Omul vede inima lui Dumnezeu în inima lui Isus
Lecturi biblice: Deuteronom 7,6-11; 1Ioan 4,7-16; Evanghelia Matei 11,25-30; lecturi biblice
Omilie
În solemnitatea de astăzi, privirea credinciosului este îndreptată spre contemplarea Inimii lui Isus, focar al revelației și al atitudinii fundamentale a lui Dumnezeu față de oameni. „Când au venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă” (In 19,33-34). Rana adâncă provocată de lovitura de suliță, relatată în Evanghelia după Ioan, stă la baza sărbătorii și reprezintă punctul de sosire al alianței pe care Dumnezeu a stabilit să o realizeze treptat, începând cu Noe, ce ajunge la momentul de pe Golgota în care ochiul uman poate vedea chiar inima lui Dumnezeu în inima lui Isus.
În lectura întâia (Dt 7,6-11), Dumnezeu a mers să-şi „caute” un popor prin mijloace miraculoase: „a mai încercat vreun dumnezeu să vină să-şi ia un popor din mijlocul unui alt popor, cu încercări, cu semne, cu minuni, cu lupte, cu mână puternică şi braţ întins, cu fapte mari înfricoşătoare, cum a făcut pentru voi Domnul Dumnezeul vostru în Egipt, înaintea ochilor voştri?” (Dt 4,34; cf. Dt 26,7-8). Motivele alegerii este iubirea şi fidelitatea Domnului faţă de promisiunile făcute părinţilor în mod gratuit: „Moise a vorbit către popor: «Tu eşti un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău. Domnul Dumnezeul tău te-a ales ca să fii pentru el un popor ca parte a lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului»” (v. 6). Această alegere este sigilată printr-o alianţă: „să ştii că Domnul Dumnezeul tău, el este Dumnezeu: este un Dumnezeu fidel, care îşi ţine alianţa şi îndurarea faţă de cei care îl iubesc şi păzesc poruncile lui până la a mia generaţie” (v. 9). Israelul este un popor „consacrat” Domnului, care a intrat în alianţă cu el.
În a doua lectură (1In 4,7-16), adevărata iubire vine de la Dumnezeu. Prima sa scrisoare este dedicată unor grupuri care neagă că Isus ar fi fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Ioan reia temele prezente în evanghelie și amintește că iubirea este prima motivație a prezenței lui Isus printre noi, al întrupării și al morții sale. De aici naște angajamentul pentru creștini de a se iubi unii pe alții, pentru că este iubirea cea care ne-a dat viață. Apostolul dezvoltă ultima afirmație în două texte. Primul urcă la omul care îl „iubește” pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este „iubire”: „să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu! (v. 7). Al doilea, coboară de la Dumnezeul [ce este „iubire”], la acțiunea și misiunea lui Isus, Fiului lui Dumnezeu: „Prin aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, unul născut, ca să trăim prin el. […] L-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (v. 9.10). Tema este iubirea. Îndemnul, foarte scurt, include o motivație simplă: „căci iubirea vine de la Dumnezeu”. Această precizare este foarte importantă, deoarece dă tonul textului de astăzi ce tratează originea divină a iubirii, așa cum este trăită de creștini: „Iubiţilor, dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii. […] Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită” (v. 10.11). Autorul caută să „măsoare” profonditatea relației dintre realitatea iubirii și Dumnezeu și să demonstreaze o legătură tot mai adâncă, prezentându-l pe Dumnezeu ca model și izvor al iubirii creștine: „Prin aceasta cunoaştem că rămânem în el şi el în noi: ne-a dat din Duhul său. Iar noi am văzut şi dăm mărturie că Tatăl l-a trimis pe Fiul ca mântuitor al lumii” (v. 13-14). Misterul iubirii divine, ce e făcut vizibil în moartea pe cruce. Ioan face apel la autoritatea martorilor oculari: aceștia l-au văzut pe Fiul și l-au recunoscut ca salvator al lumii – „iar noi am văzut şi dăm mărturie că Tatăl l-a trimis pe Fiul ca mântuitor al lumii” (v. 14). Apostolul se îndreaptă spre Isus: în el lumea găsește pe mântuitorul pe care îl invocă: „Isus este Fiul lui Dumnezeu!” (v. 15).
În Evanghelia după Matei (Mt 11,25-30) este rugăciunea lui Isus către Dumnezeu Tatăl: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici” (v. 25). „Tată” – este modul preferat al lui Isus de a se adresa lui Dumnezeu. Lângă acest apelativ apare „Domn al cerului și al pământului”. Dumnezeu nu este doar creatorul, ci și Domnul istoriei ce ne dăruiește binecuvântare și bucurie. Această invocație este încheierea laudei Tatălui: „Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta. Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni decât Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze” (v. 26-27). Aici este invocația: „da, Tată!”, care este legată de o formulă tradițională de rugăciune evreiască: „pentru că aceasta a fost dorinţa ta”. Această formulă de rugăciune subliniază încă o dată suveranitatea absolută a iubirii lui Dumnezeu. Aceste două invocații indică modul în care Isus își îndreaptă privirea spre Dumnezeu Tatăl iubitor și spre Domnul: el este cel care se află în centru; în voința sa se află întreaga istorie a mântuiri omului.
Isus cheamă: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi
da odihnă!” (v. 28). Posibilitatea de a pătrunde până la Dumnezeu
este deschisă întregului popor credincios. În contextul evangheliei,
interpretarea sugerată de Matei nu poate fi evitată, căci cărturarii și
fariseii „leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii
oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget” (Mt 23,4). Sunt oameni care impun poveri ce sunt greu de
suportat, dar pe care ei înșiși nu le poartă. Este accentuată de evanghelist sensul anti-fariseic. Destinatarii sunt întregul popor al lui Israel și nu doar
discipolii: „Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt
blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre! Căci
jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară” (v. 29-30). De ce
interpretarea fariseică a legii este o povară grea? De ce interpretarea impusă
de farisei este grea în timp ce legea poruncită de Isus este „un jug plăcut”
și „o povară ușoară”? După Matei, depinde de Isus care le impune. Evanghelistul
a luat în considerație calitățile didactice ale învățătorului Isus, care, spre
deosebire de rabini, este răbdător cu discipolii și nu-i pedepsește atât de
repede și aspru. „Jugul” voinței lui
Dumnezeu nu este un jug apăsător și dur, ci generează acea pace fericită promisă celor mântuiți. Jugul lui Isus este plăcut și povara ușoară, nu pentru
că a ignorat exigențele voinței lui Dumnezeu, ci pentru că a îndepărtat
încrustațiile legaliste ale scribilor și fariseilor și a revelat nucleul său
originar și esențial: „Voi daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din chimion,
dar lăsaţi la o parte părţile cele mai grele din Lege: dreptatea, îndurarea,
credinţa” (Mt 23,23). Pe scurt: a
face voința lui Dumnezeu nu înseamnă să ai un „cod” sau un sistem moral de
interpretat și de urmat, ci a-l urma pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, cel care
revelează și actualizează în mod definitiv și pe deplin iubirea, căci poate vedea tocmai inima lui
Dumnezeu în inima lui Isus!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu