 |
| Pietà Bandini - di Michelangelo Buonarroti (1547-1555), dell'Opera del Duomo - Firenze (h. 226 cm). |
Sunt iarăşi la prietenul meu olog. El zâmbeşte în felul lui ciudat. Şi despre Italia mie nu mi-ai spus niciodată nimic. Adică să-mi răscumpăr vina cât mai curând cu putinţă?”
Ewald aprobă din cap şi închise
ochii ca pentru a asculta. Aşadar, încep: Ceea ce simţim noi ca primăvară,
pentru Dumnezeu e o fărâmă de zâmbet fugar care alunecă pe suprafaţa
pământului. El, pământul parcă-şi aduce aminte de ceva, iar în timpul verii
povesteşte tuturor despre acest lucru, până când devine tot mai înţelept în
marea tăcere a toamnei prin care se spovedeşte celor singuratici. Toate
primăverile pe care le-ai trăit dumneata şi cu mine, adunate laolaltă, n-ajung
să împlinească o secundă de-a lui Dumnezeu. Primăvara, ca s-o ia Dumnezeu în
seamă, nu se poate să rămână în arbori şi-n lunci, ea trebuie să se
înstăpânească într-un fel în oameni, căci atunci nu se mai petrece, ca să zicem
aşa, în timp, ci mai mult în veşnicie şi sub privirea lui Dumnezeu. Odată, când
s-a întâmplat aşa, privirile lui Dumnezeu se plecau în unduirea lor gravă
asupra Italiei. Dedesubt, ţara era luminată, vremea strălucea ca aurul, dar
de-a curmezişul ei, ca un drum sumbru, se lungea umbra unui om spătos, grav şi
negru, iar departe, înainte-i, umbra mâinilor lui zămislitoare, neliniştită
tresărind peste Pisa, când peste Neapole, când topindu-se în mişcarea
nestatornică a mării. Dumnezeu nu-şi putuse lua ochii de la aceste mâini, care
dintru început i se părură împreunate ca pentru rugăciune, dar rugăciunea, ce
izvora din ele, le împinse departe una de alta. În ceruri se făcu tăcere.
Sfinţii toţi urmăreau privirile Domnului şi cătau ca şi el la umbra ce învăluia
Italia pe jumătate şi imnurile înmărmuriră pe chipurile îngerilor, şi stelele
tremurau, că se temeau să nu se fi făcut vinovate cu ceva şi aşteptau smerite
cuvântul de mânie al Domnului. Dar nimic din toate acestea nu se întâmplă.
Cerurile se deschiseră, în toată măreţia lor, deasupra Italiei, aşa că în Roma,
Rafael căzu în genunchi, iar fericitul Fra Angelico din Fiesole sta pe-un nour
şi se bucura de aceasta. Rugăciuni multe se ridicară în ceasul acela de pe
pământ spre cer. Dumnezeu însă recunoscu numai una: puterea lui Michelangelo se
ridica spre dânsul ca mireasma podgoriilor. Şi el îngădui ca ea să-i cuprindă
gândurile. Se aplecă mai adânc, dete cu ochii de omul care zămislea, privi,
peste umerii lui, la mâinile care ascultau piatra şi se înspăimântă: să fie
cumva şi-n pietre suflete? De ce va fi ascultând omul acela pietrele? Şi iată
că mâinile lui s-au trezit şi răscoleau piatra, cum ai răscoli un mormânt din
care o voce slabă, muribundă, pâlpâie: „Michelangelo, strigă Dumnezeu cuprins
de nelinişte, cine este în piatră?” Michelangelo tresări; mâinile îi tremurau.
Apoi răspunse înăbuşit: „Tu, Doamne, cine altul? Dar eu nu pot s-ajung până la
tine”. Şi atunci Dumnezeu simţi că el era în piatră şi se simţi parcă
îngrijorat şi stânjenit. Întregul cer era tot o piatră, iar el era închis în
adâncul ei şi nădăjduia ca mâinile lui Michelangelo vor veni să-l libereze şi
le auzea venind, dar erau încă departe. Maestrul era însă iarăşi aplecat asupra
lucrului. El cugeta necontenit: tu eşti numai un mic bloc şi altul de-abia
de-ar putea descoperi în tine un om. Eu însă simt aici un umăr: e a lui Iosif
din Arimateea, dincoace se pleacă Maria, simt mâinile tremurătoare cum ţin pe Isus,
Domnul nostru, care-şi dădu duhul pe cruce. Dacă aceştia trei au loc în această
marmură mică, cum să nu ridic eu dintr-o stâncă un întreg neam adormit? Şi cu
lovituri largi eliberă cele trei făpturi din „Pietà”, dar nu ridică deplin
vălurile de piatră de pe chipuri, parcă s-ar fi temut ca tristeţea lor adâncă
să nu rămână pe mâinile lui, amorţindu-le. Astfel îşi căută refugiul la o altă
piatră. Dar totdeauna şovăia să dea unei frunţi deplina ei claritate, unui umăr
rotunzimea lui desăvârşită, şi pe când sculpta o femeie, nu-i mai aşternea
ultimul zâmbet pe gură, ca frumuseţea ei să nu fie trădată în întregime. În
această vreme, schiţă monumentul funerar pentru Giulio della Rovere. Un munte
voia să clădească peste acest papă de fier şi totodată un neam întreg care să
populeze muntele. Clocotind de multe planuri nelămurite, luă drumul spre
cariera de marmură. Peretele ei se ridica prăpăstios deasupra unui sat nevoiaş.
Urmele blocurilor desprinse de curând, încadrate de măslini şi piatră mohorâtă,
păreau un chip uriaş şi palid, sub un păr încărunţit. Îndelung rămase
Michelangelo în faţa frunţii învăluite a acestui chip. Deodată zări sub ea doi
ochi enormi care îl ţinteau din piatră. Şi Michelangelo îşi simţi făptura
crescând sub înrâurirea acelei priviri. Şi el se ridica acum deasupra câmpiei
şi i se părea că stă de când lumea în faţa muntelui, ca dinaintea unui frate.
Valea dispărea în urma lui, ca sub paşii unuia care suie tot mai sus, căsuţele
se-nghesuiră unele într-altele, ca nişte turme şi chipul din stâncă i se arătă
mai aproape şi mai înrudit, sub albul lui văl de piatră. Avea o expresie de
aşteptare, nemişcată şi totuşi gata parcă să vorbească. Michelangelo se cufundă
în gânduri: „Pe tine nimeni nu te poate nimici, tu eşti Unic” şi apoi ridicând
glasul: „Pe tine vreau să te desăvârşesc, tu eşti opera mea”. Şi se întoarse
apoi la Florenţa. Zări o stea şi turnul Domnului. Şi la picioarele lui cădea
seara. Deodată la Porta Romana, şovăi. Cele două rânduri de case se întinseră
către el ca nişte braţe şi, prinzându-l, îl duseră în oraş. Şi tot mai înguste
şi mai întunecoase se făceau străzile şi, când intră în casă, se simţi cuprins
de mâini misterioase de care nu putea să scape. Se refugie în sală şi de acolo
în camera scundă, numai doi paşi de lungă, unde obişnuia să scrie. Pereţii se
lipiră de el şi păreau că luptă cu mărimea lui neobişnuită şi-l sileau să
reintre în vechea şi îngusta-i făptură. Şi el îndură totul. Căzu în genunchi şi
se lăsă plămădit de dânşii. Simţi în sine o umilinţă pe care n-o cunoscuse
niciodată şi dori din suflet să fie mic. Şi un glas veni: „Michelangelo, cine e
în tine?” Şi omul din odăiţa cea strâmtă îşi lăsă fruntea să-i cadă grea, în
mâini, şi şopti: „Tu, Doamne, cine altul?” Şi atunci cerc mare se făcu în jurul
lui Dumnezeu şi el îşi ridică faţa, aplecată deasupra Italiei, şi privi în
preajmă: în măntii şi cu mitre stăteau sfinţii, iar îngerii cu cântecele lor,
ca nişte ulcioare pline de strălucirea izvoarelor, umblau pe sub stelele
însetate şi fără margini era cerul.
Prietenul meu olog îşi ridică privirile şi le lăsă ca norii serii să le ducă cu ei de-a lungul cerului: E oare Dumnezeu acolo? întrebă el. Eu tăcui. Apoi mă plecai spre el: „Ewald, suntem noi aici?” Şi ne strânserăm mâinile, din inimă.
(Rainer Maria Rilke, Povestiri despre
Bunul Dumnezeu; sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu