„Aperi mihi“ sau despre aventura căutării lui Cristos

Realitatea este crudă cu picioarele umbrelor (C.S. Lewis, Marea despărţire).

Naşterea lui Cristos este sărbătoarea creştină prin care comemorăm şi retrăim faptul că, prin coborârea Fiului lui Dumnezeu în lume, „misterul [divin] bate la uşa inimii noastre“, cum scria în 2005 Cardinalul Joseph Ratzinger. Asumarea unei forme umane concrete de către Fiul lui Dumnezeu le permite oamenilor accesul neprevăzut la o relaţie între „eu“ şi „tu“ în care libertatea şi demnitatea omului sunt recunoscute pe deplin de Dumnezeu Însuşi. Dumnezeul nevăzut şi atotputernic primeşte un chip vizibil, întrupându-se într-o fiinţă muritoare şi vulnerabilă – o fiinţă care „bate la uşa inimii noastre“.

Cred că putem medita asupra „bătăii la uşă“ a Mântuitorului recitind o parte din capitolul 5 al Cântării Cântărilor – un fragment care l-a fascinat şi pe Sfântul Augustin. Mireasa, care este o figură a Bisericii, adică a sufletelor care îl iubesc pe Cristos, apare aici ca adormită, dar cu inima în stare de veghe (Ego dormio, et cor meum vigilat [Ct 5,2]). Dintr-odată se aude glasul lui Cristos, Iubitul care bate la uşa ei implorînd-o să-I deschidă: Aperi mihi, soror mea, amica mea, columba mea, immaculata mea („Deschide-mi sora mea, iubita mea, porumbiţa mea, tu, cea curată“). Versetul următor ne prezintă refuzul Miresei: Expoliavi me tunica mea: quomodo induar illa? lavi pedes meos: quomodo inquinabo illos? („Mi-am scos haina, cum să mă îmbrac din nou? Mi-am spălat picioarele, cum să le murdăresc iar?“ [Ct 5,2]). Cristos o atinge însă cu mîna prin gaura zăvorului şi inima Miresei tremură de emoţie. Ea se scoală atunci să-I deschidă, dar între timp Mirele a plecat şi s-a făcut nevăzut (Ct 5,6). Atunci, sufletul Miresei e cuprins de un dor fără leac şi începe să-şi caute febril Iubitul, pornind într-o aventură care o scoate din Eul ei confortabil şi ajungând să îndure chiar suferinţa de a fi „bătută“ şi „rănită“ de păzitorii de pe meterezele cetăţii, care i-au smuls vălul (Ct 5,7).

Drumul Miresei, adică al Bisericii, către Cristos nu este, aşadar, numai o întâlnire idilică şi intimă la miezul nopţii, în pacea şi tăcerea rugăciunii. Este un drum dificil, pe care Miresei i se cere nu numai să-şi murdărească picioarele, spunând adevărul pentru a deschide uşile inimilor, ci şi să accepte suferinţa şi dezaprobarea („smulgerea vălului“) – adică să pornească într-o aventură în căutarea lui Cristos, într-o călătorie de maturizare la capătul căreia află că „dragostea este tare ca moartea“ (Ct 8,6). Mireasa nu poate rămâne într-o contemplare senină a frumuseţii adevărului care o scuteşte de orice contact cu lumea, sau nu se poate izola intra-eclezial între zidurile unei enclave comunitare „curate“, decât dacă refuză să-I deschidă uşa lui Cristos şi nu riscă o ieşire din sine de felul aventurii credinţei în care au pornit Moise, Iacob sau Sfântul Iosif, răspunzînd fiecare la chemarea lui Dumnezeu. Cristos îşi invită Mireasa „afară“, acolo unde e expusă, îşi murdăreşte picioarele, şi poate fi chiar „rănită“ şi „bătută“. Numai după ce a parcurs acest drum de căutare care nu exclude suferinţa, Biserica Îl poate întâlni pe Cristos, într-o întâlnire de dragoste în care Mirele Însuşi e tulburat de privirea ei (Ct 6,5), adică de stăruinţa şi curajul pasiunii ei, şi în care îi recunoaşte admirativ unicitatea (Ct 6,9). În schimb, o Biserică comodă, închisă în mulţumirea ei de sine, care nu ajunge şi la cei mulţi şi nu se lasă „murdărită“ şi „rănită“ în căutarea Mirelui său, nu poate nici măcar să-L întâlnească pe Isus – şi cu atât mai puţin să-I trezească admiraţia.

Naşterea Domnului este, aşadar, precum acest aperi mihi adresat de Cristos Bisericii şi fiecărui suflet credincios în parte. Este o chemare a unui „tu“ de către Dumnezeul nevăzut care a luat chipul unui „eu“ uman. Nu e doar o chemare la rugăciune şi la o aprofundare personală a credinţei, ci şi la o căutare vie, aventuroasă a lui Cristos care trece printr-un drum de maturizare şi printr-o misiune. Misiunea Miresei nu îi vizează doar pe cei „din Biserică“, precum un predicator care îşi rosteşte duminical omilia către enoriaşii „înscrişi în parohia sa“, ci şi pe cei „din afara ei“, care caută fără a şti ce, sau se lasă orbiţi de lucruri neimportante fără a şti cum. Mirele Cristos nu poate fi găsit printr-o izolare defensivă în intimitatea rugăciunii, sau a întâlnirii privilegiate dintre „eu“ şi „tu“. El se sustrage chiar şi unui „noi“ eclezial care nu manifestă deschidere către „cei mulţi“. Mireasa trebuie să-L caute „în afară“ pentru a-L putea găsi – ceea ce ne poate aminti şi de îndemnul adresat recent de Papa Francisc preoţilor: „Vizitaţi cartierele sărace“. Papa îi îndeamnă pe păstorii Bisericii să-şi iasă din sine, renunţând la confortul care poate conduce la o facilă mulţumire de sine, şi să ia contact cu realităţi sociale aspre care le „murdăresc“ picioarele.

Sfântul Augustin îşi încheie meditaţia asupra fragmentului din Cântarea Cântărilor amintit deja, chemându-L pe Cristos să spele picioarele Miresei care s-au murdărit atunci când Biserica a pornit la drum pentru a merge să-I deschidă (fragmentul din Cântarea cântărilor este corelat aici de sfântul episcop din Hippona cu episodul spălării picioarelor din Ioan 13). Biserica nu trebuie, aşadar, să se teamă că-şi va pierde puritatea dacă se va murdări în acte de caritate către cei care nu cunosc credinţa şi iubirea sau trăiesc în fărădelege. Şi, am putea adăuga, nici chiar dacă Biserica e „bătută“, „rănită“ şi discreditată nu are motive să se teamă, întrucât Cristos a învins lumea pe Cruce, după ce a fost bătut, rănit şi discreditat. O Biserică care nu acceptă totuşi să meargă pe acest drum, din diferite motive omeneşti, riscă să rămână departe de Mirele ei, în stadiul în care El a plecat şi s-a făcut nevăzut (at ille declinaverat, atque transierat, Ct 5,6). Aperi mihi este aşadar îndemnul adresat Bisericii, adică fiecărui creştin în parte, de a nu ezita să-L caute pe Domnul mergând şi în locuri unde nu există puritate, virtute sau pietate – un îndemn care trebuie, desigur, înţeles diferit, în funcţie de chemarea şi starea de viaţă a fiecăruia, dar care rămâne totuşi apelul adresat Miresei de a nu face din propria ei identitate un motiv de autosuficienţă elitistă sau de închidere defensivă într-o instituţie eclezială a „sufletelor pure“.

(Tereza-Brînduşa Palade,  „Aperi mihi“ sau despre aventura căutării lui Cristos; sursă: http://www.observatorcultural.ro/Aperi-mihi-sau-despre-aventura-cautarii-lui-Cristos*articleID_29618-articles_details.html).