† Duminică a 10-a de peste an [A]: Milostivirea față de păcătoși [7 iunie 2026]

 

Chemarea sfântului Matei de Caravaggio (1609).

Milostivirea față de păcătoși

Lecturi biblice: Osea 6,3-6; Romani 4,18-25; Evanghelia Matei 9,9-13; lecturi biblice

Omilie

Astăzi Liturgia Cuvântului stabilește primatul lui „a fi” asupra lui „a face” și „cunoașterea lui Dumnezeu” asupra „faptelor bune”: este milostivirea lui Dumnezeu. Această învățătură este afirmată în ​​prima lectură, unde profetul Osea anunță valoarea inestimabilă a căutării lui Dumnezeu: „căci îndurarea îmi place, nu jertfa şi cunoaşterea lui Dumnezeu, mai mult decât arderile de tot” (Os 6,6). În Evanghelia după Matei, Isus își justifică solidaritatea cu cei marginalizați în lumina principiului enunțat de Osea: „Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: «Îndurare vreau, şi nu jertfă»” (Mt 9,13). Apostolul Paul, în a doua lectură, face referire la credința lui Abraham, pentru a afirma primatul „căutării” lui Dumnezeu asupra faptelor: Abraham nu este declarat drept pe baza faptelor, ci în virtutea dispoziției corecte înaintea lui Dumnezeu: „sperând împotriva oricărei speranţe, Abraham a crezut că va deveni părintele multor neamuri” (Rom 4,18). Este „cunoașterea” și „milostivirea” lui Dumnezeu față de oameni!

În lectura întâia (Os 6,3-6) este tema „cunoașterii” lui Dumnezeu: „să-l cunoaştem pe Domnul!” (v. 3). Verbul „a cunoaște” este probabil folosit în sens liturgic, adică a „invoca” pe Dumnezeu: „ca revărsatul zorilor, sigură este ieşirea lui: va veni ca ploaia timpurie la noi şi ca ploaia târzie care udă pământul” (v. 3). Ploile de toamnă permit semănăturilor să crească, în timp ce ploile de primăvară asigură coacerea grâului. Darul ploii este sărbătorit în cultele canaanite. Este dezvăluită gândirea poporului: în ciuda denunțării repetate a lui Dumnezeu, Israel crede că îl „cunoaște” pe Domnul și îl descrie conform ciclului natural al soarelui și al anotimpurilor: face referința la ploaia care „fertilizează pământul” [cultele canaanite ale fertilității și fecundității]. „A cunoaște” este rădăcina folosită cu sensul de „a se întoarce”, „a căuta”. Substantivul „zori” este atât în cunoașterea, cât și în căutarea lui Dumnezeu. Este verbul „a găsi” sau „a afla” în contextul „cunoaşterii lui Dumnezeu”. Credinţa populară ajunsese să considere că Dumnezeu va aduce la salvare așa cum trimite ploile în funcţie de anotimpuri, fără a mai fi nevoie de convertirea poporului: e incapacitătea evreilor de a se deschide mântuirii! Concluzia este: relația cu Dumnezeu nu este mecanică, nici previzibilă, nici rituală; este deschisă unei cunoașteri iubitoare ce dorește să intre într-o relație cu Domnul. „Căci îndurarea îmi place, nu jertfa şi cunoaşterea lui Dumnezeu, mai mult decât arderile de tot” (v. 6). Este condamnarea radicală a religiei exterioare atunci când este lipsită de interioritate; e respingerea manifestărilor credinței atunci când aceste manifestări devin surogate ale credinței. Din acest motiv, Dumnezeu cere cunoaștere și iubire. Mai întâi iubire, apoi jertfa; mai întâi credința, apoi manifestările ei.

În lectura a doua (Rom 4,18-25), credința lui Abraham își găsește conținutul în speranța nelimitată în Dumnezeu: fără limite, nemărginită, dincolo de bătrânețe și sterilitate în care se aflau el și Sara, căci merge în ciuda oricărei logici: „sperând împotriva oricărei speranţe, Abraham a crezut că va deveni părintele multor neamuri” (v. 18). Dumnezeu ar fi putut să o lase pe Sara să fie fecundă în loc să fie sterilă şi pe Abraham să devină tată în tinereţe. Ar fi normal conform raţiunii! Domnul aşteaptă ca Abraham să ajungă la 100 de ani şi vrea ca Sara să fie sterilă; în felul acesta poate să facă o minune, ce poate fi înţeleasă numai în lumina credinţei. Numai credinţa i-a îngâduit lui Abraham să dea naştere unui fiu! Paul vrea să demonstreze cu exemplul lui Abraham care a crezut: „s-a întărit în credinţă, dând glorie lui Dumnezeu, convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate s-o şi împlinească. Pentru aceasta i s-a considerat ca justificare” (v. 20-22). După ce a exemplificat „îndreptățirea” sau „justificarea” prin credință, apostolul trece la noi, cei care credem: „va fi considerat şi pentru noi care credem în cel care l-a înviat din morţi pe Domnul” (v. 24). Învierea lui Isus este izvorul îndreptățirii noastre. Paul spune: „a fost dat la moarte pentru greşelile noastre, dar a înviat pentru ca noi să fim justificaţi” (v. 25). Dumnezeu vrea ca poporul său să-l iubească cu perseverență și în totalitate, nu cu sacrificii în timpuri de pericol pentru a-I câștiga favoarea! Domnul vrea „cunoașterea lui Dumnezeu”, adică aderența deplină la voința divină.

În Evanghelia după Matei (Mt 9,9-13) vedem că Domnul alege un apostol pe un păcătos, un vameș, colector de taxe pentru romani de la compatrioților săi: „plecând Isus de acolo, a văzut un om numit Matei stând la postul de vamă şi i-a spus: «Urmează-mă!» Ridicându-se, el l-a urmat” (v. 9). Împlinirea acestei invitații este dată de două verbe: „ridicându-se, el l-a urmat”. E noua condiție a noului „chemat” ce stătea la ghișeul de taxe, căci aparținea categoriei de „vameși”, împreună cu păstorii, cu crescătorii de măgari, cu vânzătorii ambulanţi, ce erau consideraţi păcătoşi, din cauza meseriei lor și îi împiedica frecventarea sinagogii şi a cunoaşterea „Legii lui Dumnezeu”. Vameșul era considerat impur din punct de vedere religios și un trădător politic, păcătos public lipsit de drepturi civile: printre altele, nu puteau să dea mărturie în tribunal. Mai mult, Isus confirmă alegerea prin prezența în casa vameșului cu masă ca semn al prieteniei și comuniunii: „pe când stătea la masă în casă, iată că mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi s-au aşezat la masă cu Isus şi cu discipolii lui!” (v. 10). Este un adevărat scandal nu numai pentru evrei, ci și pentru oamenii religioși. Gestul lui Isus este intolerabil pentru iudei. Scena are loc acasă, în timpul unei mese, dar interesul este concentrat asupra dezbaterii că „vameșii și păcătoșii” stau la masă cu Isus și discipolii săi. Întrebarea și acuzația fariseilor împotriva Domnului se adresează ucenicilor: „De ce mănâncă învăţătorul vostru împreună cu vameşii şi păcătoşii?” (v. 11). Isus răspunde în locul discipolilor: „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii. Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: «Îndurare vreau, şi nu jertfă», căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi!” (v. 12-13). Pentru noi, capătă un aspect revoluționar: „îndurare vreau, şi nu jertfă!” Domnul preferă actele de milostivire față de păcătoși, față de aproapele, mai degrabă decât actele de jertfă cu care Dumnezeu să fie onorat. Cu formula folosită în mod obișnuit în dezbaterile evreiești, Isus își invită interlocutorii să aprofundeze sensul biblic al textului. Accentul este pus pe „milostivire” [în greacă eleos, care traduce ebraicul hesed]. „Milostivire” este asociată cu „dreptatea” sau „fidelitatea” pentru a defini conținutul Legii [„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din chimion, dar lăsaţi la o parte părţile cele mai grele din Lege: dreptatea, îndurarea, credinţa” (Mt 23,23)]. Este tratată actualizarea voinței lui Dumnezeu exprimată în Lege, dar definită acum de stilul lui Isus, care îi primește pe păcătoși ca un medic care îi caută pe bolnavi, care îi corespunde voinței lui Dumnezeu, ce preferă milostivirea, iubirea gratuită și mântuitoare, mai degrabă decât executarea rigidă a prescripțiilor ce tutelează puritatea rituală. Misiunea istorică a lui Isus este chemarea oameniloi ca să-l urmeze și îi invită la ospățul „împărăției lui Dumnezeu”, situându-se în perspectiva milostivirii mântuitoare față de păcătoși.

Să-l rugăm pe Domnul să fie cu noi milostiv!