 |
| Eugen Ionescu (1909-1994). |
La
28 martie 1994, Eugène Ionesco moare după o îndelungă suferinţă. A doua zi, în
publicaţia „Le Figaro Littéraire“ apare un ultim text, dictat de marele
dramaturg, considerat a fi testamentul său spiritual. Scriitorul a rămas până
în ultima clipă a vieţii un suflet zbuciumat, căutând mereu răspunsuri.
 |
| Mormântul lui Eugen Ionescu - Cimitirul Montparnasse Paris. |
„Mesajele nu au nici un efect
asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să
scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape
ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi,
câteodată, un somn atât de plăcut.
Mi se joacă piesele cam peste tot
în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi
dureri prea violente.
Ştiu că se va sfârşi curând, dar,
cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.
Câteodată vin să mă vadă
prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o
oră obosesc.
Oare ce altceva făceam, mai bine,
înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.
Îmi simt mintea goală şi mi-e
greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e
plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă
gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori
poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot
ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă
gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că
după va fi bucuria.
Care este forma lui Dumnezeu?
Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.
Am fost ajutat în carieră –
carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez
recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a
crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului
că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată –
după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris.
Apoi, mai târziu, au fost toţi
profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Dar pe parcursul vieţii, mai ales
soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel
mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris
nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.
Datorez mult şi unui escroc,
Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New
York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a
adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.
Au fost, apoi cronicile literare
engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de
stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi
mă credeau de dreapta.
Apoi, încă o dată soţia mea,
mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut
bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a
dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.
Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul sf. Sava care m-au gonit din liceu,
ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie,
ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni
(liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul
la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din
frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat
câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea
Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.
Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei
mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele
şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la
Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci
când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la
Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe
jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate
Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile
şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada
Claude Terrasse, dl. Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat
să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate
trimis de Domnul.
Şi astfel, din mână în mână, am
ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea
la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte,
fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit,
pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor
mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele
Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre
care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: «Doamne, fă-mă
să cred în Tine». Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte,
există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi papa Ioan Paul al
II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi
cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar
cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe
care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este
despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea
identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi
în afara timpului.
Nu apărem pe pământ pentru a
trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede
începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără
Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina
modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul
în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida
bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului
integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o
facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.
Înainte, sculându-mă în fiecare
dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum
spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi
vitele pe care i le-a luat lui Iob?
În acelaşi timp, în ciuda a
orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci
există şi Dumnezeu”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu