Meritul meu este milostivirea Domnului

Unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul

Unde putem afla, în slăbiciunea noastră, siguranţă şi odihnă, dacă nu în rănile Mântuitorului? Aici mă simt cu atât mai mult în siguranţă, cu cât ştiu că mântuirea lui este mai puternică. Lumea freamătă, trupul oprimă, diavolul îmi întinde curse, dar eu nu mă prăbuşesc, deoarece sunt zidit pe o stâncă tare. Am săvârşit un păcat grav; conştiinţa mi se va tulbura, dar nu va fi zdruncinată, deoarece îmi voi aminti de rănile Domnului. De fapt, el a fost străpuns pentru fărădelegile noastre (Is 53,5). Ce poate fi atât ucigător ca să nu poată fi salvat de moartea lui Cristos? Prin urmare, dacă mă gândesc la acest medicament atât de puternic şi eficace, nu mă voi înspăimânta de nici o boală, oricât ar fi de grea.

† Duminica a 2-a de peste an [A]: Isus iartă păcatul lumii [19 ianuarie 2020]

Isus iartă păcatul lumii

 pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (19 ianuarie 2020)          

Lecturi: Isaia 49,3.5-6; 1Corinteni 1,1-3; Evanghelia Ioan 1,29-34; lecturi

Omilie

De o săptămână am intrat într-o nouă perioadă liturgică: „timpul de peste an”. Culoarea hainelor liturgice este verde. Înainte era alb sau auriu: în „timpul Crăciunului” exprimau bucuria naşterii Domnului. Acum, verdele este simbolul speranţei. În „timpul de peste an” medităm învățăturile și exemplele luminoase din viața și activitatea publică a lui Isus. În duminicile de „peste an” îl ascultăm pe evanghelistul Matei, în principal. Începem prin a ne întreba: pentru noi cine este Isus? Vom asculta răspunsul lui Ioan Botezătorul: este „Mielul lui Dumnezeu” care ridică păcatul lumii. Isus iartă păcatul omenirii.

Răspunsul la „dosarul lui Vigano”...

Francesco Murana, preot.

Răspunsul lăudabil dat la „dosarul lui Vigano” scris de un preot, Francesco Murana, paroh de San Sebastiano di Milis, din Dieceza de Oristano, Sardinia., Italia. Ne unim asupra faptului că credința e ceva infinit de mare pe lângă mizeriile noastre în care se tulbură doar cei care nu cunosc natura umană cu toate mărețiile și cu abuzurile sale...

(sursă: https://twitter.com/).

în limba italiană:

Francesco Murana, preot, paroh de Milis, Dieceza de Oristano, Sardinia, Italia.

„Dosarul lui Vigano”:

http://itrc.ro/fostul-nuntiu-din-sua-vigano-papa-trebuie-sa-si-dea-demisia/

http://itrc.ro/dosarul-impotriva-papei-si-criza-bisericii-americane/
http://itrc.ro/iata-faptele-si-omisiunile-din-dosarul-vigano-impotriva-lui-francisc/
http://itrc.ro/vigano-catre-sanctionatul-mccarrick-dumneavoastra-sunteti-atat-de-iubit-de-noi-toti/ 
http://itrc.ro/papa-este-senin-in-vatican-este-amaraciune-si-neliniste/

† Duminica a 4-a din Post (B): Asupra păcatului nostru strălucește milostivirea sa [11 martie 2018]

Isus se întâlnește cu Nicodim.

Asupra păcatului nostru strălucește milostivirea sa

pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 8:00 (11 martie 2018)

Lecturi:  2Cronicilor 36,14-16.19-23; Efeseni 2,4-10; Evanghelia Ioan 3,14-21.

Evanghelia Ioan 3,14-21: În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”.

Omilie

La jumătatea Postului liturgia ne oferă o invitație la încredere și bucurie căci este duminica „laetare” [bucură-te]. „Bucură-te, Ierusalime…; bucurați-vă și veseliți-vă…”, după cum ne îndeamnă antifonul de la intrare (cf. Is 66,10-11). Violet este Haina preotului este violet în Post: culoarea pocăinței și a luptei împotriva răului. Astăzi se substituie culoarea roz ce face să se întrevadă sărbătoarea Paștelui pentru că peste două săptămâni începe cu Duminica Floriilor indicând culmea iubirii atinsă de Dumnezeu pentru omenire. Este vorba despre milostivirea lui Dumnezeu, este dragostea necondiționată pentru om.

Păcatul - încercări de a umple goluri

„Ceea face omul capabil de păcat, este gol.

Toate păcatele sunt încercări de a umple aceste goluri”.

(Simone Weil; sursă: https://twitter.com @SimoneWeil604).

Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, atunci îl vei asculta pe Tatăl... (I PM [A] - 5 martie 2017)

Isus ispitit de diavol -

de Carl Heinrich Bloch.

Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, atunci îl vei asculta pe Tatăl...

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora: 8:00 (5 martie 2017)

Lecturi: Genezei 2,7-9; 3,1-7; Romani 5,12-19; Evanghelia Matei 4,1-11.

În această primă duminică din Postul Mare, trei sunt lecturi care ilustrează tema istoriei mântuirii și toate trei se îndreaptă spre același scop: tentațiile. Ispitele trăite de Adam şi Eva sunt trăite acum de fiecare om și de Isus Cristos. Dar să vedem cum…

În prima lectură luată din cartea Genezei (Gen 2,7-9; 3,1-7),  ni se spune că proiectul lui Dumnezeu aspura omului și întregii creații este cuprins de viață, bucurie, armonie și fericire. Dumnezeu vrea binele nostru şi al lumii întregi. În schimb, o a doua scenă, din capitolul al treilea din Geneză, ne spune că, în spatele ispitirilor, se află cineva, numit „diavol”, străvechiul şarpele, care se furişează în inima omului ca o seducție când se instaurează un raport cu fiecare realitate. Abia omul se pune în relație cu realitatea că e tentat s-o devoreze, s-o posede, s-o domine, fără a recunoaște limitele creaturale naturale şi încearcând să se considere drept un creator, nu o creatură, revindecând autonomia absolută față de Dumnezeu. Adam şi Eva sunt prinși în această cursă de către „şarpe”, voind să fie „ca dumnezei”. Este omul care vrea să apuce fructul „pomului cunoașterii binelui și răului”: expresie care înglobează toată sfera experenței morale și religioase. Pusă la începutul lumii, relatarea ne aminteşte că ispitirea este ceva legat de fragilitatea naturii noastre umane. De aici căderea, păcatul, alegerea unei căi de moarte. Cedând ispitei, s-a trezit într-o situaţie mizerabilă: nu s-au realizat, ba a pierdut adevătata libertate – nu total – dar devenind supuși răului, morții, țârând în această ruină tot universul.

În a doua lectură luată din Scrisoarea către Romani (Rom 5,12-19), sfântul Paul vine „învăluit de o lumină din cer”, pe când se apropia de Damasc (Fap 9,3), prin care vede că Cristos cel înviat este intervenția lui Dumnezeu în istoria mântuirii, smulgând omul din abisul mizeriei și al morții în care era căzut de la început. Paul vede universalitatea păcatului ca un val năvalnic, impetuos, care cuprinde și târăște totul. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi, prin păcat, moartea şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii” (v. 12). Apostolul afirmă și documentează că cele două puteri pline de dușmănie – păcatul și moartea – sunt distruse și învinse la rădăcină lor de către Cristos cel înviat. Isus a învins păcatul și moartea, dând în mod gratuit omenirii justificarea, adică mântuirea, și deci plinătatea vieții inaugurate de înviere. Dar darurile lui Dumnezeu sunt mai mari decât păcatele noastre: acolo „unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul pentru ca, după cum păcatul a domnit prin moarte, la fel harul să domnească” (vv. 20-21). Vestea cea bună pe care Isus ne-o oferă este harul care cântărește mai mult decât moartea. Apostolul aminteşte creştinilor că acolo unde păcatul a dus moartea, Isus a adus harul şi viaţa. Se înrădăcinează, prin crucea şi învierea lui Cristos, speranţa noastră într-o victorie asupra morţii şi a păcatului.

În Evanghelia (Mt 4,1-11) de astăzi, Isus – noul și ultimul Adam – este supus ispitei, dar  el va triumfa învingându-l pe Satana. Este propunerea satanică, din fragmentul ispitirilor. Isus, solidar cu omul, îi sunt propuse modele de mesianism „adamic”, adică păcătos. Diavolul, un maestru al înșelătoriei, vrea să-l abată pe Isus de la calea sacrificiului, propunându-i să ia un drum mai ușor, al succesului şi puterii. Diavolul îi sugerează lui Isus de a parcurge drumul mesianic conform așteptărilor populare ale lui Mesia. Conformându-se la așteptările poporului sau să urmeze cuvântul lui Dumnezeu? Iată, aici este proba…

Prima ispită. Diavolul îi sugerează lui Isus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se prefacă în pâini”. Deci... nu ar trebui să înduri foamea. Un fiu nu are oare dreptul să fie sătul la masă? Dacă înduri foame... mai eşti acel fiu preaiubit al Tatălui? Care este logica celui rău? Dacă Dumnezeu mă iubeşte, el trebuie să mă ajute să mă simt bine. Dacă nu, înseamnă că nu mă iubeşte. Ei! Bunăstarea mea este criteriul de care mă folosesc pentru a vedea iubirea lui Dumnezeu. Răspunsul lui Isus: „Este scris: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu»” (v. 4). Este ceva mai profund decât „pâinile”...

A doua ispită. Diavolul sugerează: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos” (v. 6).  Sărind de pe templu poate fi un gest care să-i arată măreţia puterii lui Dumnezeu. Dar nimic sau foarte puţin spune despre identitatea adevăratul Dumnezeu, care este iubire. Sărind de pe templu este un spectacol, nu o revelație. Care este logica celui rău? Dacă Tatăl va asculta rugăciunea mea aşa cum o vreau eu, înseamnă că mă iubeşte. Cine este aici, cel care trebuie să asculte: Tatăl ascultă de Fiul sau Fiul de Tatăl? Răspunsul lui Isus: mai întâi trebuie să ascult de Tatăl, apoi pot să-mi adresez cererile mele.

A treia ispită. Satana „l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: «Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora»” (vv. 8-9). Este calea puterii, înțeleasă ca voință de dominare ce se impune cu forța. În această a treia propunere a ispititorului este de reţinut cuvântul gloria sau măreție:  „toate împărățiile... toate aceste lucruri”. Împărățiile pământului nu aparţine lui Satana. Dar aroganţa lor, desigur că da. Vrei să domini lumea: este o idolatrie. Diavolul este sincer: «Dacă te închini mie». Care este logica celui rău? Fii autonom. Lasă-l în pace pe Tatăl. Dacă iubirea acestui Tată înseamnă să-ţi fie foame, să fii sărac şi luat în râs... mai bine supune-te mie. Oferă-ţi viaţa celui care-ţi oferă mai multă onoare, putere, prestigiu. Acela merită să fie „stăpânul” tău. Răspunsul lui Isus: Numai lui Dumnezeu trebuie să-i oferim viaţa, altuia niciodată şi nicidecum. Puterea lui Dumnezeu este să iubească, să slujească, nu pentru a avea sau a se afirma…

Respinge cu decizie toate ispite. Repetă cu fermitate decizia sa de a rămâne fidel Tatălui său. El nu acceptă nici un compromis cu păcatul, nici cu logica din lume. Şi mai presus de toate, el nu dialoghează cu Satana, ca Eva în Paradisul pământesc. Știe foarte bine că cu Satana nu poți vorbi. Se refugieze în Cuvântul lui Dumnezeu.

„Domnul Isus a fost ispitit de diavol în pustiu. Sigur Cristos a fost ispitit de diavol, dar în Cristos ai fost ispitit şi tu. Pentru că Isus a luat de la tine trupul său, dar de la sine mântuirea ta, de la tine moartea, de la sine viaţa ta, de la tine umilirea, de la sine gloria ta, aşadar a luat de la tine ispitirea sa, de la sine victoria ta” – comentează sfântul Augustin.

În acest timp al Postului Mare este bine să privim spre Isus și spre modul său de a răspunde ispitirilor din pustiu, căci ele apar foarte frecvent – dacă nu chiar zilnic – în viaţa noastră. Dacă eşti fiu al lui Dumnezeu, atunci îl vei asculta pe Tatăl.

Să ne ajute Domnul!

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981].

---

Păcatul este un eşec existenţial, vital, personal

(foto:https://www.facebook.com/cristofori.ro).

 

Referindu-se la păcat,

acesta e văzut nu drept o călcare a legii,

ori chiar a poruncii în sine,

ci înseamnă un „eşec existenţial”,

o cădere la nivelul existenţei,

o rupere, un refuz, al relaţiei cu Dumnezeu.

E o dimensiune accentuat personală în dinamica păcatului,

ceea ce, de altfel, face posibilă şi ridicarea, pocăinţa.

Viziunea lui Yannaras – fidelă spiritualităţii ortodoxe –

elimină zgura ideologică ce s-a cuibărit

în anumite medii teologice şi bisericeşti,

unde există o tiranie a păcatului,

o instituţionalizare, chiar substanţializare a lui.

Nu, nimic din toate acestea.

Este, spune Yannaras, eşec personal, de relaţie,

iar acest fond, al relaţiei vii, în desfăşurare,

dă şi putinţa ridicării, întoarcerii.

 

„Păcatul nu este o natură, una rea

care există fundamental ca pol de existenţă

opus existenţei divine şi vieţii iubirii.

Nimic din creaţia lui Dumnezeu

nu este în mod fundamental şi natural rău,

nici măcar diavolul.

Păcatul este un eşec, existenţial şi vital,

al persoanelor neînstare să-şi atingă ţinta,

să confirme şi să păstreze

întru iubire unicitatea ipostasului lor”

 

(YANNARAS C., Libertatea moralei, p. 28).

Gândul zilei

Rugăciune - de Roberto Ferruzzi

„Numai o anumită puritate,

o anumită simplitate,
divina ignoranţă a sfinţilor,
luând răul ca lipsă,
pătrunde în grosimea sa,
în grosimea vechii minciuni.
Cel care caută adevărul omului trebuie
să pună stăpânire pe durerea sa,
printr-un miracol de milă,
şi ce contează de cunoaşte sau nu a izvorului impur?
«Ceea ce ştiu despre păcat – spunea sfântul din Ars –
am învăţat din gura păcătoşilor».
Şi ce-a auzit el – bătrânul copil sublim – 
în atâtea mărturisiri ruşinoase [...]?”

(Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961, La joie, 561; trad. Isidor Chinez).

Sfințenia este mărturia sfântului „smulsă cu fierul”...

 

Sfințenia este mărturia sfântului „smulsă cu fierul” (Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961 în Bernanos G., Sous le soleil de Satan, p. 308).

 

„Sfinţenia – cea mai sublimă realitate pe care poate să o cunoască omul ajutat de har” (Bernanos G., „Interviste”, în NVCR, p. 46).

 

„Sfinţenia este o aventură, ea este chiar singura aventură. Cine a înţeles-o o dată a intrat în inima credinţei catolice, a simţit tresărind în trupul său muritor o altă spaimă decât cea a morţii, o experienţă supraumană” (Bernanos G., Essais et ecrits de combat, I, p. 40).

 

 

Georges Bernanos – Sous le soleil de Satan (1926)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/georges-bernanos-sous-le-soleil-de-satan-1926.pdf

Păcatul în viziune etică

„O, păcat a lui Adam, darorită ție a murit Cristos,

care ți-a nimicit și me-a adus mântuirea!”

(Preconiu pascal). 
 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/pacatul-in-viziune-etica-de-pr-isidor-chinez.pdf

 

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic...

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/15/pacatul-in-viziune-etica/

 

Introducere

 

Modul corect de a vorbi despre păcat şi dificultăţile sale. O confruntare sumară între conştiinţa de astăzi a păcatului şi aceea din timpul trecut ne dă un rezultat paradoxal. Evul Mediul a cunoscut o dezvoltare în practica penitenţială şi a dat naştere la discuţii, de exemplu, când este vorba de a determina ce este păcatul venial şi păcatul de moarte. Însă păcatul ca atare nu era o problemă. Orice om se cunoştea pe sine destul de clar ca un păcătos, unul care are nevoie de milostivirea divină. Mii de persoane făceau pelerinaje obositoare pentru a obţine dezlegarea de păcate sau iertarea pedepselor datorate păcatelor. Când bogatul medieval simţea că se apropie de moarte, lăsa adesea ca moştenire Bisericii mari bogăţii, cu speranţa de a-şi asigura astfel bunăvoinţa lui Dumnezeu.

 

Evul Mediu deşi este caracterizat de o conştiinţă vie despre păcat, reflectă puţin sau deloc asupra mecanismelor şi asupra structurilor răului capabile de a determina şi de a aliena omul.

 

Lumea prezenta o ordine stabilită de Dumnezeu în care omul trebuia să dea probă de sine; dacă avea o lipsă la această ordine, aceasta era semnul că a cedat tentaţiilor diavolului şi a devenit un păcătos.

 

Timpul nostru în schimb este sensibil mai ales la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace în a discuta despre ademenirea tuturor de către rău. Psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament sunt angajate în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, în speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. Cu cât omul de astăzi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă.

 

Pierderea conştiinţei păcatului. Într-un radio-mesaj adresat Congresului Catehetic Naţional al SUA, Pius XII afirma în 1946: „Poate păcatul cel mai mare al lumii de astăzi este acela că a început să piardă simţul păcatului”. Această afirmaţie dramatică nu trebuie generalizată. Acel „poate” iniţial ne atrage atenţia să nu o facem. Dar în aceeaşi măsură este un indiciu al unei tendinţe ce nu se poate nega.

 

Faptul că conştiinţa păcatului dispare se constată în primul loc pe planul limbajului. Astăzi cuvântul „păcat” apare mai puţin frecvent decât mai înainte în limbajul de fiecare zi. Însă problema nu stă propriu-zis aici. Indiciul cel mai elocvent este că şi în domeniul religios conceptele care disting omul ca păcătos par să piardă mereu mai mult din conţinutul lor concret. Mulţi credincioşi nu se mai descurcă cu distincţiile tradiţionale dintre păcatele veniale, grave sau mortale sau nu vor să mai ştie de aceste gradaţii. Conceptul de păcat original este supus neînţelegerilor de orice gen. Terminologia tradiţională legată de pedepsele păcatului – purgator, iad, indulgenţă – nu mai este adesea înţeleasă.

 

Secularizare, ca aspect care defineşte lumea actuală, recere o nouă impostaţie a temei păcatului. De aceea vom încerca să ajungem la o formă corectă de prezentare acestei teme din punct de vedere teologic şi să găsim acea formulare care să fie fidelă exigenţelor credinţei şi urgenţelor momentului de faţă. Vom căuta mai întâi să surprindem în valorile credinţei mesajul fundamental al Scripturii referitor la păcat, evaluând într-un al doilea moment formulările în vigoare în teologie şi în pastorală despre culpabilitatea etico-religioasă. La sfârşit – consider foarte necesar pentru studenţii teologi de la noi din ţară din cauza contextului istoric în care trăim – vreau să prezint păcatul în practica şi în tradiţia orientală.

 

(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/15/pacatul-in-viziune-etica/).

Răul și mântuirea

 

Isus întâlnește pe mama sa

 

«În trăirea vieţii s-a născut răul la început în noi,

prin forţele spirituale superioare,
iar mai târziu s-a exprimat prin subordonarea noastră
elementelor inferioare, patimilor trupeşti.
Chemarea divină este adresată mai întâi spiritului superior,
libertăţii lui, de acolo provine răspunsul iniţial.
Materializarea fiinţei umane şi înrobirea sa
în elementele naturale inferioare nu este decât
rezultatul eve­nimentului care s-a produs în lumea spirituală.
Orgoliul spiritului nu ridică omul pe culmea divinităţii,
ci o precipită în vâltoarea materialităţii.
Mitul căderii este o expunere simbolică
a evenimentelor din lumea spirituală,
care, prin analogie cu lumea noastră naturală,
ne reprezintă pe Satan şi omul ca fiind realităţi „extrapuse” .
Dar în lumea spirituală, nu sunt asemenea exteriorizări;
ierarhia internă a fiinţei are o cu totul altă structură
decât cea din lumea naturală;
în ea totul este interior, totul este în tot.
De aceea în lumea spirituală Satan,
ca ordin superior din ierarhia duhurilor,
şi omul ca rege al creaţiei,
sunt lăuntrici unul în raport cu celălalt
şi amestecaţi unul cu celălalt.
Satan este o realitate interioară din lumea spirituală a omului,
şi nu pare „extrapus” decât prin analogie cu lumea naturală.
Este o realitate din rânduiala spirituală,
nu-l putem concepe în sensul unui realism naiv.
El nu este izvorul autonom al răului ca fiinţă originară,
nu este decât manifestarea libertăţii iraţionale pe culmea spiritului.
Dificultatea încercată de inteligenţă
ca să explice originea răului stă în faptul că
nici monismul nici dualismul, spre care raţiunea înclină natural,
nu pot sesiza fenomenul.
Sursa răului nu poate fi în Dumnezeu,
şi totuşi în afară de Dumnezeu
nu există altă sursă a fiinţei şi a vieţii.
Răul nu provine de la Dumnezeu,
dar altă fiinţă nu există, care paralel lui Dumnezeu
să permită explicarea originii răului.
Fiind absolut iraţional el este în consecinţă
inaccesibil şi inexplicabil raţional.
Nu are şi nu poate avea sens sau temei,
nu deţine nici o sursă pozitivă,
îşi are originea în abisul fără sfârşit,
în neantul ce nu se poate numi fiinţă.
Răul pentru gândirea ce se forţează

să descopere „sensul” lucrurilor,

este limita iraţională abso­lută

(Schelling ne-a oferit tot ce există mai profund în filosofia răului:
Philoso-phiche Unlersuchungen uber clas Wexen der menschlichen Freiheit).
Răul este non-fiinţa; îşi are rădăcina în ea.
Iar non-fiinţa este inaccesibilă „sensului”,
care întotdeauna este ontologic.
Răul căruia i se poate da un sens se transformă în bine».

 

(Nikolai Berdiaev, Răul și mântuirea).

 

„Iubește-mă așa cum ești!” [Isus vorbește unui suflet - monsenior Lebrun]

 

 

Iubirea spune: „Cunosc mizeria ta, lupta şi suferinţele sufletului tău, deficienţele şi infirmităţile trupului tău; cunosc laşitatea ta, păcatele tale şi totuşi îţi spun: «Iubeşte-mă aşa cum eşti!»

Dacă aştepţi să fi un înger pentru a te abandona iubirii, nu mă vei iubi niciodată. Chiar dacă eşti laș în practicarea datoriei şi a virtuţii, dacă vei cadea deseori în acele greşeli pe care ai vrea să nu le faci niciodată, nu-ţi voi îngădui să nu mă iubeşti. Iubeşte-mă aşa cum eşti.

În orice împrejurare și în orice situație vei fi, favorabilă sau în ariditate, în încredere sau în neîncredere, iubeşte-mă aşa cum eşti…

Vreau iubirea inimii tale sărmane; dacă aştepti să fii desăvârşit, nu mă vei iubi niciodată.

Nu voi putea, oare, face eu din orice fir de nisip un înger, în care să radieze puritatea, nobleţea şi iubirea? Nu sunt eu oare Atotputernicul? Şi dacă îmi place să-i las într-un nimic pe cei mai admirabili şi aș prefera iubirea inimii tale săracăcioasă, nu sunt eu oare stapânul iubirii mele?

Fiul meu, lasă-mă să te iubesc. Vreau inima ta. Bineînțeles, vreau cu timpul să te transform, dar, pentru moment, te iubesc aşa cum eşti… Și eu doresc ca și tu să faci acelaşi lucru. Eu vreau să văd cum se ridică iubirea din cele mai ascunse unghere ale sărăciei şi mizeriei tale. Iubesc în tine şi slabiciunea ta, iubesc dragostea săracilor şi a celor din mizerie; vreau ca din aceste zdrențe să se înalțe mereu un mare strigăt: Isuse, te iubesc.

Vreau să fie unicul cântec al inimii tale. Nu am nevoie nici de ştiinţa ta, nici de talentul tău. Un singur lucru mă interesează: să te văd că lucrezi cu iubire. Nu virtuţile tale sunt cele pe care le doresc. Dacă ți le voi da eu, eşti atât de slab încât ar alimenta orgoliul tău propriul. Nu te preocupa de aceasta. Aș putea să-ți dăruiesc lucruri mult mai mari. Nu, voi fi servitorul înutil. Îți vei lua chiar puținul pe care îl ai… pentru că te-am creat numai pentru iubire. Astăzi stau la poarta inimii tale, ca un cerșetor, eu Regele Regilor! Bat și aștept! Grăbește-te ca să-mi deschizi! Nu atașa mizeria ta. Dacă tu ai cunoaște cu desăvârșire sărăcia ta, ai muri de durere! Ceea ce m-ar fi îndurerat la inima ar fi să văd că te îndoieşti de mine şi că îţi lipsește încrederea.

 

Vreau ca tu să te gândeşti la mine în orice ora din zi şi din noapte; vreau să faci chiar faptele cele mai neînsemnate numai din iubire. Contez pe tine pentru a-mi da bucuria. Nu te preocupa că nu ai virtuți: îți voi da pe ale mele. Când ai să suferi, îți voi da eu forța.

Mi-ai dat iubirea ta, îți voi da să știi să iubești dincolo decât poţi tu visa… Dar aminteşte-ţi… Iubeşte-mă aşa cum eşti.

Ți-am dat-o pe Maria, Mama mea. Depășește, depășește totul din inima sa atât de curată. Orice s-ar întâmpla, nu aştepta să fi sfânt pentru a te abandona iubirii. Nu mă vei iubi niciodată… Haide! Iubește-mă așa cum ești!”

 

(Monsenior Lebrun; trad. de pr. Isidor Chinez).

  

 

Slăbiciunea şi mizeria noastră...

„Slăbiciunea şi mizeria noastră

erau cunoscute de Cristos din veşnicie

şi a venit în persoană să se pună

în slujba păcătoşilor – cei slabi şi învinși.

A pus Duhul său Sfânt paza sufletelor lor,

lucrând zi şi noapte pentru a alunga groaza

și frica din inimile păcătoşilor

şi a le transforma inima

în templul – locuința sa”.

 

 

 

[Yusuf Iskandar – călugăr egiptean,

egumen al mănăstirii Sfântul Macarie,

Marele Deșert de Scete (1919-2006)].

 

(sursa: https://www.facebook.com/ZenitNewsAgencyitaliano?fref=nf;

aforisma di domenica 12 aprile 2015).