 |
| Sfânta Lidia, ucenica sfântului Paul (secolul I) |
Pe când sfântul apostol Paul, în
timpul celei de a doua călătorii apostolice, se afla în localitatea Troas de pe
ţărmul Asiei Mici, are o vedenie în care i se arată un bărbat macedonean şi-l
roagă: „Treci în Macedonia şi vino în ajutorul nostru”. Era glasul lui
Dumnezeu, care îl chema în Europa, căci până acum nu trecuse de hotarele Asiei
Mici. Ascultător, Paul se urcă în corabie şi se îndreaptă spre Macedonia,
împreună cu tinerii săi ucenici, Sila, Timotei şi Luca. Ajung în Portul
Neapolis din Nordul Mării Egee şi de aici se duc în oraşul Filipi, aflat în
provincia Tracia, ţinut ce astăzi aparţine Greciei. Misionarii lui Cristos,
după ce au pus piciorul pe pământ european, au aşteptat ziua de sâmbătă pentru
a se întâlni cu co-religionarii lor evrei; aceştia se întruneau într-un anumit
loc pe malul râului, neavând, probabil, sinagogă, pentru a se ruga şi a citi
câteva pagini din Sfânta Scriptură. „Sâmbăta” – istoriseşte Sfântul Luca în Faptele
Apostolilor – „am ieşit dincolo de poarta oraşului şi ne-am îndreptat spre
râu, unde presupuneam că se afla un loc de rugăciune. Ne-am aşezat şi noi şi
le-am vorbit femeilor adunate acolo. Una dintre ele, numită Lidia, vânzătoare
de purpură [1], de loc din Tiatira, femeie temătoare de
Dumnezeu, stătea şi asculta cu atenţie. Dumnezeu i-a deschis inima, ca să
înţeleagă ceea ce spunea Paul. După ce a primit botezul, ea şi familia ei, ne-a
invitat, zicând: «Dacă socotiţi că sunt o credincioasă a Domnului, veniţi şi
staţi în casa mea»” (Fap 16,11-15).
Putem considera că Lidia se bucura de o oarecare stimă, dat fiind preţul mare al materialului pe care îl comercializa, şi de multă autoritate în casa ei, căci a fost suficientă mărturia dată de ea, pentru ca toţi să ceară botezul şi să-i reţină pe misionari în casa lor, ca oaspeţi de onoare. Apostolii lui Cristos, mergând oarecum la voia întâmplării, au realizat prima lor recoltă pe pământ european: botezarea femeii „temătoare de Dumnezeu”, Lidia, prototip şi simbol al tuturor femeilor ce vor aduce şi vor întreţine între pereţii casei flacăra credinţei în Cristos. Bogata negustoreasă, urmând insuflarea harului, a pus interesele spirituale mai presus decât cele economice, întrerupând vânzarea în magazin, pentru a se întâlni cu alte femei în proseuca, locul de rugăciune de pe malul râului Gangos.
Lidia, recunoscătoare pentru bucuria ce i-au adus-o în suflet cuvintele Apostolului şi harul botezului, i-a rugat cu delicată insistenţă, ba chiar i-a şi „silit” pe misionari să accepte ospitalitatea ei. Casa Lidiei devine, în felul acesta, primul centru comunitar, prima ecclesia – „biserică” – din Europa. Pentru comunitatea creştină din Filipi, şi probabil îndeosebi pentru casa Lidiei, în Scrisoarea către Filipeni, sfântul Paul are cuvinte de o gingăşie mişcătoare, numindu-i pe aceştia fraţi în Cristos „mult-doriţi, bucuria şi coroana mea”.
Referitor la cultul sfintei Lidia lipseşte orice informaţie, până la introducerea ei în Martirologiul Roman de către învăţatul Baronius; dar sfinţenia Lidiei este dovedită în mod evident de răspunsul ei la chemarea harului dumnezeiesc.
După un obicei din vechime, când o persoană se mută într-o altă localitate, este strigată de către vecini cu numele localităţii de unde a venit. E probabil că numele de Lidia a fost atribuit iniţial persoanelor venite din provincia vest-asiatică Lydia, ocupată de perşi în anul 546 înainte de Cristos. Deoarece limba vorbită de locuitorii de atunci este foarte puţin cunoscută, nu se poate spune nimic despre înţelesul cuvântului ca atare. Femeilor creştine, acest nume le aminteşte exemplul luminos de credinţă şi bunătate al sfintei Lidia.
[1] Purpura era o substanţă colorantă de culoare
roşie închisă, obţinută din sucul unor scoici; se folosea la vopsirea stofelor
din care se confecţionau haine foarte scumpe, în general, purtate de împăraţi
şi demnitari, şi alte obiecte de mare preţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu