putea spune că ne aflăm în faţa unui miracol al vorbirii corecte, vindecării unei vorbiri deficitare şi rele, pe care o stigmatizează apostolul Iacob. Şi cine dintre noi nu trebuie să ceară Domnului harul de al elibera de o vorbire prea incorectă, uneori chiar violentă şi rea, mincinoasă şi răuvoitoare? Adesea, prea adesea, uităm forţa constructivă sau distructivă a limbii noastre. Este necesar deci înainte de toate să ascultăm „cuvântul” lui Dumnezeu pentru ca el să purifice şi să facă rodnice „cuvintele” noastre, limbajul nostru, modul nostru de a ne exprima. Pentru creştini este vorba de o responsabilitate foarte gravă, pentru că unicul mod în care trebuie să împlinim misiunea evanghelizatoare este prin bagajul „cuvintelor” noastre.

 

Sunt sărace, dar incredibil de eficace; pot să mişte munţii, dacă reflectă Cuvântul. Cuvintele noastre au o importanţă teribilă. Isus spune: „În ziua judecăţii oamenii vor trebui să dea cont de fiecare cuvânt inutil spus de ei; pentru că vei fi judecat de toate cuvintele tale şi pe baza cuvintelor tale vei fi condamnat” (Mt 12,37).

 

Vindecarea surto-mutului devine emblematică în timp ce reluăm munca noastră obişnuită, pentru că ne arată că înainte de toate trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu şi apoi să comunicăm oamenilor iubirea sa.

 

 

(mons. Vincenzo Paglia [10.09.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=7913).