† Duminica a 6-a a Paştelui (B): Chemaţi să iubim în mod gratuit (omilie)

„Aceasta este porunca mea:
să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu” - spune Domnul.

 

Evanghelia Ioan 15,9-17: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea. Dacă ţineţi poruncile mele, rămâneţi în iubirea mea aşa cum eu am ţinut poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui. V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul”.

Omilie

Porunca iubirii – care deschide (cf. In 15,12) şi închide fragmentul evanghelic din această duminică (cf. In 15,17) – găseşte în Isus modelul, motivaţia şi măsura: „aşa cum eu v-am iubit pe voi”. Este o iubire reciprocă: „iubiţi-vă unii pe alţii”. Şi este o iubire care iese din închiderea comunităţii şi se dilatează, devine misionară, rodnică: poartă ucenicul „să meargă şi să aducă roade”.

Trebuie să observăm apoi antiteza slujitor-prieten, care structurează întregul fragment. Iubirea lui Isus, model al iubirii frăţeşti, este o iubire de prietenie, deci un raport plin de încredere între persoane, un dialog. Trei sunt caracteristicile acestui raport amical: dăruire totală („nimeni nu are iubire mai mare ca cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi”); familiaritate plină de încredere („v-am încredinţat tot ceea ce am ascultat la Tatăl meu”); alegerea gratuită, predilecţia („nu voi m-aţi ales pe mine, dar eu v-am ales pe voi”).

Un al doilea gând important îl putem vedea dacă legăm fragmentul de astăzi unindu-l cu evanghelia de duminica trecută, în care se vorbea despre a rămâne în Cristos ca mlădiţa de viţă. Citind împreună cele două fragmente, se înţelege că rămânerea în Isus se realizează practic acolo unde se rămâne în Cuvântul şi în iubirea sa, acolo unde se respectă poruncile sale. Şi porunca sa este tocmai ca să ne iubim unii pe alţii (In 15,12). Imperativul „rămâneţi în mine” se rezolvă în imperativul „iubiţi-vă unii pe alţii”.

Şi încă o reflecţie. Isus insistă asupra reciprocităţii iubirii, dar în acelaşi timp o şi răstoarnă, pentru că modelul şi fundamentul iubirii reciproce nu este iubirea umană dar „aşa cum v-am iubit eu pe voi”, adică Crucea, deci gratuitatea. Reciprocitatea iubirii creştine se naşte din gratuitate. Iubirea creştină este asimetrică: dăruirea şi primirea nu sunt pe acelaşi plan. Reciprocitatea evanghelică nu este un simplu schimb de iubire. Nota care caracterizează este gratuitatea care este adevărul iubirii lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp adevărul iubirii noastre. Desigur, iubirea – aceea a lui Dumnezeu ca şi aceea a omului – tinde la reciprocitate: o construieşte. Dar reciprocitatea nu este rădăcina sa nici măsura sa. Dacă iubeşti numai în măsura în care eşti iubit, iubirea ta nu este adevărată iubire. Şi dacă eşti iubit doar în măsura în care dai, nu te simţi cu adevărat iubit. Numai cel care înţelege această gratuitate nativă, originară, a iubirii, este în stare să-l înţeleagă pe Dumnezeu şi pe sine însuşi. Omul este făcut pentru a se dărui în mod gratuit, total: cel care, oferind în mod gratuit iubirea sa, află adevărul despre sine însuşi, ajunge să fie ceea ce a fost făcut: „chipul lui Dumnezeu”.

 

 

(pr. Bruno Maggioni [21.05.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=7176).

 

 

Fericitul Ieremia Valahul

Fericitul Ieremia Valahul (1556-1625)

În anul 1670 apărea la Napoli cartea despre "Viaţa şi faptele minunate ale Cuviosului Ieremia Valahul, scrise de un confrate capucin contemporan, pr. Francisc Severini, transcrisă ulterior din dialectul local în limba italiană de Francisc Orestano. Aceasta este prima biografie a unui român scrisă în afara graniţelor ţării şi aduce numeroase date din viaţa minunată a românului ajuns prin zelul credinţei la perfecţiunea spirituală.

Despre patria şi originea Venerabilului Ieremia Valahul, biograful său scrie: „Printre ţinuturile răsăritene ale Europei, foarte întinsă este şi Valahia, împărţită în Valahia Mare şi Valahia Mică - numită Moldova - amândouă ocupând o parte din vechea Dacie. Valahia se mărgineşte în nord de fluviul Nistru, chemat de cei dinaintea noastră Tyras, care o desparte de Rusia, Podolia şi Tartaria, iar la sud cu Dunărea, numită odinioară Istru, care o separă de Bosnia, Serbia şi Bulgaria. La apus se mărtgineşte cu Transilvania, pe când la răsărit este scăldată de Marea Neagră...”

În această ţară, într-o localitate numiză Zaxo (foarte probabil Sasca, Suceava), la 29 iunie 1556, în sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, se născu cuviosul Ieremia despre care se poate scrie întocmai ceea ce este scris despre Iob: „om simplu şi drept, care se temea de Dumnezeu şi se ferea de păcat” deoarece a fost prin excelenţă un om simplu, desăvârşit din orice punct de vedere, plin de frica lui Dumnezeu, fugind de orice rău, model de perfecţiune şi de sfinţenie.

 

Darul principal pe care l-a hărăzit Dumnezeu cuviosului Ieremia a fost cel de a se fi născut din părinţi foarte evlavioşi. Tatăl lui, pe care îl chema Costişte Stoica, era om de foarte modestă condiţie socială, dar cinstit. Mama sa se numea Margareta Bărbat şi din unirea lor s-au născut două fete şi cinci băieţi, dintre ca primul a fost Ieremia, botezat cu numele de Ion.

 

Tânăr de abia nouăsprezece ani, lipsit de orice pregătire, Ion porni la drum în anul 1575. Fără îndoială că aceasta a fost voinţa Celui de sus care îi îndrepta paşii în direcţia Transilvaniei, spunând că se duce doar să-l vadă pe un frate al său care nu locuia în Zaxo. La Alba Iulia, capitala Transilvaniei, Ion l-a întâlnit pe Pietro Giacomo, medic chirurg de la Bari, Italia. Cu el a plecat trecând prin Ragusa şi la Bari a intrat în slujba spiţerului Cesare del Cuore. De aici, după un an şi jumătate a plecat la Napoli unde s-a oprit la mănăstirea capucinilor”.

 

Faima sfinţeniei sale a cuprins mulţimile de orăşeni şi ţărani până la mare distanţă de Napoli, iar viziunile lui i-au întărit în credinţă pe toţi cei care-l ascultau şi îi înţelegeau rostul cuvântului. Autoritatea lui Ieremia asupra contemporanilor era atât de mare încât se prezenta ca un adevărat cult. Ea este mărturisită de biograf prin sinteza pe care o face descriind astfel despărţirea sa pământească de oameni: „Mulţimea izbuti să rupă poarta şi să dea buzna în mănăstire. Îmbulzeala a fost atât de mare, încât cu greu s-a făcut loc şi unora din nobilime, printre care Don Fabrizio Caraffa, principe al Sacrului imperiu roman şi al Rocellei, care cu lacrimi în ochi săruta mâinile mortului.

Evlavia şi înflăcărarea cu care vizitatorii îi sărutau mâinile, picioarele şi obrazul defunctului erau din cale afară de mari. Mai mult: unii, pe ascuns, îi trăgeau firele bărbii şi părul din cap, ori tăiau cu foarfecele şi cu cuţitele, bucăţele din veşmânt... îmbrăcămintea era făcută fărâme, iar petecele dispăreau cât ai clipi în mulţime...”

Dispărut deci la 5 martie 1625, venerabilul Ieremia a fost imediat onorat de introducerea cauzei pentru sanctificare de către Papa Urban al VIII-lea în anul 1627 şi susţinută în chip deosebit de către Papa Inocenţiu al XI-lea. Amintirea lui a rămas lăsată de contemporani legată de ţara de origine şi numele a străbătut prin timp, recunoscându-l şi cinstindu-l în îmbinarea de fericit renume – Ieremia Valahul. Ieremia, numele profetului din Vechiul Testament, corespunde tăriei în credinţă şi puterii ce izvorăşte din mărturisirea ei.

Imediat după înmormântare, s-a procedat la strângerea documentelor în vederea proclamării oficiale a sfinţeniei umilului călugăr; numai după doi ani, în 1627, dosarul a fost înaintat Papei Urban al VIII-lea, care l-a acceptat. Împrejurări necunoscute nouă au întrerupt desfăşurarea în procesului de beatificare; ulterior, Papa Inocenţiu al XI-lea a reluat cauza, dar iarăşi au intervenit alte dificultăţi şi din nou actul beatificării a fost amânat. Procesul a fost reluat după 1900, pentru ca în final, la 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea să îl declare fericit.

 

Între timp, venerarea Fericitului Ieremia a continuat să crească tot mai mult în oraşul Napoli şi în împrejurimi, ducând peste veacuri amintirea vieţii lui sfinte, a puterii de mijlocire în faţa lui Dumnezeu şi a ţării de origine, fiind invocat sub numele de Fericitul Ieremia Valahul.

Legătura de sânge ce ne uneşte cu Fericitul Ieremia Valahul este un motiv deosebit de a-i dărui cinstirea şi încrederea noastră, care unite cu ale celor din ţinutul Napoli, unde şi-a sfârşit călătoria vieţii, să apropie momentul fericit al ridicării lui la cinstea sfintelor altare în întreaga Biserică a lui Cristos Mântuitorul.

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1694/Fer-Ieremia-Valahul-calug.aspx).

 

Apocalips - Sfântul Ioan [film] (în românește)



Sfântul Ioan, evanghelist (17th century) -
de Juan Ribalta

Din copilăria mea

 

 

Pentru mica mea nepoţică Gigi,

       căreia nu-i plac decât versurile cu rimă

 

Păşteam cu alţii gâştele-n arinişti.

Cu gângurit de aur îmi venea câte-un boboc

şi îmi prindea cu prietenie-n cioc

sfârcul urechii,

şi plopii tremurau, străvechii.

Când toropit priveam prin gene

cum boii se mişcau prin flori de sânziene

pe sub sălcii,

mă miram că ei nu văd

cu vârful coarnelor ca melcii,

şi boii – boii-şi rumegau căldura pe sub sălcii.

 

Când mă trânteam în pajişte pe spate

cu ochii către bolta în senin,

mă-nchipuiam întins cu foalele pe cer,

lin

răzimat pe coate.

 

Şi-mi mai aduc aminte:

într-un lan de cânepă

o sperietoare pestriţă de paseri

se sprijinea

în par, ca vânturi s-o alinte.

Ciorchine de turbări avea cercei,

o vrabie-şi făcuse cuib în pălăria ei.

Râdeau copiii toţi de ea,

dar mie mi-era milă

şi-o iubeam.

 

 

Eram mic

şi singur socoteam: ea mi-e aproapele

şi o iubeam.

Şi mă credeam un mucenic.

 

 

[1921]

 

de Lucian Blaga, Pașii profetului

 

Concepții despre iubire „agape” și „eros” în gândirea secolului XX cu referire specială la opera lui Anders Nygren

Prin radicalismul referitor la opoziția și paralelismul contrastant esențial dintre eros și agape, ca și datorită unei elaborări metodologice sistematice și a dezvoltării cercetării motivului teologic al iubirii, a avut largi ecouri în teologia și gândirea secolului trecut în mod deosebit lucrarea Eros și Agape a protestantului Anders Nygren (1890-1978), figură dominantă a teologiei din Suedia secolului XX, profesor la Lund și în ultima parte a vieții episcop luteran. În timp ce, ca reprezentat al școalii teologice din Lund, Anders Nygren era susținătorul „izolării” sau al „modelului purificării” („renodlongs-linjen”) în modul de a concepe relația dintre uman și creștin, colegul său Gustaf Aulen se îndepărtează de această poziție spre un așa-zis „modelul integrativ” („samsyns-linjen”) al școlii teologice din Uppsala reprezentate de către Arvid Runestam și Torsten Bohlin. Conflictul este intensificat prin interpretarea dată iubirii agape și eros.

 

Deși cartea lui A. Nygren a provocat numeroase reacții critice, acestea nu au împiedicat exercitarea unei influențe decisive a tezelor pe care le conține asupra teologiei și culturii veacului trecut. Această carte reprezintă o istorie a ideii creștine de iubire în care Reforma este interpretată ca o încercare reușită de demontare în sens biblic a sintezei patristice dintre iubirea agape a revelației creștine care se dăruiește pe sine descendent pe de o parte, și iubirea greacă eros care aspiră la ceva superior și care atrage pe de altă parte.

 

A. Nygren susținea teza unei totale discontinuități a noțiunii creștine de iubire agape față de tot ce a fost înainte, adică atât față de termenii care desemnau iubirea în Vechiul Testament, cât și față de concepția despre iubirea eros din filozofia greacă. El a schițat o listă rezumativă care ușurează înțelegerea modului în care, conform sistemului său teologic, sunt opuse trăsăturile celor două motive fundamentale ale iubirii, agape și eros (cf. Agape and Eros, p. 210):

 

Erosul e dorină acaparatoare.	Agape este dăruire jertătoare.
Erosul e mișcare ascendentă.	Agape coboară.
Erosul este calea omului către Dumnezeu.	Agape este calea lui Dumnezeu către om.
Erosul este efortul omului: el presupune faptul că mântuirea omului este propria sa lucrare.	Agape este har: mântuirea este lucrarea iubirii Divine.
Erosul este iubire egocentrică, o formă de autoafirmare de calitatea cea mai nobilă și cea mai sublimă.	Agape e iubire nesuficientă sieși; ea nu caută ale sale; ea se dăruiește altora.
Eros caută să-și câștige viața, o viață divină, nemuritoare.	Agape trăiește pentru viața lui Dumnezeu, de aceea îndrăznește „s-o piardă”.
Eros este dorința de a lua și de a poseda, care depinde de lipsă și de nevoie.	Agape este libertatea în dăruire, care depinde de abundență  și de plenitudine.
Erosul este în primul rând iubirea omului; Dumnezeu este obiectul Erosului. Chiar atunci când este atribuit lui Dumnezeu, Erosul imită iubirea umană.	Agape este în primul rând iubirea lui Dumnezeu; „Dumnezeu este iubire”. Chiar atunci când este atribuită omului, Agape imită iubirea divină.
Erosul e determinat de calitatea, frumusețea și valoarea obiectului său; el nu e spontan, ci „stârnit”, „motivat”.	Agape e suverană în relația cu obiectul său și e îndreptată atât spre rău, cât și spre bine; ea e spontană, „debordantă” și „nemotivată”.
Erosul recunoaște valoarea în obiectul său – și o iubește.	Agape iubește – și creează valoarea în obiectul său.

 

Această lucrare a fost scrisă în suedeză și a fost publicată cu titlul Anders Nygren, Den Kristna kärleksanken genoam tiderna: Eros och Agape, Svenska Kyrkans Diakonistyrelses Bokförlag, Stockholm, (vol. I) 1930; (vol. II) 1936. A se vedea traducerea franceză a lui Anders Nygren, Érôs et agapè: la notion chrétienne de l’amour et ses transformations, traduction de Pierre Jundt, Aubier, Paris, vol. I, 1944; II/1 – II/2, 1952. Traducerea în limba germană poartă titlul Eros und Agape. Gestaltwandlungen der christlichen Liebe, Carl Bertelsmann Verlag, Gütersloh, vol. I, 1930; vol. II, 1937, și a fost republicată într-un singur volum în 1954. În continuare va fi citată traducerea engleză într-un singur tom cu titlul Agape and Eros, Part I A Study of the Christian Idea of Love, Part II The History of the Christian Idea of Love, trad. Philip S. Watson, S.P.C.K., London, 1957 (traducerea părții I, realizată de către A. G. Herbert și în 1932, a fost publicată pentru prima dată la aceeași editură în anul 1932, iar partea a-II-a tradusă de Philip S. Watson a apărut pentru prima dată în două volume în 1938-1939; ambele părți au fost reeditate de mai multe ori).

 

(Florin-Cătălin Ghiț, „Concepții despre iubire agape și eros în gândirea secolului XX

cu referire specială la opera lui Anders Nygren”; sursa:

http://www.tabor-revista.ro/pdf/10465.pdf).

 

 

http://www.tabor-revista.ro/pdf/10465.pdf

Unul care ascultă pietrele



Pietà Bandini -
di Michelangelo Buonarroti (1547-1555),
dell'Opera del Duomo - Firenze (h. 226 cm).

Sunt iarăşi la prietenul meu olog. El zâmbeşte în felul lui ciudat. Şi despre Italia mie nu mi-ai spus niciodată nimic. Adică să-mi răscumpăr vina cât mai curând cu putinţă?”

Ewald aprobă din cap şi închise ochii ca pentru a asculta. Aşadar, încep: Ceea ce simţim noi ca primăvară, pentru Dumnezeu e o fărâmă de zâmbet fugar care alunecă pe suprafaţa pământului. El, pământul parcă-şi aduce aminte de ceva, iar în timpul verii povesteşte tuturor despre acest lucru, până când devine tot mai înţelept în marea tăcere a toamnei prin care se spovedeşte celor singuratici. Toate primăverile pe care le-ai trăit dumneata şi cu mine, adunate laolaltă, n-ajung să împlinească o secundă de-a lui Dumnezeu. Primăvara, ca s-o ia Dumnezeu în seamă, nu se poate să rămână în arbori şi-n lunci, ea trebuie să se înstăpânească într-un fel în oameni, căci atunci nu se mai petrece, ca să zicem aşa, în timp, ci mai mult în veşnicie şi sub privirea lui Dumnezeu. Odată, când s-a întâmplat aşa, privirile lui Dumnezeu se plecau în unduirea lor gravă asupra Italiei. Dedesubt, ţara era luminată, vremea strălucea ca aurul, dar de-a curmezişul ei, ca un drum sumbru, se lungea umbra unui om spătos, grav şi negru, iar departe, înainte-i, umbra mâinilor lui zămislitoare, neliniştită tresărind peste Pisa, când peste Neapole, când topindu-se în mişcarea nestatornică a mării. Dumnezeu nu-şi putuse lua ochii de la aceste mâini, care dintru început i se părură împreunate ca pentru rugăciune, dar rugăciunea, ce izvora din ele, le împinse departe una de alta. În ceruri se făcu tăcere. Sfinţii toţi urmăreau privirile Domnului şi cătau ca şi el la umbra ce învăluia Italia pe jumătate şi imnurile înmărmuriră pe chipurile îngerilor, şi stelele tremurau, că se temeau să nu se fi făcut vinovate cu ceva şi aşteptau smerite cuvântul de mânie al Domnului. Dar nimic din toate acestea nu se întâmplă. Cerurile se deschiseră, în toată măreţia lor, deasupra Italiei, aşa că în Roma, Rafael căzu în genunchi, iar fericitul Fra Angelico din Fiesole sta pe-un nour şi se bucura de aceasta. Rugăciuni multe se ridicară în ceasul acela de pe pământ spre cer. Dumnezeu însă recunoscu numai una: puterea lui Michelangelo se ridica spre dânsul ca mireasma podgoriilor. Şi el îngădui ca ea să-i cuprindă gândurile. Se aplecă mai adânc, dete cu ochii de omul care zămislea, privi, peste umerii lui, la mâinile care ascultau piatra şi se înspăimântă: să fie cumva şi-n pietre suflete? De ce va fi ascultând omul acela pietrele? Şi iată că mâinile lui s-au trezit şi răscoleau piatra, cum ai răscoli un mormânt din care o voce slabă, muribundă, pâlpâie: „Michelangelo, strigă Dumnezeu cuprins de nelinişte, cine este în piatră?” Michelangelo tresări; mâinile îi tremurau. Apoi răspunse înăbuşit: „Tu, Doamne, cine altul? Dar eu nu pot s-ajung până la tine”. Şi atunci Dumnezeu simţi că el era în piatră şi se simţi parcă îngrijorat şi stânjenit. Întregul cer era tot o piatră, iar el era închis în adâncul ei şi nădăjduia ca mâinile lui Michelangelo vor veni să-l libereze şi le auzea venind, dar erau încă departe. Maestrul era însă iarăşi aplecat asupra lucrului. El cugeta necontenit: tu eşti numai un mic bloc şi altul de-abia de-ar putea descoperi în tine un om. Eu însă simt aici un umăr: e a lui Iosif din Arimateea, dincoace se pleacă Maria, simt mâinile tremurătoare cum ţin pe Isus, Domnul nostru, care-şi dădu duhul pe cruce. Dacă aceştia trei au loc în această marmură mică, cum să nu ridic eu dintr-o stâncă un întreg neam adormit? Şi cu lovituri largi eliberă cele trei făpturi din „Pietà”, dar nu ridică deplin vălurile de piatră de pe chipuri, parcă s-ar fi temut ca tristeţea lor adâncă să nu rămână pe mâinile lui, amorţindu-le. Astfel îşi căută refugiul la o altă piatră. Dar totdeauna şovăia să dea unei frunţi deplina ei claritate, unui umăr rotunzimea lui desăvârşită, şi pe când sculpta o femeie, nu-i mai aşternea ultimul zâmbet pe gură, ca frumuseţea ei să nu fie trădată în întregime. În această vreme, schiţă monumentul funerar pentru Giulio della Rovere. Un munte voia să clădească peste acest papă de fier şi totodată un neam întreg care să populeze muntele. Clocotind de multe planuri nelămurite, luă drumul spre cariera de marmură. Peretele ei se ridica prăpăstios deasupra unui sat nevoiaş. Urmele blocurilor desprinse de curând, încadrate de măslini şi piatră mohorâtă, păreau un chip uriaş şi palid, sub un păr încărunţit. Îndelung rămase Michelangelo în faţa frunţii învăluite a acestui chip. Deodată zări sub ea doi ochi enormi care îl ţinteau din piatră. Şi Michelangelo îşi simţi făptura crescând sub înrâurirea acelei priviri. Şi el se ridica acum deasupra câmpiei şi i se părea că stă de când lumea în faţa muntelui, ca dinaintea unui frate. Valea dispărea în urma lui, ca sub paşii unuia care suie tot mai sus, căsuţele se-nghesuiră unele într-altele, ca nişte turme şi chipul din stâncă i se arătă mai aproape şi mai înrudit, sub albul lui văl de piatră. Avea o expresie de aşteptare, nemişcată şi totuşi gata parcă să vorbească. Michelangelo se cufundă în gânduri: „Pe tine nimeni nu te poate nimici, tu eşti Unic” şi apoi ridicând glasul: „Pe tine vreau să te desăvârşesc, tu eşti opera mea”. Şi se întoarse apoi la Florenţa. Zări o stea şi turnul Domnului. Şi la picioarele lui cădea seara. Deodată la Porta Romana, şovăi. Cele două rânduri de case se întinseră către el ca nişte braţe şi, prinzându-l, îl duseră în oraş. Şi tot mai înguste şi mai întunecoase se făceau străzile şi, când intră în casă, se simţi cuprins de mâini misterioase de care nu putea să scape. Se refugie în sală şi de acolo în camera scundă, numai doi paşi de lungă, unde obişnuia să scrie. Pereţii se lipiră de el şi păreau că luptă cu mărimea lui neobişnuită şi-l sileau să reintre în vechea şi îngusta-i făptură. Şi el îndură totul. Căzu în genunchi şi se lăsă plămădit de dânşii. Simţi în sine o umilinţă pe care n-o cunoscuse niciodată şi dori din suflet să fie mic. Şi un glas veni: „Michelangelo, cine e în tine?” Şi omul din odăiţa cea strâmtă îşi lăsă fruntea să-i cadă grea, în mâini, şi şopti: „Tu, Doamne, cine altul?” Şi atunci cerc mare se făcu în jurul lui Dumnezeu şi el îşi ridică faţa, aplecată deasupra Italiei, şi privi în preajmă: în măntii şi cu mitre stăteau sfinţii, iar îngerii cu cântecele lor, ca nişte ulcioare pline de strălucirea izvoarelor, umblau pe sub stelele însetate şi fără margini era cerul.

Prietenul meu olog îşi ridică privirile şi le lăsă ca norii serii să le ducă cu ei de-a lungul cerului: E oare Dumnezeu acolo? întrebă el. Eu tăcui. Apoi mă plecai spre el: „Ewald, suntem noi aici?” Şi ne strânserăm mâinile, din inimă.

 

 

(Rainer Maria Rilke, Povestiri despre Bunul Dumnezeu; sursa:

http://www.poezie.ro/index.php/prose/1777403/Povestiri_despre_Bunul_Dumnezeu).

 

Copilărie

Curg ale şcolii ore nesfârşite,
cu temeri şi-aşteptări învolburate.
O, timp ce trece greu, singurătate…
Şi-afară: străzi răsună şi sclipesc
şi-n pieţe largi, fântânile ţâşnesc,
iar prin grădini cresc lumi nebănuite…
Şi-n haina de copil să treci prin toate
cum nimeni n-a trecut şi nu va trece –
O, timp ciudat ce tainic se petrece,
o, grea singurătate.

Şi de departe să-i priveşti pe-acei
bărbaţi, femei; bărbaţi, bărbaţi, femei,
şi pe copii, în altfel de culori trecând;
o casă ici, un câine când şi când,
încrederi, spaime mute amestecând…
O, fioruri, fără rost tristeţi, o vis,
o, nesfârşit abis.

Şi să te joci aşa: inele, mingi şi roată,
în parcul care încet-încet păleşte,
şi pe cei mari să îi atingi câteodată,
sălbăticit de goană şi orbeşte;
dar liniştit, cu paşi mărunţi, spre seară,
ţinut de mână strâns, să pleci acasă.
O, înţelesuri care-ţi scapă iară,
O, teamă, o poveri ce-apasă.

Şi ore-n şir, să-ngenunchezi la lac
cu o corăbioară; să o uiţi deodată,
căci altele mai mândre valuri fac,
mai colorate pânze ţi se-arată,
şi doar la faţa mică, scufundată,
te mai gândeşti, ce palidă se-ascunde:
Copilărie, oglindire tremurată,
unde pleci? Unde? Unde?

de Rainer Maria Rilke

(traducere din limba germană de Dan Dănilă).

(sursa: http://acum.tv/articol/5752/).

 

 

 

Aleoşa Karamazov – omul lui Dumnezeu (Dostoievski F. M., „Fraţii Karamazov”)

Monahul Alioșa Karamazov
(jucat de Costi Apostol).

Critica literară a apreciat că în romanul Fraţii Karamazov Dostoievski a pictat cea mai mare frescă a celui mai mare popor creştin ortodox. Viziunea serafică a scriitorului despre o societate creştină posibilă este reprezintă în roman de Aleoşa, mezinul Karamazovilor. Din spusele scriitorului aflăm despre el că este un tânăr de douăzeci de ani, în sufletul căruia încolţise de timpuriu dragostea faţă de semenii lui. Nu este nici fanatic, nici mistic, deşi „se hotărâse să ia calea mânăstirii, singura cale ce-i captase imaginaţia, oferind inimii sale zbuciumate un ideal, acela de a ieşi din bezna răutăţii lumeşti la lumina iubirii”.

 

Aleoşa este înclinat spre rugăciune, având o fire sensibilă moştenită de la mama sa. Discret până la anulare, fire cinstită, iubit de toţi, serios, fără de orgoliu şi răzbunare, lipsit chiar de instinctul erotic (chiar Liza, de care se îndrăgosteşte în felul său, avea să-i spună: „Tu ai fi în stare să-mi duci biletul meu de dragoste la ibovnic şi poate să-mi aduci şi răspuns înapoi”), foarte apropiat de părintele Zosima, de care se legase cu toată ardoarea primei iubiri. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte, Aleoşa aplanează tensiunile şi aduce de fiecare dată pacea. Într-un singur cuvânt, se poate spune că Aleoşa este omul lui Dumnezeu în romanul Fraţii Karamazov, precum prinţul Mâşkin în romanul Idiotul.

 

Aleoşa Karamazov este, în subsidiar, un model mesianic, „un personaj sintetic şi simbolic în care Dostoievski a voit să vadă transfigurat totul prin flacăra iubirii şi a desăvârşirii creştine”. S-a spus despre Aleoşa că este cea mai mare speranţă a lui Dostoievski pentru viitorul creştinismului în lume, un tip de aşteptare mesianică pe care scriitorul îl profesa conştient. Autorul însuşi mărturisea, spre finalul vieţii: „Eroul meu de 20 de ani nu are nimic excepţional în el. N-are niciun defect fizic şi niciunul moral. Nu are nicio calitate excepţională. Este, după părerea mea, un realist”. Este Aleoşa Karamazov un viitor sfânt? Posibil. Nichifor Crainic spunea că „Aleoşa este realismul creştin pe două picioare”.

 

O trăsătură caracteristică personalităţii lui Aleoşa Karamazov este dragostea pentru semenii săi. Îi erau dragi oamenii, toată viaţa păstrând o încredere oarbă în ei. În felul lui de a fi era ceva care te făcea să-ţi dai seama că nu voia să judece pe nimeni şi că în niciun caz n-ar fi fost în stare să condamne ceva. Ai fi zis, chiar, că admitea fără să cârtească orice josnicie, deşi adesea se simţea cuprins de o tristeţe amară. Poate tocmai de aceea, oriunde apărea Aleoşa toată lumea ajungea să-l îndrăgească. Trebuie adăugat că Aleoşa era o fire iubitoare de adevăr, un om care căuta cu stăruinţă adevărul şi credea în el şi care, purtând în sine aceste crez, era hotărât cu tot dinadinsul să lupte pentru el din răsputeri. Era însufleţit de râvna înfăptuirilor imediate, a faptelor de vitejie, gata să-şi jertfească şi viaţa pentru a le împlini. Începe să pătrundă în credinţa nemuririi sufletului şi în existenţa lui Dumnezeu, ceea ce îl face să exclame mai târziu: „Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăţi de măsură”.

 

Sunt personajele lui Dostoievski modele pentru omul creştin de astăzi? O întrebare la care fiecare dintre noi ar trebui să încerce să răspundă.

(Emilia Neacşu, „Dostoievski şi crezul creştin”; sursa:
http://www.studiiinterdisciplinare.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=74%3Adostoievski-i-crezul-cretin&catid=34%3Aforum&Itemid=73&lang=ro).

 

Grazie a te Signore (cântă padre Renato D'Andrea)

 

Frații Predicarori (Dominicani)

 

P. RENATO D’ANDREA CANTAUTORE DI DIO

     Docente di Teologia presso la Pontificia Università S. Tommaso d’Aquino in Roma, Assistente dei laureati cattolici e della FUCI di Basilicata, P. Renato D’Andrea,  è uno dei primi e dei più noti cantautori religiosi del mondo.
     La sua ricerca per creare un canto nuovo sia per la liturgia sia per l’animazione giovanile, risale, infatti, alla fine degli anni 60, quando pubblicò i primi 45 giri, ai quali sono seguite sino ad oggi, ben 18 raccolte, con un totale di circa 180 canzoni.
     Molti dei suoi canti sono stati tradotti in varie lingue straniere, e, in centinaia di chiese si prega tutt’oggi con le sue canzoni.
     Definito da vari organi d’informazione nazionale e internazionale “Il cantautore di Dio”, “Il frate che canta come un angelo”, “Il chitarrista di Dio”, “Il giullare del Re” ha al suo attivo, in Italia, negli Stati Uniti, in America latina e in molti paesi d’Europa, circa 2000 concerti nei quali, con le sue canzoni ha comunicato il messaggio di Cristo con un linguaggio comprensibile agli uomini del nostro tempo.
      Ancora oggi per le strade del mondo, con la sua chitarra e le sue canzoni fresche, semplici, ma piene di contenuti umani e teologici, porta il suo messaggio di pace soprattutto ai giovani.
     In questo campo, a livello nazionale, porta innanzi nella sua Università, una ricerca che mira a dare agli educatori delle linee per un aggancio sempre più forte con le nuove generazioni.

(sursa: http://www.renatodandrea.it/).