 |
| Isus vorbește cu un învățător al Legii |
Evanghelia – Matei 22,34-40: În acel timp, fariseii, auzind că Isus a închis gura saduceilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţător al Legii, voind să-l pună la încercare, l-a întrebat pe Isus: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă în Lege?” El i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă întreaga Scriptură: toată Legea şi Profeţii”.
Omilie
Un cărturar întreabă care este cea mai mare poruncă (la singular), iar Isus răspunde enumerând două. Iubirea faţă de Dumnezeu este cea mai mare şi prima: primatul lui Dumnezeu este afirmat fără ezitare. Iubirea faţă de om este a doua. Spunând însă că „a doua este asemenea celei dintâi”, Isus afirmă că între cele două porunci este o legătură foarte strânsă. Desigur este diferită măsura: iubirea faţă de Dumnezeu este „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul”. Iubirea faţă de om este „ca pe tine însuţi”. Totalitatea aparţine numai Domnului: el singur trebuie adorat. Dar apartenenţa la Domnul nu poate fi fără iubirea faţă de om. Şi de fapt Isus spune: „De aceste două porunci depinde toată Legea şi Profeţii”. Nu este vorba de două porunci paralele, apropiate. Şi nici nu ajunge să spunem că a doua se fundamentează pe prima. Mult mai mult: a doua o concretizează pe prima. Primatul lui Dumnezeu se concretizează şi devine vizibil în recunoaşterea primatului omului.
Observând comportamentul creştin, nu este greu să-ţi dai seama de două accentuări fundamentale, care par uneori să se indepărteze una de alta: cea care accentuează primatul lui Dumnezeu (astfel rugăciunea, raportul cu Domnul, convertirea interioară personală) şi cea care, în numele lui Dumnezeu, atrage atenţia asupra omului (astfel dreptatea, lupta pentru o lume mai dreaptă, luarea de poziţie în faţa structurilor nedrepte). S-ar spune mai religioasă prima şi mai politică a doua. Dar o astfel de gândire este superficială şi repezită. Dar nu vrem să intrăm în această problemă. Este suficient să scoatem în lumină două riscuri posibile, unul câte unul. Isus a spus să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine, iar evanghelia angajează cu siguranţă pentru eliberarea omului. Dar este adevărat că în lupta pentru om poate să se ascundă o uitare a primatului lui Dumnezeu, care în schimb trebuie să fie afirmat cu toată claritatea. Omul este făcut pentru Dumnezeu, iată ceea ce nu trebuie uitat niciodată, nici chiar acolo unde sărăcia şi nedreptatea sunt mari.
Şi iată atunci cealaltă poziţie: a pleca de la Dumnezeu şi a vorbi totdeauna despre Dumnezeu. De acord. Dar despre care Dumnezeu? Şi aici este posibil echivocul. Desigur Dumnezeu trebuie pus totdeauna pe primul loc, dar trebuie să fie vorba despre un Dumnezeu care proclamă că sâmbăta este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă. Dumnezeu este pentru om. Noutatea creştină stă în a menţine unite cele două afirmaţii.
(pr. Bruno Maggioni [23.10.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
