† Duminica a 2-a a Paştelui (B): Să fi văzut şi să fi atins (omilie)

Necredința lui Toma (1700) - de Daniel Seiter

Evanghelia Ioan 20,19-31: În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: “Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: “Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: “Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea “Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: “L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: “Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: “Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: “Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. Toma a răspuns şi i-a zis: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: “Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut”. Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui.

 

Omilie

 

 

 

Evanghelia de astăzi, din a opta zi după Paști, mărturiseşte două din manifestările celui Înviat, una avută în seara aceleași zile de la descoperirea mormântul gol, alta întâmplată în prima zi a săptămânii următoare. Pe de altă parte rămâne dificil să separi cele două manifestării, căci ambele sunt legate împreună, ba dimpotrivă a doua este doar o anexă la primă.

 

Ştim că în momentul arestării lui Isus în Ghetsimani, toţi ucenicii au fugit speriați: teama de a nu fi implicați în acest proces care l-a dus pe Isus la condamnare şi la moarte. Conform evangheliei a patra, doar Petru şi un alt discipol au încercat să vadă ce se întâmplă, urmărind pe Isus până la curtea casei marelui preot (cf. In 18,15); dar apoi Petru, speriat să nu fie recunoscut, a plecat (cf. In 18,16-18.25-27).

 

Cei care au lăsat totul pentru a-l urma pe Isus (cf. Mc 1,18.20), au ajuns să-l abandoneze şi să fugă cu toții (cf. Mc 14,50). De ce? Din cauza fricii! Frica este o putere teribilă: când a preluat controlul asupra noastră, ne trage cu toată forță, orice posibilitate de rezistenţă este nulă, făcându-ne înainte de toate fricoși, pentru a ne lua orice responsabilitate: în cazul nostru, responsabilitatea credinţei, iubirii, speranţei. Acei discipoli implicați în viața lui Isus pentru câțiva ani, care l-au urmat și au fost instruiți și făcuți să crească, a venit ora încercării, ceasul „crizei”, se tem; și frica slăbind credința lor, uită de iubirea lor reală pentru Isus, tulbură speranța lor încă slabă.

 

Prin urmare ei nu răspund: neagă identitatea lor, raporturile lor cu Isus, așadar stau închiși în casă „de frica iudeilor” (dià tòn phóbon tôn ioudaíon). Ușile casei unde s-a celebrat ultima cină cu Isus erau închise, în așteptarea ca viața să se întoarcă iar la calm, la siguranță, astfel să poată să se întoarcă iar în Galileea, la casele lor. E a treia zi după moartea lui Isus și este aproape seară. Sigur, au știut de Maria Magdalena că a găsit mormântul gol (cf. In 20,2); Petru şi alt discipol, care au mers în mormânt confirmând spusele Mariei (cf. In 20,10), care a mărturisit: „L-am văzut pe Domnul!” (In 20,18). Situaţia rămâne cu toate acestea imposibil de rezolvat, pentru că frica predomină acest anunț, în care sunt promisiunile confirmate de Isus: „Mă duc… și voi veni din nou” (In 14,3); „Puțin și nu mă veți mai vedea. Și iarăși puțin și mă veți vedea”… „dar întristarea voastră se va schimba în bucurie” (In 16,16.20).

 

Prin urmare domnea frica până când „Isus a stat în mijlocul lor și li-a spus: «Pace vouă»”. Iată, venirea lui Isus viu pentru că a înviat din morți, venirea lui Kýrios, a Domnului. Vine și stă în mijlocul lor, cu o prezența are se impune, care adună, care atrage, face comunitatea!  Este tocmai Isus? Da, pentru aceasta le arată mâinile și pieptul. Mâinile străpunse pentru răstignire, dar mai ales mâinile sale care i-au atins mângâindu-i, consolându-i pe frați, el chemându-i prieteni (cf. In 15,13-15). Mâinile care au atins bolnavii, care a frânt pâinea înainte de a le da, care a strâns, care a  îmbrățișat. Ce tristețe să contempli străpungerile, rănile și să nu vedem mâinile! Și totuși ucenicii nu numai i-au ascultat de atâtea ori vocea lui Isus și deci l-au recunoscut după voce, dar au simțit contactul cu el prin mâinile lui, l-au simțit vecin prin mâinile sale. Atingerea este o acțiune care lasă un sigiliu asupra celui care este atins… Apoi Isus le arată pieptul rănit de lance în ora morții sale: pieptul la care ucenicul iubit și-a plecat capul la ultima cină (cf. In 13,25; 21,20), e pieptul pe care l-a văzut lovit de unul dintre soldații și din care a ieșit sânge și apă (cf. In 19,33-37). Mâinile care au atins, mângâiat, iubit, care niciodată nu a lovit pe cineva; pieptul deschis, rănit, care spune că a dat totul, chiar și inima…

 

Domnul înviat spune foarte scurte cuvintele dar extraordinare, care luminează acea theoría, acel „spectacol” (Lc 23,48): „Pace vouă!” Apoi face și un gest, respiră tare și suflă peste discipoli săi pentru a le transmite lor respirația sa, suflarea sa, Duhul său: „Primiți-l!”. În puține secunde se întâmplă toate – am spune noi în mod nepotrivit – survine necesarul ephápax, o dată pentru totdeauna. Pentru că acel suflu scurs peste discipolii săi devine respirația lor, atunci când ei însiși au respirația lui Isus, care respira iertarea păcatelor tuturor bărbaților și femeilor care-i întâlneau. Acela era respirația sa care, suflată peste noi, lua praful, purifica, șterge vinovățiile: Isus cere de la noi că – având respirația sa – să fim capabil de a ierta păcatele față de toți…

 

Şi Toma? În seara aceia zile nu era cu ceilalți și în argumentele sale gândea că trebuie să atingă găurile din mâinilor sale și din coasta sa pentru a crede. Dar când Isus vine din nou și Toma îl vede, vede mâinile și pieptul lui, atunci nu atinge, nu pune degetul pentru verificare; dar îngenunchează și mărturiseşte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Este cea mai mare şi mai explicită mărturisire de credinţă din toate evangheliile! Prin credință nu trebuie nici să vedem nici să atingem, cum se gândea Toma, dar trebuie să fim văzuți de Isus și trebuie să fim atinși de mâinile sale, care sunt mereu o mângâierea, o strângere de mână; și foarte rar – iată – și un sărut, în care respirația devine a noastră. Isus se revelează „atingându-ne”, în special, atingându-ne cu „trupul său” și „sângele său”.

(pr. Enzi Bianchi [12.04.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9072-essere-visti-Ed-essere-toccati).

Dar, eu, stai, pe unde sunt?

Era odată un om atât de lipsit de inteligenţă

încât era numit retardat (ebr. golem).

Când se scula dimineaţa

îi era atât de greu să-şi găsească hainele,

încât seara fie şi numai la gândul acesta,

adesea se temea să meargă la culcare.

În sfârşit, într- o seară, îşi luă inima în dinţi,

luă un creion şi o foaie şi, dezbrăcându-se,

îşi notă unde a pus fiecare obiect de îmbrăcăminte.

În dimineaţa următoare se sculă

şi foarte mulţumit îşi luă lista:

«şapca acolo», şi o puse pe cap;

«pantalonii dincolo», şi-i îmbrăcă;

şi tot aşa, mai departe,

până când s-a terminat de îmbrăcat.

«Da, dar, stai aşa, eu, unde sunt?»

– se întrebă pe neaşteptate pradă fricii –

«pe unde am rămas?».

Pe sine nu se scrisese pe listă.

Degeaba se căuta şi tot căuta:

nu reuşea să se găsească.

 

(Martin Buber, Drumul omului).

 

Credinţa în existenţa Adevărului

 

Odată, la hotarul dintre adolescenţă

şi prima tinereţe, m-a zguduit un gând:

nu cunosc sensul vieţii,

dar căutarea sensului conferă deja un sens vieţii,

de aceea îmi voi consacra viaţa acestei căutări a sensului.

A fost o adevărată cotitură interioară,

care mi-a schimbat toată viaţa.

Am trăit cu entuziasm această cotitură,

am şi descris-o, dar manuscrisul mi-a fost luat

când m-au arestat prima oară şi s-a pierdut.

Aş fi dorit să recitesc acum ceea ce am scris atunci,

să simt uriaşul elan pe care l-am trăit.

Aceasta a fost adevărata mea convertire,

cea mai puternică din viaţa mea,

convertirea spre căutarea Adevărului,

care a însemnat, de fapt,

credinţa în existenţa Adevărului

 

(Nicolai Berdiaev, Cunoaşterea de sine).

Ucenicii din Emaus

Cina din Emaus (1620) - de Velázquez
[Metropolitan Museum of Art, New York]

 

Evanghelia Luca 24,13-35: În aceeaşi zi, prima a săptămânii, iată că doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus, care era cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: „Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.

 

Emaus

 

M-ai întâlnit pe drumul spre Emaus
Când coboram de tot dezamăgit;
Nu-nţelegeam de ce aflam repaus
Din graiul tău în sufletu-mi trudit.

Ştiai că mi s-au stins speranţe sfinte,
Ştiai că îndoiala m-a cuprins,
De-aceea mi-ai redat iar zel fierbinte
Şi iar lumina dalbă mi-ai aprins.

Erau momente calde şi divine
Şi retrăiam iar stările dintâi.
Dar, ajungând, văzând că pleci, străine,
Ţi-am zis, în casa mea să mai rămâi.

Ai acceptat şi ai cinat cu mine
Când în sfârşit, Isus, te-am cunoscut.
Mi-ai fost străin, acum îmi e ruşine
C-atâta drum nu te-am recunoscut.

Din calea deznădejdii ce coboară
Iar spre Ierusalim m-am reîntors
Şi spun celor răpuşi de vreo povară
Cum m-ai aflat pe ea, slăvit Cristos.

De-atunci, mereu treci călător prin lume
Căutând pe omul frânt şi-ndurerat…
Şi tu, mergeai spre moarte şi genune
De nu-ntr-o zi Isus te-ar fi aflat.

De mergi şi tu dezamăgit la vale
O voce sfântă te va asalta
Deschide inima, e Domnul, frate,
Să intre şi cu tine va cina.

de Simion Buzduga

 

Marți din Octava Paștelui: „Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul!” (omilie)

De ce plângi? - de Liz Lemon Swindle

 

Evanghelia Ioan 20,11-18: În acel timp, Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt şi a văzut doi îngeri în haine albe care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul, la picioare. Ei i-au zis: "Femeie, de ce plângi?" Ea le-a spus: "L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus". Spunând acestea şi întorcându-se, l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus.  Isus i-a zis: "Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?" Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: "Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua!" Isus i-a zis: "Maria!" Ea, întorcându-se, i-a spus în evreieşte: "Rabbuni!" - care înseamnă "Învăţătorule!" Isus i-a zis: "Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: «Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru!»". Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea.

 

 

Omilie

 

Astăzi figura Mariei Magdalena o putem considera în două niveluri de acceptare a Domnului nostru: primul imperfect iar al doilea desăvârșit. După primul, Maria se manifestă ca un sincer ucenic al lui Isus. Ea îl urmează pe Învățător neîntrecut; ea este unită cu el în mod eroic, când îl vede răstignit din iubire; îl caută după moarte, după îngropare. Cât sunt de impregnate de devotament admirabil față de „Domnul” său cele două expresii - ca perle fără pereche - păstrate de evanghelistul Ioan: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus” (In 20,13); „Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua!” (In 20,15). Puțin dintre ucenici au avut în vedere povestirea cu atâta dăruire și devotament cum a demonstrat Maria Magdalena.

 

Cu toate acestea, vestea bună de astăzi, din marțea din octava Paștelui, depășește infinit mai mult toate bunătatea etică și credința religioasă într-un Isus admirabil, dar în cele din urmă mort; şi ne transportă în ambianță credinţei celui Înviat. Acel Isus care în primul moment o lăsă la nivelul credinței sale imperfecte, s-a îndreptat spre Magdalena întrebând-o: „Femeie, de ce plâng?” (In 20,15), şi la care ea, cu ochii de mioapă, răspunde, fiind vorba de un grădinar care se interesează de ea; acel Isus acum, într-un al doilea moment, o cheamă pe nume: „Maria!” și ea mișcată până la punctul de a face să tresară de viață și înviere, pe Înviatul, pentru  totdeauna. Rezultatul?  Maria Magdalena este credincioasă, Maria Magdalena este apostol:  „Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul” (In 20,18)  

 

Astăzi nu este rar cazul de creștini care nu au văzut clar dincolo de aceasta viață și se îndoiesc de învierea lui Cristos. Mă găsesc printre ei? În același timp sunt numeroși creștini care au suficient credința pentru a-l urma în taină, dar care se tem să-l proclame apostolește. Fac și eu parte din acest grup? Și dacă ar fi așa, precum Maria Magdalena, să-i spunem: „Învățătorule!” să-i îmbrățișăm picioarele și să mergem înaintea fraților noștri, pentru a le spune: „Domnul a înviat și l-am văzut!”

(pr. D. Antoni Oriol i Tataret; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: 

http://evangeli.net/vangelo).

Luni din octava Paştelui: Vestim cu bucurie că Cristos a înviat (omilie)

 

Evanghelia Matei 28,8-15: În acel timp, femeile, plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui. Şi, iată, Isus le-a venit în întâmpinare şi le-a zis: "Bucuraţi-vă!" Iar ele, apropiindu-se, i-au cuprins picioarele şi l-au adorat. Atunci Isus le-a zis: "Nu vă temeţi! Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea!" După ce au plecat ele, iată că unii din gardă au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor despre toate cele întâmplate. Aceştia, reunindu-se în consiliu cu bătrânii, au dat suficient de mulţi arginţi soldaţilor, zicând: "Să spuneţi: «Discipolii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam!» Şi dacă va afla guvernatorul despre asta, îl vom convinge noi şi vă vom scăpa de neplăceri". Ei, luând arginţii, au făcut aşa cum au fost instruiţi. Astfel, zvonul acesta s-a răspândit la iudei până azi.

Omilie

 

În prima zi după evenimentul pascal, liturgia ne propune două posibile răspunsuri la învierea lui Cristos: cel a femeilor pioase care, avertizate de înger, aleargă să vestească ucenicilor vestea cea bună şi cel al soldaţilor care merg la Iudei şi preferă banii decât adevărul. Când Isus apare femeilor le spune: „Nu vă temeţi”, aşa cum în fragmentul de la liturghia de noapte făcuse îngerul. Învierea lui Isus este un eveniment extraordinar în faţa căruia omul simte ameţeală, trebuie să facă experienţa celui înviat, să meargă cu el pe străzile lumii pentru a experimenta că este Emanuel: Dumnezeu cu noi.

 

Femeile cred ceea ce le vesteşte îngerul. Tristeţea cu care mergeau la mormânt ca să aducă un omagiu trupului mort al Învăţătorului lor se transformă, pe calea de reîntoarcere, într-o mare bucurie amestecată cu teamă celui care îşi dă seama că acel eveniment poate fi înţeles nu cu categoriile umane, dar cu credinţă şi iubire. Cel înviat schimbă tristeţea în bucurie, teama în curaj, resemnarea în speranţă; aşa este pentru femei şi aşa va fi pentru ucenicii din Emaus care, întâlnindu-l pe Cristos, se întorc la Ierusalim şi anunţă apostolilor vestea cea bună (Lc 24,33-35).

 

În antiteză cu cel care primeşte învierea lui Cristos, Matei ne prezintă a doua posibilitate, aceea de a-l refuza pe Cel Înviat şi de a deveni martori ai minciunii în locul adevărului. Şi soldaţii pleacă după vestea îngerului, dar merg la capii lor, nu-l întâlnesc pe Cristos pe stradă şi devin pioni în mâinile iudeilor care, neputând înţelege misterul pascal, dau o explicaţie raţională, dar nu adevărată la cele ce s-au întâmplat.

 

Şi pentru noi astăzi alegerea este între a-i urma pe soldaţi sau a le urma pe femeile pioase; între a-l întâlni pe Cel Înviat sau a continua să aderăm la ideile lumii, lăsându-ne blocaţi de teama unui eveniment care schimbă viaţa noastră. A-l primi pe Cel Înviat înseamnă a schimba drumul vieţii noastre; dar Cristos merge înaintea noastră în vestirea învierii sale. Cuvintele lui Paul VI din îndemnul apostolic Evangelii Nuntiandi (1975), sunt încă de mare actualitate: „Angajarea de a vesti evanghelia oamenilor timpului nostru animaţi de speranţă, dar, care adesea suferă de teamă şi de nelinişte, este fără îndoială o slujire adusă nu numai comunităţii creştine, dar şi întregii omeniri” (nr. 1).

(Poli G.F., Messa meditazione [24.03.2008]; trad. pr. Isidor Chinez).

† Învierea Domnului (Paștele): Înviaţi cu Cristos (omilie)

Discipolii Petru și Ioan alergând la mormânt - de Eugene Burnand

Evanghelia Ioan 20,1-9: În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: “L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”. A ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu ştiau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi.

 

 

Omilie

 

 

„A văzut că piatra fusese înlăturată de pe mormânt” (In 20,1). Totul din fugă. Mormântul era gol. O veste cutremurătoare şi fascinantă aleargă fără oprire din ziua în care mormântul gol a surprins lumea. O piatră mare fusese pusă pe mormânt ca să închidă pentru totdeauna gura aceluia care strigase istoriei: curaj!

Maria, surprinsă în faţa acestui fapt de neînţeles, duce mărturia sa ne mai auzită, tuturor trecătorilor prin timp: „L-au luat pe Domnul din mormânt” (In 20,2). Găsise mormântul golit, pe care ea îl credea plin de moarte. Nu reuşea să se convingă pe sine, nici discipolii nu reuşeau să înţeleagă ce înseamnă a învia din morţi.

 

Fuga apostolilor înseamnă dorinţa de a găsi o cale de ieşire din moartea îndurată. Două mii de ani de creştinism şi cursa continuă. Misterul central al credinţei noastre, absurditatea unei morţi învinse de iubirea lui Dumnezeu, este greu de vestit, chiar cei care se declară credincioşi adesea ridică un zid în faţa provocării vieţii de dincolo, unde omul învinge putrezirea trupului.

 

Biserica Paştelui poartă semnele învierii şi alege ca vocabular fuga din Evanghelie. Cristos a înviat cu adevărat, aleluia! Aceasta este trecerea: crucea a învins, mormântul e gol şi în cele din urmă triumfă lumea aşteptării posibile. O speranţă care umple ziua de astăzi de optimism bazat pe conştiinţa că poţi conta pe un Dumnezeu care eliberează şi nu oprimă. Învierea deschide o viziune despre lumea reconciliată datorită iubirii Tatălui care în Isus a răspuns suferinţelor omului.

 

Cuvântul Paşte este un tezaur de speranţă, vai de Biserică dacă nu este capabilă să-l deschidă oamenilor. Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, a suferit în acest trup, l-a răscumpărat. Acum trupul nostru este locuit de Cristos înviat începutul viitorului, acum istoria este casa lui Dumnezeu. Dacă Cristos a înviat cu adevărat, doliul este la spate, este timpul bucuriei inimii, al încrederii: putem să facem aceasta. Mai multă lumină pentru a învinge întunericul, mai multă forţă pentru mâine, nici un bocet pentru un timp trecut şi pierdut.

 

Paştele provoacă urări de bine şi învinge tristeţea cuvintelor, a privirilor, a faptelor, a gândurilor. Dacă credinţa în lumina Celui Înviat scade se ofileşte şi speranţa iar oamenii, deşi cred că cred, trăiesc într-o credinţă disperată.

 

Credinţa în Cel Înviat este căldură a speranţei, este luptă pentru speranţă, înseamnă a lăsa la spate mormântul gol, înseamnă a umbla în bucurie. Toată vestirea celui care crede este o cursă plină de însufleţire. A face parte din întrecere înseamnă a deveni sfinţi şi a râde în faţa vieţii în ciuda dificultăţilor. Lumea are nevoie de înviere pentru a depăşi crucile sale. Are nevoie de răscumpărare, are nevoie de lumină pentru a risipi întunericul.

 

A ura „Paşte fericit” înseamnă a vedea în perspectivă zile noi de sărbătoare, înseamnă a încuraja pe cel care s-a pierdut pentru a regăsi viaţa, înseamnă a-i mângâia pe cei care suferă cu promisiunea că în curând vor fi vindecaţi, înseamnă a lăsa liberi prizonierii şi a permite celor exilaţi să se întoarcă acasă. Paştele este recuperarea strălucirii şi luminii speranţei pentru a da sens şi orientare zilelor noastre. Învierea Învăţătorului din Galileea a pătruns timpul şi l-a supus veşniciei. Paştele este a se simţi înviaţi cu Cristos, fiul Celui Preaînalt. Paştele de bucurie care nu şterge greutăţile timpului prezent, dar îl deschide depăşirii definitive.

 

Cristos a înviat cu adevărat: putem face toate acestea. Cristos este de partea noastră şi datorită lui, moartea a fost învinsă total, vom învinge şi morţile de fiecare zi.

(pr. Gennaro Matino [12.04.2009]; trad. pr. Isidor Chinez).

PS Petru Gherghel - mesaj pascal - 2015