XXXIII TPA (C): Așteptarea, timp de perseveranță (omilie)

 

Evanghelia - Luca 21,5-19: În acel timp, ⁵ unii vorbeau despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase şi daruri. ⁶ Isus le-a zis: "Vor veni zile în care din tot ce vedeţi nu va rămâne piatră peste piatră; totul va fi distrus!" ⁷ Ei l-au întrebat: "Învăţătorule, când se va întâmpla aceasta şi după care semn se va putea cunoaşte că este pe cale să se împlinească?" ⁸ Isus le-a răspuns: "Fiţi atenţi să nu fiţi duşi în eroare; căci mulţi vor veni purtând numele meu şi spunând: «Eu sunt», sau «Timpul este aproape!». Nu vă luaţi după ei. ⁹ Când veţi auzi vorbindu-se despre războaie şi răscoale, nu vă înspăimântaţi; căci trebuie să se întâmple acestea mai întâi, dar nu va fi încă sfârşitul". ¹⁰ Isus a adăugat: "Un popor se va ridica împotriva altui popor şi o împărăţie împotriva alteia. ¹¹ Vor fi mari cutremure de pământ, pe alocuri epidemii şi foamete; vor avea loc fapte înfricoşătoare şi semne mari în cer. ¹² Dar mai înainte de acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor duce în faţa tribunalelor sinagogii, vă vor arunca în închisoare, vă vor duce în faţa regilor şi guvernatorilor pentru numele meu. ¹³ Aceasta va fi pentru voi prilej de a da mărturie. ¹⁴ Întipăriţi-vă bine în inimă, că nu trebuie să vă îngrijiţi de apărarea voastră; ¹⁵ eu însumi vă voi inspira acele cuvinte şi acea înţelepciune, cărora potrivnicii voştri nu vor putea să le ţină piept şi nici să le contrazică. ¹⁶ Vă vor trăda chiar părinţii, fraţii, familia, rudele şi prietenii voştri şi-i vor da la moarte pe unii dintre voi. ¹⁷ Veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. ¹⁸ Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. ¹⁹ Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa".

 

 

Omilia

 

Citind acest fragment din evanghelia lui Luca (21,5-19) este ușor a gândi exclusiv, sau aproape, la cele ce se vor întâmpla la sfârșitul lumii care va încheia istoria umană: sfârșitul lumii, victoria Domnului, judecata ultimă. Și în schimb nu este vorba numai despre aceasta. Mai mult, perspectiva acestui discurs al lui Isus este într-un anumit sens răsturnat: plecând de la certitudinea revenirii sale glorioase și a judecății finale, Isus concentrează atenția ucenicilor asupra prezentului în care trăiesc. Asupra evenimentelor finale la care se face referință, este puțin de spus.

 

În schimb este mult de spus despre evenimentele care se întâmplau mai înainte, evenimente dintotdeauna, care au avut loc deja, care continuă să se întâmple și care vor mai fi: cum să le înfrunți? Acesta este punctul de vedere central al discursului nostru. Este vorba despre știri și despre avertismente. Vești: falșii profeți vor pretinde că vorbesc în numele Domnului și vor da asigurări că sfârșitul este aproape; vor fi războaie și revoluții; un popor se va ridica împotriva altui popor și o împărăție împotriva altei împărății; cutremure și foamete; vor fi persecuții.

 

Așadar trei tipuri de evenimente: erezii, dezbinări, persecuții (acestea din urmă reprezintă situația asupra căreia se insistă mai mult), care desigur nu termină panorama istoriei și a contradicțiilor sale, dar pe care Isus le consideră ca situații tipice care se întâlnesc, situații pe care ucenicul trebuie să fie gata să le înfrunte. Și iată în acest sens avertismentele: nu vă lăsați înșelați, nu-i urmați, nu vă neliniștiți, țineți bine minte să nu vă pregătiți dinainte apărarea.

 

Totul aici. Dar nu este puțin. Aceste avertismente invită adevăratul ucenic să rămână ancorat în cuvintele Învățătorului său. Noutățile nu îl atrag, nici nu cedează la previziunile celui care pretinde că cunoaște viitorul. Pentru a se orienta adevăratului ucenic îi sunt suficiente cuvintele lui Isus. Astfel, el nu-și face iluzii și nu cade în optimisme ușoare în fața războaielor și a temerilor care adesea îi neliniștesc pe oameni; rămâne totdeauna senin și încrezător. În fața persecuțiilor nu se preocupă de propria apărare, pentru că știe că îl va apăra Duhul lui Dumnezeu. Și astfel transformă persecuția într-o ocazie de mărturie, într-un loc unde poate să se arate puterea lui Isus. Persecuția, diviziunile, ura lumii nu sunt semnale ale unui sfârșit al lumii imediat (Lc 21,9), ci ocazii de mărturie și de perseverență (Lc 21,13.19). Domnul trebuie așteptat perseverând și mărturisind, nu făcând fantezii despre apropierea sfârșitului lumii. (don Bruno Maggioni [18.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [7]

Mergi pe urmele lui Isus...

Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșitilor nostri

 

Iartă-ne nouă greșelile, datoriile: îi datorăm totul lui Dumnezeu. Nu existăm decât prin voința sa creatoare, prin și pentru întruparea sa, care ne deschide căile desăvârșirii, care ne readuce la el și ne dă harul său. "Creaturile sunt așezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinității dumnezeiești, deasupra abisului propriului lor neant", spunea Filaret al Moscovei.

 

A ne închide în noi înșine, a refuza această relatie care ne dă ființa, înseamnă a ne lăsa pradă distrugerii și morții, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacă dăm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusă de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, această legătură fragilă, dar singura vie, care unește sămânța cu păstaia. Și chiar acolo, poate că mai ales acolo, în nihil, Dumnezeu cel întrupat, răstignit, coborât la iad, ne asteaptă pentru a ne ierta datoriile (păcatele).

 

Ar trebui să cităm textele cutremurătoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Cristos că vine la noi de bunăvoie, își declară iubirea și imploră iubirea noastră să răspundă la a sa. În fata unui refuz el nu se retrage și nu se supără din cauza jignirii. Respins, el așteaptă la ușă. Ca un adevărat îndrăgostit, El îndură ocările și moare - pentru a învia și a ne învia, odată ce l-am primit. "Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, și în schimbul ei ne iartă toate greșelile".

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [6]

Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi

 

Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastră, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem nevoie. Facem ceea ce trebuie să facem pentru a avea, pentru a o câstiga cinstit, prin muncă, într-o civilizatie pe cât posibil cinstită (e un punct asupra căruia voi reveni). Totuși, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar si har. Pâinea este ceea ce mă tine în viată. Or, faptul de a continua să trăiesc presupune o întrepătrundere incredibilă de circumstanțe favorabile, acumulate de-a lungul zecilor de ani. Aș fi putut sau ar fi trebuit să mor de atâtea ori: război, accident, cancer, insuficientă cardiacă, tentativă de sinucidere - sau mai știu eu ce? O persoană sau alta, al cărei chip, voce sau rugăciune pentru mine reprezintă și ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment în altul. Altcineva, un copil poate, pe care aș vrea să-l apăr și să-l ghidez în viață, îmi scapă cu desăvârșire.

Nu există decât două ieșiri: fie spaima, și toate mijloacele de a o evita rămân fără succes, o știm bine. Fie rugăciunea: pâinea noastră cea pe care ne-o asigură o întreagă civilizație - hrana, îmbrăcămintea, locuinta, securitatea, această pâine pe care ne-o dă acel fragil echilibru biologic sau psihologic, această pâine constând și în atâtea afecte și amprente din care se hrăneste sufletul nostru, recunoastem că o avem de la ține: dă-ne-o nouă astăzi. Sau pur și simplu: dă-ne nouă ziua cea de astăzi. Sau dacă vrei să ne-o iei, ia-ne-o. Dacă este voia ta, voi muri astăzi, sunt un slujitor nefolositor, eliberează-mă din acest joc ciudat și străin, în fond... (Iob 1,20-21).

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [5]

Crucificarea Sfântului Petru (1660) - de Luca Giordano

Facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ

Voia lui Dumnezeu nu este o vointă juridică ci un influx de viată, ceea ce dă existentă și o înnoieste când aceasta se rătăceste. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creatia însăși, universul întreg susținut de ideile-voințe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul. Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu și umanitate, pentru ca "toți oamenii să se mântuiască", subliniază întâia Epistolă către Timotei. De aceea trebuie "să ne rugăm zilnic pentru ca toti să se mântuiască"; să ne rugăm pentru toți cei "care nu știu, nu vor sau nu pot să se roage" așa cum le cerea călugărilor săi patriarhul Iustinian al României.

Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasă și bună, cum spune Facerea, este cufundată în orori. Lumina există, citim în prologul lui Ioan, dar există și întunericul.

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Și cum iubirea nu se poate impune fără să se nege pe sine, această atotputernicie - în stare să creeze ființe care-o pot refuza - această atotputernicie este și o atotslăbiciune.

Ea nu poate actiona decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre lumină. Dumnezeu respectă libertatea omului, asa cum a respectat-o pe a îngerului.

Scrisoare deschisă la legea privind reproducere umană asistată (11.11.2013 - CER) - PDF

Reproducerea umană asistată

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/scrisoare-deschisa-la-legea-privind-reproducere-umana-asistata-11-11-2013-cer.pdf

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/consideratii-pe-marginea-privind-legea-reproducerii-unane-asistata.pdf

Pour une civilisation de l’Amour selon Paul VI (par Patrick de Laubier) - PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/pour-une-civilisation-de-l_amour-le-message-social-chretien-par-patrick-de-laubier.pdf

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [4]

Vincent Van Gogh

Vie împărăția ta

După Tatăl și Cuvântul prin care acesta se revelează, iată-l și pe Duhul sfânt. Căci o variantă foarte veche a Evangheliei după Luca înlocuieste "vie împărătia ca" prin "vie Duhul tău cel sfânt".

Să vină Duhul tău cel sfânt și să ne împărtăsească de împărăția ta: slava ta, „schekhinah”, energiile tale, harul tău, lumina ta, viața ta, puterea ta, bucuria ta... toate acestea înseamnă un singur lucru.

Împărăția, cerul nou și pământul nou sunt cerul și pământul înnoite în Cristos, pătrunse de harul Duhului, care este viața curată, eliberată de sub stăpânirea mortii. Lumea în Cristos constituie adevăratul "rug aprins", spune Maxim Mărturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgură și cenusă, învelisul opacității și al urii noastre, al oricărei complicități cu puterile haosului, ale întunericului.

"Vie împărăția ta" înseamnă să pregătim, să anticipăm cea de-a doua venire a lui Cristos, îndepărtând zgura și cenusa. Căci împărăția a cărei venire o cerem este deja în mod tainic prezentă, fiecare celebrare euharistică anticipează parusia și există în viața fiecăruia clipe euharistice, scântei din parusie.

Nu trebuie să ne temem de aceste momente, de această plenitudine - "pleroforia" - de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugăciune tăcută, de rugăciune dincolo de rugăciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere senină, când lumina celei de-a opta zi țâșneste într-o intuire a adevărului, a frumuseții, sau într-o adevărată întâlnire; să descoperi "oceanul interior al unei priviri" și "pe celălalt ca pe o minune", spunea patriarhul Athenagoras, sau ca să-l cităm tot pe el, să te alături, în luna lui februarie, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, după chinurile agoniei, când fața unui mort se înseninează și când, notează Franz Rosenzweig, "individul renunțând la cele din urmă rămășite ale individualitătii sale și întorcându-se la origini, sinele se trezeste la unicitatea ultimă, la singurătatea ultimă..."

Sfântul Martin din Tours, episcop

Sf. Martin din Tours

Martin din Tours este unul dintre acei oameni care au făcut să vorbească despre sine generaţii întregi, pentru faptul că au fost protagoniste ale unor episoade capabile să trezească fantezia populară. Toţi am auzit povestindu-se episodul despre sfântul Martin, care călărind acoperit cu mantia sa de gardă imperială, întâlnind un sărac tremurând de frig, printr-un gest generos taie în două mantaua, dându-i jumătate săracului. Noaptea, în vis, îl vede pe Isus, acoperit cu acea jumătate de manta, zâmbindu-i recunoscător.

 

Martin, fiu al unui tribun roman, se născuse la Sabaria, în Panonia, pe la 315. La cincisprezece ani îmbrăca deja uniforma militară. Episodul despre manta trebuie situat în această perioadă, pentru că la optsprezece ani a primit botezul şi a părăsit armata pentru a-l urma pe sfântul Ilariu de Poitiers, învăţătorul său. După un scurt noviciat de viaţă pustnică în insula Gallinaria, pe coasta ligură, Martin a înfiinţat o pereche de mănăstiri: Liguge, cea mai veche din Europa, şi Marmoutier, destinată să devină un mare centru de viaţă religioasă.

 

După paranteza contemplativă, s-a deschis cea activă: Martin, ales episcop de Tours, a devenit marele evanghelizator al centrului Franţei. Fusese, după cum se spune, soldat fără voie, călugăr prin alegere, şi a fost episcop prin datorie. În cei douăzeci şi şapte de ani de viaţă episcopală şi-a câştigat iubirea entuziastă a săracilor, a nevoiaşilor şi a celor care sufereau nedreptăţi, dar era rău văzut de către cei din clerul său care tânjeau după viaţa liniştită. A fost chiar acuzat de către un preot cu numele de Brizio. A devenit proverbială fraza sa: "Dacă Cristos l-a suportat pe Iuda, eu de ce nu l-aş suporta pe Brizio?".

 

A murit pe poziţie, la 8 noiembrie 397 la Candes, în timpul unei vizite pastorale. Funeraliile sale, care au avut loc după trei zile, au fost o adevărată apoteoză; în acea zi, 11, Martin este amintit şi acum. El poate fi considerat primul sfânt nemartir care are sărbătoare liturgică. Acea dată a rămas şi ca punct de referinţă în contractele de locuinţe, de terenuri, de vânzare-cumpărare, în lumea agricolă: "noul vin se bea la sfântul Martin", se spune şi acum în multe regiuni italiene şi franceze. Jumătatea foarte celebrei mantale pe care sfântul Martin a împărţit-o cu un sărac la Amiens, fiind luate numeroase franjuri pentru a îmbogăţi diferitele relicviare, este păstrată cu grijă într-o capelă (numele derivă tocmai de la "cappa", manta), iar custodele a luat numele de capelan. Sfântul Martin a lăsat urme despre sine până şi în vocabular. (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. de pr. Iosif Agiurgioaei; sura: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

Hildegard von Bingen - Chants for St. Ursula (gregorian)