Duminica a VII-a TPA (A): Curajul real este non-violența (omilie)

Evanghelia: Mt 5,38-48. ³⁸ Ați auzit că s-a spus: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. ³⁹ Eu însă vă spun: să nu vă împotriviți celui rău; ba, mai mult, dacă cineva te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt. ⁴⁰ Celui care vrea să te judece și să-ți ia tunica, lasă-i și mantia, ⁴¹ iar, dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie [de pași], mergi cu el două. ⁴² Celui care îți cere, dă-i, și celui care vrea să împrumute de la tine, nu întoarce spatele! ⁴³ Ați auzit că s-a spus: Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe dușmanul tău. ⁴⁴ Eu însă vă spun: iubiți-i pe dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă persecută, ⁴⁵ ca să deveniți fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți. ⁴⁶ Căci, dacă îi iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveți? Oare nu fac același lucru și vameșii? ⁴⁷ Și dacă îi salutați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Oare nu fac același lucru și păgânii? ⁴⁸ Așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit.

 

 

Omilie

 

 

În faţa unei societăţi certăreţe şi agresive, Isus cere ucenicilor săi să se angajeze pe drumul dificil de a depăşi răul cu binele.

 

„Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!». Eu însă vă spun: să nu vă împotriviți celui rău;  ba, mai mult, dacă cineva te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt”. Cu această propunere discursul despre opoziția ar ajunge la cel mai înalt nivel şi atât ca alternativă a „înţelepciunii lumii” (ar spune-o sfântul Paul) pare imposibil. Pentru nimic evidenit, fraza cu „întoarce-i-l și pe celălalt”, este o  sursă de inspiraţie pentru filmele comice, ca Bud Spencer şi Terence Hill.

 

Isus, cu toate acestea, nu este de tip de glumit. Să încercăm să luăm în serios cuvintele sale, să încercăm, mai presus de toate, să le înţeleagă bine. Cu „întoarce-i-l şi pe celălalt obraz”, Isus nu invită ucenicii săi să renunţare la drepturile şi demnitatea lor, sau să se predea agresiunii şi violenţei. Dacă ar fi aşa, „fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate”, și chiar mai „fericiți cei persecutați din cauza dreptății” nu ar avea nici un sens. Invitaţia sa nu este la resemnare, la smerenie, să nu mai vorbim de laşitate. Cuvintele sale nu sunt o invitație să se supună, dar să reacţioneze cu curajul cel mai genuin: non-violenţă. Pe de altă parte, Isus însuşi a avut acest prilej să ne explice sensul cuvintelor sale, când, în sinedriu bătut peste față, nu a suferit pasiv, şi nu a spus soldatului zicând „Pălmuiește-mă pe de cealaltă parte”, dar: „Dacă am vorbit rău, arată-mi ce este rău, dar dacă am vorbit bine, de ce mă lovești?” (In 18,23).

 

Isus a reacționat riscând alte bătăi, dar cu non-violenţă. Nu este pasivitate sau teamă, dar adevăratul curaj şi unica reacţia care într-adevăr era nevoie. Bărbaţii şi femeile foarte puternice sunt cei care au obţinut prin non-violenţă ceea ce cu violenţa n-ar fi atins: Francisc de Assisi, Gandhi, Luter King, Nelson Mandela, Aung San Suu Kyi, Rigoberta Menchú Tum... Isus nu spune: „A se lăsa învinși de vrăjmaşii voştri; a se resamna cel care vă urăște, altfel cine știe ce se poate întâmpla...”, dar: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc”. Invitația nu are nimic de a face cu pasivitate și cu resemnare.

 

Cei care cred că creştinii trebuie să fi resemnați, laşi, blând să-și schimbe ideia, doar cunoscându-l pe Isus, care nu avea nimic de resemnat, de laş, de blajin.

 

Dar, pentru ce Isus ne face o propunere atât de mare şi de dificilă? Este el să ne dea motivația: „Voi, deci, să deveniți perfecți precum Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Și noi trebuie să includem în viața noastră pe cei răi și pe cei buni, pe cei drepți și pe cei nedrepți, încercând să-i facem din ei ființe noi şi să le schimbăm viața în non-violenţă. Este alegerea pe care Paul ne-o indică în formă concisă: „Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine” (Rom 12,21).

 

Aceasta alegere implica, de asemenea, că, uneori, atunci când sunt lezate drepturile fundamentale şi demnitatea persoanei, este necesar „să-ți lași mantia celui care vrea să-ți ia și tunica”, adică să cedezi pentru a servi ca o supapă de siguranță pentru agresivitate și violenţă. Acest comportament s-ar părea încă mai anevoios „lovirea celuilalt obraz”, deoarece aceasta duce cu sine posibilitatea de a fi luat de proști.  Dar dacă oamenii nu s-au mâncat reciproc este pentru că a fost întotdeauna oameni dispuşi să-și „dea mantia”. Ne gândim la cât de multe femei în viața de familie, probabil inconştient, trăiesc în mod eroic cuvintele lui Isus.

 

Cât este nevoie, în societatea noastră de astăzi, așa de certăreață și agresivă, de bărbați și femei curajoase capabile „să-și pună și celălalt obraz”, şi de „a-și da și mantia” celor care strigă astăzi pe toate telejurnalele și ziarele! Curaj, ni se cere și nouă astăzi! (don Tonino Lasconi [23.02.2014]; trad. pr. dr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.paoline.it/Vangelo-e-Vita/2014---Tempo-Ordinario---Anno-A/articoloRubrica_arb1907.aspx).

Dificultăți în recunoașterea păcatului



Chemarea spre omenire - de Percy Bigland

Peter Henrici: în orice epocă omul a avut dificultăţi să-şi recunoască păcatul, deşi „adevărata cunoaştere a răului există doar la persoana întâia: „eu am păcătuit”. Astăzi această ascultare a conştiinţei, este „o cunoaştere difuză”, ea se interpretează ca şi conştiinţă psihologică (a Super-Eului) sau sociologică (de obişnuinţe). Omul astăzi numeşte „conştiinţă” acea realitate care „de obicei nu este nimic altceva decât o remuşcare fără valoare etică”. Revelaţia vorbeşte continuu despre păcat dar nici chiar Scriptura nu-i dă o definiţie. „Oferă în schimb povestiri istorice: relatează cu privire la păcatele făcute de oameni. În aceste povestiri se spune continuu că păcătosul nu vrea nici să cunoască nici să recunoască păcatul său. Numai în faţa ochilor lui Dumnezeu, care îi reproşează păcatele sale, omul se recunoaşte – atunci – păcătos”[1]. Aceasta este atitudinea fariseilor şi cărturarilor, care, orbi din cauza „dreptăţii” sau „sfinţeniei” lor, nu-şi văd păcatul, pe care i-l reproşează public lui Isus. După evanghelistul Ioan de fapt orice om care nu cunoaşte şi nu-şi recunoaşte păcatul este orb şi mincinos (In 9,31-41; 8,55; 1In 1,6.8; 2,4). (cf. ivan fucek, Il peccato oggi. Riflessione teologico-morale,, PUG, Roma 1991, 52 - rezumat; trad. pr. Isidor Chinez).

---

[1] P. HENRICI, „Il peccato come menzogna. Tentativo di accostamento filosofico” în Communio 103 (1989) 25.

Organizarea concretă a ritualului spovezii

Preot stând în confesional

 

Spovada necesită o pregătire. Încerc să mă ascult pe mine însumi pentru a simţi la ce nivel ceva nu merge şi prin ce m-am îndepărtat de orientarea mea personală, la ce nivel am fost rănit sau am făcut rău altora. Iau în considerare relaţia mea cu Dumnezeu. Şi reflectez asupra a ceea ce aş vrea să abordez în spovada mea. Pe parcursul pregătirii spovezii, este bine să-mi amintesc că sacramentul spovezii este o sărbătoare a reconcilierii. Pentru această sărbătoare trebuie să mă pregătesc deci, pentru a participa în deplină cunoştinţă de cauză, pentru a putea celebra o adevărată sărbătoare a eliberării şi a reconcilierii. În spovadă, merg la întâlnirea cu Cristos care mă primeşte necondiţionat. Merg la Dumnezeu, Tatăl meu, care mă primeşte şi celebrează cu mine o sărbătoare de bucurie, pentru că eu care eram pierdut şi care mă răcisem voi fi regăsit, pentru că eram mort, înţepenit în diferite constrângeri şi în vechile scheme de viaţă, voi fi din nou viu. Astfel, parabola fiului risipitor sau a Părintelui îndurător ar putea fi o frumoasă imagine, care mă va putea ajuta să mă pregătesc de această sărbătoare a reconcilierii care o constituie spovada.

„Păcatele îți sunt iertate”

La confesional [„Spovada”] - de Adolf Seel (1829-1907)

Pentru Jung, ritualul spovezii este important, pentru a surmonta, în profunzimea inconştientului nostru, neîncrederea noastră profundă în iertare. „Prin ritual, este dată satisfacţie aspectului colectiv şi numinos al momentului, dincolo de semnificaţia lui pur personală. Acest aspect al ritualului este de o importanţă majoră. Rugăciunea personală a pastorului nu satisface de loc această nevoie. Pentru că răspunsul trebuie să fie colectiv şi istoric; el trebuie să evoce spiritul înaintaşilor şi să reunească prezentul cu trecutul istoric şi mistic… Efectul ritualului autentic nu este de loc magic, ci psihologic” (Corespondenţe, IV, p. 23-24). Spovada transmite iertarea lui Dumnezeu, aşa încât ea să poată ajunge la străfundul inimii umane. Jung atribuie ritualului un efect asupra psihicului omului, mai profund decât cuvintele, care se adresează numai sentimentului şi raţiunii. Dar el reproşează Bisericilor şi neglijarea sensului psihologic al ritualului. Pentru Biserică este aşadar o sarcină importantă aceea de a îndeplini şi transmite ritualul spovezii, de aşa manieră încât acesta să atingă oamenii în inimile lor, pentru ca aceştia să trăiască puterea eliberatoare a iertării. Ritualul opune sentimentelor profunde ale vinovăţiei un element supra-personal. El îl pune pe penitent în legătură cu puterea lui Isus Cristos, care acţionează în persoană asupra celui care a păcătuit, eliberându-l de vina sa şi de sentimentele de culpabilitate: „Păcatele îţi sunt iertate… Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!” (cf. Mc 2,5.11). (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

 

Dărâmarea zidului de separaţie

Sfântul Padre Pio în confesional

Jung indică încă un motiv pentru a justifica necesitatea spovezii: „Se pare că există o formă de conştiinţă a umanităţii, care pedepseşte sever pe oricine îşi refuză să abandoneze, la un moment dat, orgoliul supravieţuirii şi al autoafirmării lui şi să recunoască umanitatea lui supusă greşelii. Altfel un zid de nepătruns îl va priva de sentimentul viu de a fi un om printre oameni”. (Jacobi).

Potrivit lui Jung, spovada dărâmă zidul care ne separă de Dumnezeu, de noi înşine şi de alţii. Pentru sănătatea unei fiinţe umane, este vădit necesar să existe un loc în care, în deplină conştienţă, să ne putem recunoaşte defectele şi slăbiciunile şi unde să putem vorbi despre vină şi despre sentimentul nostru de culpabilitate. În mod natural noi am prefera să vorbim despre puterea şi despre realizările noastre. Păstrăm tăcerea în privinţa vinei noastre reale. Este eliberator pentru noi să putem vorbi despre tot, şi înainte de orice despre culpabilitatea noastră. Dar acest dialog despre culpabilitate nu se poate realiza decât dacă avem un cadru care ne protejează, un loc în care nu vom fi condamnaţi, ci unde vom fi primiţi necondiţionat. Astăzi, aceste locuri sunt înainte de toate terapia şi spovada. Oricine se află în imposibilitatea de a vorbi despre vina sa, va fi ros în permanenţă de spaima că cineva i-ar putea descoperi greşelile. Vorbind despre greşeala mea mă eliberez de această angoasă. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

Sensul spovezii

Mulţi oameni din zilele noastre se întreabă pentru ce raţiune ar trebui să se spovedească. Dumnezeu i-ar ierta tot la fel de bine şi fără spovadă. Ei i-ar putea spune greşeala lor direct lui Dumnezeu, fără ca pentru aceasta să fie nevoie de un preot. Este adevărat, Dumnezeu ne poate ierta greşelile noastre fără spovadă. Dumnezeu nu este legat de spovadă. Dumnezeu este cel care iartă. Noi putem trăi iubirea lui din iertare, ascultând şi meditând cuvântul lui, prezentându-i în iubirea lui, în rugăciune adevărul nostru. Problema nu este de a şti cum ne iartă Dumnezeu, ci cum putem noi crede în iertarea lui. Ritualul spovezii ar vrea să ne ajute, înainte de toate, să putem crede în iertare. Pentru că există în noi o voce interioară care ne împiedică să acceptăm iertarea divină. Cel care a devenit vinovat se simte inacceptabil. De multe ori cuvântul încurajator al unui prieten nu este suficient pentru a ne elibera de acest sentiment. Avem nevoie de un ritual care să pătrundă în profunzimea inconştientului şi să suprime barierele psihologice care ne împiedică să credem în iertare.

C.G. Jung povesteşte că o femeie şi-a otrăvit prietena pentru a se putea căsători cu soţul acesteia. Ea aranjase totul pentru ca nici o bănuială să nu cadă asupra ei. Dar ea nu se putea elibera de sentimentul de vinovăţie. Se simţea exclusă din comunitatea umană, şi chiar din comunitatea animalelor şi a plantelor. Practicând călăria, a fost aruncată la pământ de calul ei. Florile se ofileau în apartamentul ei. În această stare fiind a venit la C.G. Jung. „Avea nevoie să se confeseze şi a venit la mine în această intenţie. Era o ucigaşă şi în plus ea se omorâse pe sine însăşi. Pentru că oricine comite o asemenea crimă îşi distruge propriul suflet… Prin crima ei, această femeie a devenit străină animalelor şi se scufunda într-o singurătate insuportabilă. Pentru a se elibera din singurătatea ei ea a făcut din mine un complice. Ea voia să găsească un om care să-i poată accepta mai dinainte confesiunea, pentru că astfel ea ar fi regăsit cumva relaţia sa cu umanitatea.” (C.G. Jung, Ma vie, Souvenirs…). Din faptul că vina ne exclude din comunitatea oamenilor, o vină cu adevărat gravă necesită o discuţie, pentru a mă putea simţi din nou om printre oameni. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

 

Missa de Angelis (gregorian)