† Duminica a 2-a a Paştelui: Întâlnirea care schimbă frica în bucurie (omilie)

Necredința Sfântului Toma (1639) - de Salvator Rosa

 

Evanghelia - Ioan 20,19-31. ¹⁹ Era după moartea lui Isus, în seara primei zile a săptămânii. De frica iudeilor, ucenicii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: "Pacea să fie cu voi!" ²⁰ După aceste cuvinte le-a arătat mâinile şi coasta. Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. ²¹ Isus le-a zis din nou: "Pacea să fie cu voi! După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!" ²² Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: "Primiţi pe Duhul Sfânt; ²³ cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute". ²⁴ Unul dintre cei doisprezece, Toma, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. ²⁵ I-au zis ceilalţi ucenici: "L-am văzut pe Domnul!" Dar el le-a declarat: "Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede". ²⁶ Opt zile mai târziu, ucenicii lui erau iarăşi în casă şi Toma era împreună cu ei. A venit Isus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi a zis: "Pacea să fie cu voi!" ²⁷ Apoi i-a zis lui Toma: "Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, dar credincios". ²⁸ Toma i-a zis: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" ²⁹ I-a zis Isus: "Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!" ³⁰ Isus a mai făcut înaintea ucenicilor săi şi multe alte minuni care nu sunt scrise în cartea aceasta; ³¹ iar acestea s-au scris ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin credinţa voastră să aveţi viaţă în numele lui.

 

Omilie

 

 

„Uşile casei fiind încuiate de frica iudeilor”: teama este un sentiment pe care cititorul celei de a patra evanghelii îl cunoaşte deja. Este frica mulţimii care nu îndrăznea să vorbească în public despre Isus (In 6,13). Este frica părinţilor orbului vindecat care se tem de reacţia autorităţilor (In 9,22). Este frica câtorva oameni de vază care nu au curajul să se declare de partea lui Isus de teamă să nu fie scoşi din sinagogă (In 12,42). Frica vine totdeauna din extern, dar dacă poate intra în inima omului este numai pentru că acolo găseşte un punct de sprijin. Nu foloseşte deci să închizi uşile. Frica intră în profund dacă suntem şantajaţi pentru vreun motiv, de exemplu, de teama că ne pierdem viaţa, chiar dacă, cel mai adesea, ne este frică pentru mult mai puţin. Dar acum că Domnul a înviat, nu mai este motiv pentru nici o teamă. Chiar moartea este învinsă: de ce să ne fie atunci teamă?

 

„Pace vouă”: şi pacea este darul Domnului înviat. Dar este o pace diferită de aceea a lumii. Diferită pentru că este darul lui Dumnezeu şi pentru că merge la rădăcină, acolo unde omul se decide pentru minciună sau pentru adevăr. Diferită pentru că este o pace care ştie să plătească preţul dreptăţii. Pacea lui Isus nu promite să elimine Crucea – nici din viaţa creştinului, nici din istoria lumii – dar ne face siguri de victoria sa: „Eu am învins lumea” (In 16,33).

 

„Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul”: discipolii trec de la teamă la bucurie. Bucuria, darul Domnului înviat, este o participare chiar la bucuria sa. Nu sunt două bucurii diferite, una pentru Dumnezeu şi una pentru om. Totdeauna este vorba, şi într-un caz şi în altul, de o bucurie care îşi fixează rădăcinile în iubire. Această bucurie nu constă în absenţa Crucii, dar în înţelegerea că Cel Răstignit a înviat. Credinţa permite o lectură diferită a Crucii şi a dramei omului. Pacea şi bucuria sunt în acelaşi timp darurile Celui Înviat şi urmele pentru a-l recunoaşte. Dar trebuie înfrânt ataşamentul de noi înşine. Numai aşa nu mai suntem şantajaţi. Pacea şi bucuria înfloresc numai în libertate şi în dăruirea de sine.

 

„Primiţi pe Duhul Sfânt”: Duhul este martorul lui Isus. În faţa ostilităţii pe care o vor întâlni, ucenicii vor fi expuşi dubiului, scandalului, descurajării: Duhul îl va apăra pe Isus în inimile lor, îi va face siguri în neascultarea lor faţă de lume. Ucenicii vor avea nevoie de siguranţă: Duhul le va oferi această siguranţă.

 

(Don Bruno Maggioni [03.04.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4044).

Cristos a înviat (de Costache Ioanid)

Învierea - Tissot

Atâtea păsări cântătoare

atâtea flori în lung şi-n lat!
Ori nu-s acestea toate oare
spre slava Celui Înviat?

Ce înţelept şi prin ce lege

aduce-atâtea frumuseţi,
de nu nemuritorul Rege
maestrul făuritor de vieţi?

Un ghiocel din muşchi se-arata

Şi-un strop de roua dă-n vileag.
Nu-i oare lacrima curata
de bucurie şi de drag?

Mireasma dulce şi jilava

din liliac şi din salcâm
ce-i alta decât imn de slava
către-al tăriilor ţărâm?

Ce vrea să spună fulguirea

ce-mbracă ramuri de cireşi,

de nu-i în ea neprihănirea
celui Ales între aleşi?

Sub soarele ce se răsfrânge

lalele roşii ies pe grui.
Nu-s oare stropii cei de sânge
ce-au picurat sub paşii lui?

Iar când se-nalţă-ntre boschete

narcise galbene în zori,
nu-s oare tainice trompete,
nu-s oare crainici vestitori?

Atâtea păsări cântătoare

atâta soare revărsat!…
Ori nu-s acestea toate oare
un larg “Cristos a înviat!”

de Costache Ioanid

Despre snobismul pios şi alţi demoni

Incoronarea lui Isus cu spini,

de Anthony Van Dyck

„Când chemarea divină nu ne face mai buni, ne face mult mai răi” (C.S. Lewis, Meditaţii la Psalmi).

 

Caracteristic pentru pontificatul Papei Francisc este că invitaţia la convertirea continuă nu mai e adresată doar laicilor – prin intermediul preoţilor –, ci şi membrilor clerului. Papa urmăreşte, se pare, să catalizeze o schimbare profundă prin convertirea inimilor, pentru a reforma Biserica „de sus în jos”, începând cu modelele de viaţăoferite de preoţi. În acest scop, el critică des aşa-numitul clericalism – transformarea funcţiei ministeriale din slujire în privilegiu – şi narcisismul clerical, adică mentalitatea unei „caste sacerdotale aseptice”, ordonate şi curate, dar aflate deasupra umanităţii, care nu ascultă de norme morale obişnuite şi se simte îndreptăţită să-i trateze condescendent sau arogant pe outsiderii „impuri”. Efectul proxim al acestui snobism clerical poate fi acela că laicii sunt ispitiţi să cultive resentimente şi să interpreteze multe dintre acţiunile preoţilor printr-o „hermeneutică a suspiciunii”.

 

Dar cum se formează mentalitatea clericalismului? De unde apare această formă de snobism pios (ce poate fi prezentă, sub alte chipuri, şi la călugări)? Cred că răspunsul se află atât în educaţia din seminarii, cât şi în interiorizarea timpurie a veneraţiei faţă de un „idol”, mai ales în comunităţile şi familiile tradiţionaliste: preotul „superior ontologic”, care e un lider infailibil al satului, comunităţii etc., având o aură totemică.

† Marți din Octava Paștelui: Credinţa naşte din iubire (omilie)

Cristos și Maria Magdalena în fața mormântului,
de Joseph Brickey

Evanghelia - Ioan 20,11-18: În acel timp, ¹¹ Maria stătea lângă mormânt şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt. ¹² Atunci a văzut doi îngeri, îmbrăcaţi în alb, şezând în locul unde fusese pus trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. ¹³ "Femeie, au întrebat-o ei, de ce plângi?" Ea le-a răspuns: "Fiindcă l-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus". ¹⁴ Spunând aceasta, s-a întors şi l-a văzut pe Isus, stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus. ¹⁵ "Femeie, a întrebat-o Isus, de ce plângi? Pe cine cauţi?" Ea, crezând că este grădinarul, i-a zis: "Domnule, dacă l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să-l iau". ¹⁶ Isus i-a spus: "Marie!" Ea l-a recunoscut şi i-a spus în evreieşte: "Rabbuni!" - adică "Învăţătorule!" ¹⁷ Isus i-a zis: "Nu mă atinge, căci nu m-am urcat încă la Tatăl meu, dar mergi la fraţii mei şi spune-le că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru". ¹⁸ Maria Magdalena a mers şi le-a spus ucenicilor: "L-am văzut pe Domnul şi mi-a spus aceste lucruri!"

Omilie

 

Şi astăzi Biserica ne propune o trecere de la moarte la Înviere. Maria se află alături de mormântul lui Isus şi plânge, pentru că crede că i-a fost luat trupul Învăţătorului său iubit. Îi este negat şi acest contact, această consolare şi este disperată. Se întoarce şi vede o figură, dar nu-l recunoaşte pe Isus, crede că este paznicul grădinii: Cel Înviat îi cere ochii credinţei pentru a fi văzut. Isus îi spune: „Femeie, de ce plângi?”. Dar ea încă nu-l recunoaşte. Maria îl caută încă pe Cristos, pe acela pe care l-a urmat, pe acela care o salvase. Numai când Isus va pronunţa numele său, „Maria”, atunci ea îl va recunoaşte. Se crează o nouă intimitate între Isus şi această femeie, relaţia cu Cel Înviat este pe alt plan.

 

Ca şi Maria şi nouă adesea poate să ne fie greu să-l recunoaştem pe Cel Înviat: suferinţa şi dificultăţile vieţii ne împiedică deseori să vedem, chiar în aceste lucruri, pe Cel Înviat care ne stă înainte. Maria nu-l recunoaşte imediat pe Isus, îl confundă cu grădinarul, deşi a petrecut multe momente cu el, dar numai atunci când Isus o cheamă pe nume – Maria – îl recunoaşte. Îi spune „Învăţătorule”, vrea să restabilească cu el relaţia pe care o aveau înainte de moartea sa. Maria caută să lege din nou evenimentul crucii cu un incident de pe drum, dar Isus o opreşte. El este Înviatul şi poartă semnele Pătimirii sale, acum raportul lor este diferit, trebuie să facă un salt de calitate: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat la Tatăl”; Mariei îi revine misiunea vestirii. Isus nu mai merge în mod fizic pe străzile Palestinei, acum le revine martorilor săi să fie gura sa, picioarele sale, mâinile sale. Este timpul faptelor pentru cei care cred în evanghelie, pentru că Cel Înviat dăruieşte Duhul său. Paştele crează o situaţie nouă în cei care cred, pentru că îi determină să poarte evanghelia nu povestind simplu un fapt întâmplat, dar mărturisind întâlnirea cu o persoană care ne cheamă pe nume, care ne cunoaşte în adâncul fiinţei noastre şi care vrea să intre în istoria fiecăruia dintre noi.

 

(Messa Meditazione [25-03-2008]: comentariu de don Gian Franco Poli; trad. Isidor Chinez).

† Luni din Octava Paștelui: „Bucuraţi-vă!” (omilie)

Evanghelia - Matei 28,8-15: În acel timp, după ce au auzit cuvintele îngerului, ⁸ femeile, au părăsit mormântul în grabă, cuprinse de teamă şi bucurie mare şi au alergat să dea de ştire ucenicilor lui. ⁹ Dar iată că Isus le-a ieşit în întâmpinare şi le-a zis: "Bucuraţi-vă!" Ele s-au apropiat, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat. ¹⁰ Atunci Isus le-a zis: "Nu vă temeţi. Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei, ca să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea". ¹¹ În timp ce mergeau ele, câţiva dintre soldaţii puşi de pază la mormânt au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor tot ce se petrecuse. ¹² Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii şi, ţinând sfat, au dat soldaţilor o sumă foarte mare de bani, zicându-le: ¹³ "Să spuneţi aşa: «Ucenicii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam». ¹⁴ Şi dacă va ajunge această veste la urechile guvernatorului ne luăm noi obligaţia să-l îmbunăm şi să vă scăpăm de orice neplăceri". ¹⁵ Soldaţii au luat banii şi au făcut cum li s-a spus; şi aceasta s-a răspândit şi a rămas la evrei până în ziua de astăzi.

 

 

Omilie

 

„Bucuraţi-vă!” Invitaţia la bucurie, care alungă noaptea tristeţii din sâmbăta sfântă, nu poate veni decât de la învingătorul morţii, Isus cel înviat. Acest cuvânt de întâmpinare adresat femeilor, este în acelaşi timp un strigăt de bucurie care răsună în dimineaţa zilei Domnului, şi ca un sunet de trompetă îi adună pe îngerii din cer şi pe oamenii de bunăvoinţă de pe pământ să sărbătorească aşteptările lor.

 

Isus nu vesteşte nimic altceva decât ceea ce vestise trimisul cerului care rostogoleşte piatra de pe mormânt; dar salutul său şi faptul că vine în întâmpinarea noastră, interpretează intervenţia îngerului. Domnul a ieşit din mormânt pentru a ne ţine tovărăşie: aşa cum Cuvântul a venit de la Tatăl pentru a împlini aşteptările celor care sperau în Emanuel – Dumnezeu cu noi – la fel Cel Înviat continuă să ne vină în întâmpinare ca să ne vorbească despre apropierea sa de inima noastră de Galileeni ai fiecărei zile: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).

 

Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său „o dată pentru totdeauna” (Ev 9,26): darurile sale şi chemarea sa sunt irevocabile. Cuvântul şi-a însuşit omenitatea noastră ca să încheie alianţă nupţială cu fiecare dintre noi: „el a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită” (Ef 5,25-27). Împlinind lucrarea sa, el vine să ne întâlnească pentru a ne invita să intrăm în bucuria sa: „Scoală-te, iubita mea; vino, tu cea frumoasă. Căci iată iarna a trecut, anotimpul ploilor (şi al lacrimilor) s-a terminat, a trecut şi florie se arată pe pământ. A venit timpul cântării. Scoală-te, iubita mea, arată-mi faţa ta, fă-mă să-ţi aud glasul, căci glasul tău este dulce şi faţa ta-i frumoasă!” (Ct 2,10-14).

 

Învingătorul morţii ne invită să ieşim din mormintele noastre şi să intrăm în strălucirea zilei sale: dorinţa de a contempla pe feţele noastre rodul sacrificiului său şi să asculte de pe buzele noastre cântările de recunoştinţă de bucurie pentru viaţa împărtăşită. Neajungând să realizeze pe deplin ceea ce s-a împlinit în Cristos, Biserica-Mireasa sa reia în actul ei de mulţumire cântarea psalmistului: „Inima mea tresaltă de bucurie, sufletul meu este în sărbătoare, trupul meu se odihneşte în linişte, deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă putrezirea” (Ps 15).

 

„În timp ce ele mergeau”: Isus Înviat vine să-i întâlnească pe cei care s-au pus pe drum spre a ajunge la el pe calea Evangheliei (= veştii celei bune).

 

Dar celor care refuză să creadă, preferând să rămână în noaptea acestei lumi, nu le rămâne decât minciuna care le adoarme conştiinţa. Nevrând în mod deliberat să-l cunoască pe Cel Viu, ei vorbesc despre un obiect pe care poţi să ţi-l însuşeşti, despre un cadavru care ar fi fost furat, despre un secret de păstrat cu preţul banului.

 

Uimitor contrast între cei puternici ai acestei lumi care „după ce s-au adunat împreună cu bătrânii şi au ţinut sfat” mai adaugă o minciună la crima pe care o făcuseră puţin mai înainte, şi aceste femei care izbucnesc în bucurie, aleargă să vestească ucenicilor că Isus merge înaintea lor în Galileea, unde este nerăbdător să li se arate lor.

 

Desigur noi nu aşteptăm teofanii spectaculoase: îngerul îmbrăcat în veşmânt de lumină s-a înălţat la cer, după ce şi-a împlinit slujirea sa. Nu suntem chemaţi la o astfel de întâlnire, dar la aceea, mult mai discretă, a Celui Înviat care vine să ne întâlnească pe drumurile vieţii noastre de fiecare zi, ca să ne invite să intrăm în bucuria sa: „kairete!”

 

„Doamne, învaţă-ne să discernem prezenţa ta alături de noi. Iar atunci când pari absent, învaţă-ne să verificăm dacă ne aflăm încă „pe drum” spre tine sau ne-am cufundat în întunericul minciunii, tulburaţi ori seduşi de învăţătura Principelui acestei lumi care caută să ne prindă în mrejele sale. Fă-ne să putem căuta fericirea în tine şi atunci vom putea să proclamăm împreună cu Petru şi cu ceilalţi apostoli: „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat; noi toţi suntem martori ai acestui fapt” (Fap 2,32). „În faţa ta sunt bucurii nespuse, la dreapta ta este fericire veşnică”. Veniţi să-l urmăm pe această cale a vieţii! (Père Joseph-Marie Verlinde [28 mars 2005]; trad. pr. Isidor Chinez).

Victimae paschali laudes (gregorian)

 

Cristos a înviat!

 

 

Latin

Victimae paschali laudes
immolent Christiani.

Agnus redemit oves:
Christus innocens Patri
reconciliavit peccatores.

Mors et vita duello
conflixere mirando:
dux vitae mortuus,
regnat vivus.

Dic nobis Maria,
quid vidisti in via?

Sepulcrum Christi viventis,
et gloriam vidi resurgentis:

Angelicos testes,
sudarium, et vestes.

Surrexit Christus spes mea:
praecedet suos [vos] in Galilaeam.

[Credendum est magis soli
Mariae veraci
Quam Judaeorum Turbae fallaci.]

Scimus Christum surrexisse
a mortuis vere:
tu nobis, victor Rex, miserere.
[Amen.] [Alleluia.]

Partituri: http://musicasacra.com/weber/propers/Easter%20Sequence.pdf

http://classicaland.com/free/gregorian_victime_paschali_laudes_las-huelgas.pdf