Sfântul padre Pio – Toată viaţa dedicată bolnavilor…

Sfântul padre Pio (1887-1968)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/sfantul-padre-pio.pdf
 

Padre Pio a fost omul suferinţei. Toată viaţa şi-a petrecut-o în permanente dureri şi chinuri fizice, mereu însoţite de grele încercări morale şi spirituale care îi însângerau sufletul. Trupul i-a fost crucificat timp de cincizeci de ani; sufletul - de-a lungul întregii existenţe.

 

Ca preot, Padre Pio poate fi definit drept „medicul” suferinţei. Şi-a exersat această misiune în confesional, unde petrecea până la optsprezece, nouăsprezece ore pe zi pentru a „îngriji” bolile sufletului, şi în viaţa socială, construind un mare spital, destinat mai ales bolnavilor lipsiţi de bani, şi căruia a ţinut să-i dea numele „Casa de Alinare a Suferinţei”.

 

La această mare înfăptuire, părintele a început să se gândească din tinereţe. Se spune că ideea i-a fost încredinţată de Isus în timpul unei viziuni mistice.

 

La începutul anilor douăzeci, după ce se răspândise vestea stigmatelor lui Padre Pio, la San Giovanni Rotondo au început să vină mii de bolnavi, în căutarea vindecării miraculoase. Părintele, ştiind că nu-i poate ajuta pe toţi, s-a hotărât să se îngrijească de alinarea acelor suferinţe printr-un tratament medical adecvat, oferit bolnavilor cu cea mai adâncă iubire creştină.

 

Pe atunci, în tot ţinutul Gargano nu exista nici un spital. Cel mai apropiat de San Giovanni Rotondo se găsea la Foggia, şi pentru a ajunge la el trebuia să parcurgi patruzeci de kilometri de drum greu, cu mijloace de transport rudimentare.

 

În centrul localităţii San Giovanni Rotondo se găsea o veche mănăstire de Clarise: Padre Pio a transformat-o într-un spital minuscul, dar funcţional, cu două saloane, douăzeci de paturi, o sală de operaţii cu dotarea respectivă. A fost numit „Spitalul Sfântul Francisc” şi a fost inaugurat în ianuarie 1925.

 

Diverşi medici, prieteni ai părintelui, au început cu entuziasm să-şi ofere munca în mod gratuit, dar apoi au obosit. În puţin timp, micul spital a rămas inactiv şi a trebuit să fie închis.

 

Dar Padre Pio n-a renunţat la ideea sa. Şi-a dat seama că o operă de acest gen, pentru a funcţiona, are nevoie de solide temelii economice şi s-a străduit să le găsească. Biografiile oficiale ale lui Padre Pio încep să vorbească despre Casa de Alinare a Suferinţei în anii patruzeci, dar la acea dată părintele lucra deja în secret la opera sa de un deceniu. Despre acei zece ani de activitate nimeni nu vorbeşte. Şi totuşi, sunt interesanţi, deoarece demonstrează spiritul întreprinzător şi elanul organizatoric ale lui Padre Pio. Am consultat numeroase biografii ale părintelui, cărţile despre Casa de Alinare a Suferinţei, şi nici una nu rosteşte vreun cuvânt despre cei zece ani de obositoare căutare a finanţărilor pentru începerea construcţiei.

 

Probabil că tăcerea se datorează prezenţei lui Emanuele Brunatto, omul care, cu abilitatea sa de detectiv, îi demascase pe calomniatorii lui Padre Pio, spulberând acuzaţiile diabolice şi obligând autorităţile ecleziastice să-şi retragă gravele condamnări pronunţate împotriva capucinului.

 

După cum am văzut deja, pentru a obţine acest lucru, Brunatto fusese obligat să dezvăluie în public nelegiuirile unor personalităţi ecleziastice şi religioase, devenind astfel un „om incomod”. În mediile ecleziastice, lumea preferă şi în ziua de azi să păstreze asupra lui tăcerea cea mai deplină, însă Padre Pio ţinea mult la el. Îi cunoştea toate defectele, dar şi fidelitatea sa absolută, iar în momentele cele mai delicate recurgea la sprijinul lui. A făcut-o şi în anii treizeci, când pusese la cale o adevărată „lovitură economică”, prin intermediul căreia urma să-şi realizeze visul de ajutorare a bolnavilor. Iată, reconstituită prin documente absolut inedite, povestea acelei „lovituri”, care i-a permis lui Padre Pio să găsească banii pentru a începe construcţia clinicii.

 

În 1929, contesa Baiocchi a fost vindecată în mod miraculos de Padre Pio. Pentru a se revanşa, femeia a pus la dispoziţia părintelui câştigurile care vor fi obţinute din exploatarea unei serii de brevete, ce urmau să revoluţioneze sistemul feroviar mondial, înlocuind motorul cu aburi prin cel cu naft.

 

Brevetele le aparţineau inventatorilor Fausto Zarlatti şi Umberto Simoni, iar pentru exploatarea lor se constituise Societatea Zarlatti, compusă din contele Vincenzo Baiocchi, contele Alessandroni, avocatul Antonio Angelini Rota, inginerul Umberto Simoni (unul din cei doi inventatori) şi contele Edoardo Aluffi, din corpul de gardieni ai Papei. La intervenţia contesei Baiocchi, în societate a fost chemat şi Padre Pio, care a cerut să fie reprezentat prin prietenul său Emanuele Brunatto.

 

Primele experimente cu noile motoare dăduseră rezultate pozitive. Între 15 aprilie şi 15 noiembrie 1930, câteva locomotive cu motorul Zarlatti străbătuseră de mai multe ori traseul Roma-Ostia, cu un total de 3500 de kilometri, demonstrând valabilitatea brevetului. Deci, era necesar să fie cunoscut şi în străinătate, pentru a-l include pe piaţa internaţională, iar această misiune i-a fost încredinţată lui Emanuele Brunatto.

 

La sugestia lui Padre Pio, pentru a evita obişnuitele neînţelegeri şi tărăgăneli birocratice italiene, Brunatto s-a mutat la Paris, unde a înfiinţat o filială franceză a Societăţii Zarlatti. Din Italia, părintele urmărea fiecare pas al prietenului său, după cum o dovedesc diversele bilete autografe conţinând instrucţiuni detaliate, trimise lui Brunatto.

 

Erau la curent cu această operaţiune şi alţi prieteni ai părintelui, ca Francesco Morcaldi, primarul din San Giovanni Rotondo, şi Antonio Massa.

 

La 4 martie 1931, Antonio Massa i-a trimis lui Morcaldi următoarea scrisoare, în care Padre Pio este indicat doar ca „prietenul”: „Scumpul meu Ciccillo, nu m-am dus în vizită la prietenul nostru, pentru că era zăpadă mare, dar aseară am avut cu el o lungă discuţie. În ce priveşte vânzarea acţiunilor Zarlatti, mi-a zis că e un lucru foarte periculos. Vânzarea trebuie făcută atunci când Emanuele Brunatto se întoarce din străinătate. Tu mi-ai spus că inginerul Simoni ar vinde 50 de acţiuni cu 1500 de lire. Dacă nu le-a dat încă nimănui, opreşte-l, pentru că prietenul ar putea găsi pe altcineva dintre ai noştri care le-ar cumpăra, ca să nu ajungă pe mâini străine. Dragă Ciccillo, părintele insistă foarte mult în direcţia aceasta, deci nu pierde vremea”.

 

Brunatto, în străinătate, se mişca repede. De la Paris, a trecut la Berlin, pentru că Societăţile Maschinenbahn şi Krupp erau interesate de brevet. Între timp, Sfântul Scaun îi interzisese lui Padre Pio să aibă relaţii cu persoane străine de mănăstire. Din clipa aceea, părintele nu s-a mai putut interesa personal de mersul afacerii, iar Brunatto a continuat de unul singur.

 

Credinciosul prieten al lui Padre Pio, însă, dădea peste greutăţi tot mai mari. Avea nevoie de bani. Prin intermediul lui Morcaldi, a cerut un împrumut de douăzeci de mii de franci, care pentru acele timpuri însemna foarte mult, stârnind nemulţumirea celorlalţi asociaţi de la Zarlatti.

 

În 1931, Brunatto s-a mutat la Bruxelles pentru a plasa acţiuni în Belgia. Întrucât avea nevoie de fonduri şi nu reuşea să le obţină din Italia, s-a transformat pentru ocazie în impresar de cinema, de teatru, scenograf. În 1932, s-a întors în Italia, unde a avut o întâlnire furtunoasă cu Morcaldi şi unde câţiva acţionari de la Zarlatti l-au acuzat de înşelăciune. Brunatto nu s-a descurajat în faţa acestor noi greutăţi; dimpotrivă, a consolidat reprezentanţa pariziană a societăţii cu un sediu nou şi luxos.

 

În 1935, a încercat o afacere colosală pentru Zarlatti cu Uniunea Sovietică. În '37, îşi face reapariţia Padre Pio. Îl trimite pe Morcaldi la Paris pentru a-i duce lui Brunatto o foarte afectuoasă scrisoare, ce dovedeşte că a continuat să aibă deplină încredere în el: „Scumpul meu prieten întru Cristos”, i-a scris Padre Pio, „fie ca Isus să te ajute şi să te întărească, iar harul său să te însufleţească. Vine la tine prietenul nostru comun Ciccillo şi prin el îţi trimit îmbrăţişarea mea părintească. Ferice de el că te poate vedea în carne şi oase. Aş vrea din tot sufletul să fiu şi eu cu tine. Dar facă-se întotdeauna voia Bunului Dumnezeu. Vreau apoi să te rog insistent să nu pui obstacole în calea negocierii brevetului cu Statele Unite. Scumpul meu, nu-i împinge la disperare pe aceşti bieţi oameni care sunt în absoluta imposibilitate de a face chiar cel mai mic sacrificiu. De altfel, trei la sută nu e de lepădat. Răspunde-mi degrabă prin Ciccillo şi nu pierdeţi nici timpul, nici prilejul cel mai potrivit. Eu mă gândesc mereu la tine cu adevărată şi sfântă iubire întru Domnul şi te îmbrăţişez”.

 

Cesiunea brevetului în străinătate începuse să dea roade, după cum se deduce dintr-o scrisoare în care Brunatto le cere asociaţilor de la Roma să-i trimită partea care i se cuvine începând cu 1935.

 

Între timp, Padre Pio, aflând că brevetul a început să producă bani, şi-a grăbit paşii în Italia. La sfârşitul anului 1939, a reunit un grup de prieteni la San Giovanni Rotondo, dându-le sarcina de a pune temeliile marelui proiect.

 

Oamenii cărora părintele le încredinţa această misiune erau persoane ce se obişnuiseră să-i asculte discursurile aparent ilogice şi lipsite de simţ practic. Era vorba de doctorul Guglielmo Sanguinetti, un fost mason care, după ce fusese convertit de către Padre Pio, îşi părăsise satul şi îşi construise o căsuţă lângă mănăstirea Santa Maria delle Grazie, la San Giovanni Rotondo, dedicându-se îngrijirii gratuite a bolnavilor fără bani. Celălalt era doctorul Carlo Kiswarday, un farmacist din Zara. Într-o zi, pornise cu soţia lui spre Bavaria, pentru a o vedea pe stigmatizata germană Teresa Neumann; dar, ajungând la Bressanone, fără să ştie de ce, îşi schimbase drumul şi mersese la San Giovanni Rotondo, la Padre Pio. De aici nu mai plecase. Şi el îşi construise o căsuţă în apropiere de mănăstirea capucinului. Al treilea era doctorul Mario Sanvico, un veterinar care la Perugia avea o prosperă fabrică de bere, dar a preferat să se stabilească la San Giovanni Rotondo pentru a rămâne alături de Padre Pio.

 

Cei trei bărbaţi, după ce au stat de vorbă îndelung cu părintele despre construcţia pe care voia s-o realizeze, au convocat un consiliu de familie care a reprezentat şi prima şedinţă a membrilor fondatori. În procesul verbal al întâlnirii stă scris: „La 9 ianuarie 1940, orele 16,30, în casa Sanvico-Sanguinetti, s-au întrunit următorii: domnişoara Ida Seitz, doctorul Carlo Kiswarday, doctorul Mario Sanvico, doamna Maria Antonietta Sanvico, doamna Mary Kiswarday, pentru a constitui un comitet de întemeiere a clinicii, potrivit intenţiilor lui Padre Pio din Pietrelcina. Cei prezenţi, după ce l-au ascultat pe doctorul Mario Sanvico cât este de mare dorinţa părintelui, au cântărit în linii mari acţiunile de întreprins. Cu ajutorul Providenţei, comitetul se constituie din următorii: fondatorul operei, Padre Pio din Pietrelcina (care deocamdată doreşte să nu fie menţionat); secretar, doctorul Mario Sanvico; casier-contabil, Carlo Kiswarday; medic-tehnician, doctorul Guglielmo Sanguinetti; directoare pentru organizarea internă, domnişoara Ida Seitz. Se convine asupra faptului că tot ceea ce se va întreprinde va trebui să aibă acordul lui Padre Pio”.

 

Două ore mai târziu, Padre Pio a fost informat de ceea ce se stabilise la şedinţă. În jurnalul doctorului Mario Sanvico se citeşte: „La ora 18,30 eu şi doctorul Carlo Kiswarday am mers la Padre Pio, i-am înfăţişat varianta de organizare a operei şi l-am întrebat dacă a fost interpretat corect gândul său. Părintele aprobă cu bucurie iniţiativa şi binecuvântează proiectul. Pronunţă următoarele cuvinte: «Din seara aceasta începe marea mea ctitorie pământească. Vă binecuvântez pe voi şi pe toţi cei ce vor contribui la ctitoria mea care va fi tot mai mare şi mai frumoasă». Apoi, Padre Pio îi înmânează casierului, doctorul Carlo Kiswarday, ca primă donaţie, o monedă de aur de zece franci, exclamând: «Şi eu vreau să-mi dau obolul!...»”.

 

Cinci zile mai târziu, a găsit deja numele pe care vrea să-l dea ctitoriei sale. E un nume care cuprinde în semnificaţia sa un înalt angajament moral faţă de bolnavi şi care e, în acelaşi timp, cea mai nobilă misiune ce se poate realiza printre oameni. Doctorul Sanvico scrie în jurnal: „14 ianuarie, duminică. În seara aceasta, la ora 19, l-am întrebat pe Padre Pio ce nume vrea să dea Ctitoriei sale şi mi-a răspuns pe loc: «Casa de Alinare a Suferinţei»”.

 

Comitetul din San Giovanni Rotondo era la curent cu activitatea lui Brunatto în Franţa. De fapt, în jurnalul doctorului Sanvico se află această consemnare precisă: „Părintele crede că brevetul Zarlatti e potrivit pentru a-i finanţa Ctitoria”.

 

În acea perioadă, Franţa tocmai trăia experienţele celui de-al doilea război mondial, iar Brunatto fusese implicat în aventuri politice care îl făcuseră chiar să ajungă la închisoare. Ca italian, încă înainte de ocupaţia germană, era considerat duşman. Constatând că se strică situaţia şi că orice e posibil, Brunatto s-a îngrijit să pună în siguranţă banii lui Padre Pio. La 9 iunie 1941, folosindu-se de Banque Italo-Française de Crédit, a trimis la San Giovanni Rotondo un cec pe numele lui Padre Pio, prin intermediul băncii Credito Italiano din Florenţa, cu următoarea indicaţie precisă: „Comitetului pentru construcţia clinicii din San Giovanni Rotondo”. Cecul conţinea suma de trei milioane şi jumătate de franci francezi, care la cursul actual ar însemna multe sute de milioane de lire. Acea sumă i-a permis lui Padre Pio să înceapă lucrările de construcţie.

 

Între timp, războiul a cuprins şi Italia, iar Padre Pio a trebuit să-şi amâne proiectul. L-a reluat la sfârşitul conflictului. La 5 octombrie 1946, membrii fondatori ai comitetului pentru construcţia clinicii şi-au făcut un statut legal şi au hotărât demararea lucrărilor.

Era nevoie de un proiect de construcţie. Părintele le-a examinat pe cele care i-au fost prezentate. A rămas pe deplin mulţumit doar de unul singur, semnat de inginerul Candeloro din Pescara, şi a hotărât să-l realizeze. A fost convocat autorul şi s-a descoperit că inginerul Candeloro nu există; proiectul fusese făcut de un oarecare Angiolino Lupi, care nu era nici măcar geometru.

 

Provenind din Abruzzo, având un caracter imposibil, fiu de oameni săraci, Angiolino Lupi făcuse doar cinci ani de şcoală primară. Nu avusese niciodată o anumită meserie. Când apărea un post liber, se prefăcea expert în sectorul respectiv şi încerca marea cu degetul. În tinereţe, la Castelfreddone, pentru a câştiga un ban, îi fotografia pe morţi. Lumea de pe-acolo era foarte nevoiaşă şi nu cheltuia pentru a-şi face poze. De fiecare dată când murea cineva, rudele se plângeau că nu au nici o imagine a defunctului. Atunci apărea Angiolino cu un Kodak ieftin. Ştergând chipul cadavrelor cu o cârpă umezită în apă călduţă, reuşea să le facă să deschidă ochii pentru câteva secunde, până le făcea poza.

 

Plecând din sat, Angiolino lucrase la Chieti, Lanciano, Pescara, Roma, în Siria şi Egipt. Fusese tâmplar, decorator, muncitor în turnătorie, scenograf. Era un om uriaş şi bine legat. Purta pantaloni de zuav, maiou şi cizme imense. Avea o fire îngrozitoare. Odată, pe când lucra într-o mănăstire, se certase cu toţi călugării şi, într-o criză de furie, a legat vreo opt de-o schelă.

 

Acest om atât de ciudat i-a plăcut lui Padre Pio, care l-a vrut alături de sine.

 

Lupi a devenit proiectantul, realizatorul şi şeful lucrărilor pentru Casa de Alinare a Suferinţei. În puţin timp, a organizat un şantier care era o minunăţie. I-a transformat pe muncitorii agricoli din zonă în tâmplari, fierari, zidari, dulgheri, decoratori, zugravi. Depăşind enorme dificultăţi tehnice, a realizat o operă pe care arhitecţi celebri au definit-o ca „un autentic miracol”.

 

La un moment dat, un inginer electronist din Foggia l-a dat în judecată pe Angiolino pentru „exercitarea abuzivă a profesiei”. Informându-l pe Padre Pio despre cele întâmplate, Angiolino a întrebat cu îngrijorare: „Mă vor băga la închisoare?”. „Nu te teme, fiule”, i-a răspuns părintele, „judecătorii vor fi înţelegători. Cel care te-a reclamat şi-a primit diploma de la oameni; tu, în schimb, ai primit-o de la Dumnezeu”. Procesul s-a spulberat ca un balon de săpun.

 

Lucrările pentru construirea marii clinici au durat zece ani. Se întrerupeau atunci când nu mai erau bani şi reîncepeau atunci când se primeau noi ajutoare. Padre Pio a respins întotdeauna cu hotărâre orice propunere din partea Institutelor de Credit, care voiau să finanţeze construcţia prin împrumuturi masive de capital. El repeta mereu: „Aceasta e casa Providenţei: dacă Providenţa nu are fonduri la dispoziţie, se întrerup lucrările”.

 

De la fereastra mănăstirii, urmărea creşterea ctitoriei sale, cu emoţie. Don Giuseppe Orlando, prietenul apropiat al lui Padre Pio şi consăteanul său, părăsise Pietrelcina şi venise să muncească pe şantier. El a povestit: „Părintele mă pândea în fiecare zi de la geamul mănăstirii, iar seara îmi scutura sutana de praful strâns peste zi. Cât era de mulţumit!”

 

Parcurgând lista cu donaţii primite în timpul construirii Casei de Alinare a Suferinţei, dăm peste episoade emoţionante. Alături de sume uriaşe, provenind de la oameni bogaţi, se află o mie de lire de la o învăţătoare pensionară, zece lire trimise de un copil surd, cincizeci de lire aduse de o mamă văduvă care prin acel cadou rămânea cu totul lipsită de economii.

 

Cu sprijinul ziaristei engleze Barbara Ward şi al logodnicului ei, comandantul Jackson, fundaţia americană UNRA a trimis 400 de milioane pentru spitalul lui Padre Pio. Au ajuns la destinaţie doar 250, pentru că celelalte 150 statul italian le-a deturnat în mod misterios. În acelaşi timp, Mario Gambino, un muncitor italo-american, om de serviciu la Hunter College din New York, a trimis cinci dolari. Câteva zile mai târziu, Mario Gambino i-a trimis un alt plic lui Padre Pio, cu alţi zece dolari: câte unul pentru fiecare din cei zece copii ai săi. Gestul l-a emoţionat pe capucin şi pe prietenii săi. Cu cei cincisprezece dolari, au constituit „Fondul Mario Gambino”, care a devenit „Casa de Ajutor a Săracilor”, o iniţiativă ce le-a permis tuturor celor ce nu aveau bani şi nu erau sprijiniţi de nici o societate să fie de asemenea îngrijiţi în spitalul lui Padre Pio.

 

În 1956, Casa de Alinare a Suferinţei a fost terminată. La 5 mai, a avut loc inaugurarea. Ceremonia solemnă a fost prezidată de cardinalul Giacomo Lercaro. Erau prezente multe personalităţi: ministrul Braschi, ca reprezentant al Guvernului, senatorul Merzagora şi deputatul Petrilli, ca reprezentanţi ai celor două Camere; deputatul Medi, Beniamino Gigli, generalul Lorenzotti. Au venit mari medici din lumea întreagă: Italia era reprezentată de Valdoni, Alonzo, Condorelli, Ascenzi, Chini, Cassano, Puddu; din Statele Unite au sosit White şi Wangesteen; din Suedia, Olivercrona şi Nylon; din Spania, Cibert-Queralto; din Argentina, Tarquini; din Belgia, Lequime; din Elveţia, Mahaim; din Franţa, Lian; din Anglia, Evans. Toţi, fără rezerve, admirau marea ctitorie înălţată în acel ţinut îndepărtat de mijloacele de comunicare.

Pius al XII-lea, la câteva zile după inaugurare, primindu-l pe unul dintre medici, a spus: „Spitalul din San Giovanni Rotondo, care se deschide acum, e rodul uneia din cele mai înalte intuiţii, al unui ideal îndelung chibzuit şi perfecţionat în contactul cu cele mai diverse şi mai crude aspecte ale suferinţei morale şi fizice ale omenirii”.

 

În primăvara anului 1957, Padre Pio i-a trimis o scrisoare Papei şi i-a prezentat anumite probleme care apăruseră odată cu ctitoria sa.

 

Padre Pio era om al bisericii, făcuse jurământul de sărăcie. Nu putea interveni în afacerile administrative şi era foarte conştiincios în respectarea datoriilor sale. Din toate colţurile lumii, primea cadouri, moşteniri, donaţii, bani lichizi şi bunuri imobiliare. Uneori i se întâmpla ca moştenitorii binefăcătorilor să se opună executării testamentului, afirmând că Padre Pio este călugăr şi deci nu are dreptul să primească moştenire. Cum trebuia să se comporte în asemenea situaţii?

 

La 4 aprilie 1957, Pius al XII-lea, prin intermediul adjunctului său, monseniorul Dell'Acqua, i-a răspuns părintelui, scutindu-l de jurământul de sărăcie, în ceea ce priveşte bunurile Casei de Alinare a Suferinţei.

 

Nu era vorba de o totală suspendare a jurământului. Padre Pio, în calitate de capucin, continua să aibă toate obligaţiile respective. Dar era scos de sub jurisdicţia superiorilor săi, în ceea ce priveşte administrarea bunurilor Casei de Alinare a Suferinţei, de care trebuia să răspundă numai şi în mod direct în faţa Sfântului Scaun.

 

Casa de Alinare a Suferinţei e principala ctitorie a lui Padre Pio. El o numea „lumina ochilor mei”. Pentru realizarea sa a muncit şi a suferit enorm. În timpul vieţii lui, părintele a văzut înălţate doar o parte din actualele clădiri. Nimeni nu credea că un spital poate avea vreun viitor acolo, în vârful muntelui. Dar Padre Pio vedea altfel lucrurile. În discursul ţinut la inaugurarea primei clădiri a clinicii, a spus: „Acum Casa de Alinare a Suferinţei e o mică sămânţă, dar va deveni un copac mare, un complex de spitale, un centru de studii clinice de valoare internaţională”. Pe atunci, astfel de cuvinte păreau absurde. Îndată după moartea părintelui, mulţi s-au gîndit la închiderea clinicii în cel mai scurt timp. Însă acea „sămînţă” a crescut, pînă cînd a ajuns la actualul complex care arată deja ca un orăşel.

 

„Ctitoria mai trebuie mărită”, mi-a explicat monseniorul Riccardo Ruotolo, preşedintele marii clinici a lui Padre Pio. „Mai sunt alte proiecte de realizat. Părintele dorea să construiască un azil de bătrâni, iar noi ne-am apucat deja de el. Complexul nostru este în continuă extindere. Pe munte, în spatele clinicii, există un oraş secret: construcţii noi, drumuri, şantiere, camioane care circulă încoace şi încolo, excavatoare, buldozere, muncitori, ingineri, tehnicieni: un excepţional ferment vital, care e un miracol continuu al lui Padre Pio”.

 

Monseniorul Ruotolo vorbeşte în timp ce consultă un computer ultra modern care îi oferă tot felul de date. „După cum vedeţi”, spune zâmbind, „aceste maşini electronice mă informează în cele mai mici detalii. Rămânând comod la mine în birou, ţin sub control toată activitatea clinicii. Dispunem de un centru de elaborare a datelor, cu aparatură de avangardă. Am computerizat toate secţiile, până şi serviciul de la poartă pentru înscrierea la consultaţii, vizite, internări, plăţi: orice document este completat cu repeziciune, reducându-se la minim inconfortul pacienţilor”.

 

Monseniorul Ruotolo mă însoţeşte în vizita prin clinică. Saloanele sunt foarte frumoase, aerisite şi pline de lumină. De la Urgenţă, cu numeroasele ambulanţe, dintre care una prevăzută cu unitate mobilă de reanimare, trecem în Policlinică, în secţia de chirurgie generală, cu săli de operaţii dotate cu endoscoape cu fibre optice, amplificatori de imagine pentru diagnoza intraoperatorie, un electromanometru pentru studiul bolilor funcţionale ale esofagului.

 

Secţia de anestezie şi reanimare posedă în dotare mijloace tehnologice de înaltă sofisticare, o centrală de control a bolnavilor legată de un computer operativ. Secţia de medicină generală, cu optzeci şi patru de paturi, dispune de electrocardiograf, glucometre, oscilometre, oftalmoscoape, electroencefalografe, aparate pentru respiraţie mecanică, microinfuzori.

 

Urmează secţiile de geriatrie, gastroenterologie, hematologie şi oncologie, O.R.L., oculistică, nefrologie şi dializă, obstetrică şi ginecologie, nou-născuţi, genetică medicală, pediatrie, ortopedie şi traumatologie, dermatologie, cardiologie, medicină nucleară şi radioterapie, laborator de anatomie şi histologie patologică, pavilioanele pentru spălătorie, călcătorie, centrala termică, centrala electrică, un internat pentru moaşe şi asistente medicale, în sfârşit noile birouri ale administraţiei.

 

„Este vorba de unul din cele mai mari spitale din Italia”, spune monseniorul Ruotolo. „Cu siguranţă cel mai mare din Sud. Deservim întregul teritoriu Gargano, dar avem cereri de internare din toate colţurile Italiei şi chiar din străinătate. Regiunea Puglia ne-a rugat să ducem aparatura noastră şi în afara clinicii, iar noi am acceptat. Există o mare criză de rinichi artificiali. În secţia de dializă a policlinicii noastre, avem optsprezece şi sunt totdeauna în stare operativă. În 1983, am efectuat 7200 de şedinţe de hemodializă. Pentru a putea ajuta un număr cât mai mare de bolnavi şi a-i scuti pe mulţi de drumurile obositoare până la San Giovanni Rotondo, am deschis noi centre la Rodi Garganico, Vieste, San Severo, cu aparatura şi personalul nostru specializat.

 

La 18 aprilie, între Universitatea Catolică Sacro Cuore şi Casa de Alinare a Suferinţei s-a semnat un acord privitor la Şcoala de Specializare în Medicină şi Chirurgie. Studenţii vor putea să-şi facă practica în policlinica noastră”.

 

(sursa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?padrepio=20).