Sfântul Isidor din Sevillia, Etimologias - pdf - cărți

 

Santo Isidoro di Sevillia, Etimologias pdf: 

https://terminologiaarquitectonica.files.wordpress.com/2018/02/2004_san_isidoro_de_sevilla_etimologc3adas.pdf

Isidor Chinez - Academia.edu (2023)

 

Academia.edu

Isidor Chinez - Academia.edu

Omul între păcat și har în scrierile lui Georges Bernanos (2018) | Isidor Chinez - Academia.edu

Bioetica - responsabilitatea fata de viata umana [2015] | Isidor Chinez - Academia.edu

Moralitatea actului uman - Teologia morală fundamentală (I) [2017] | Isidor Chinez - Academia.edu

Lege, conștiință, păcat - Teologia morală fundamentală (II) [2018] | Isidor Chinez - Academia.edu

Etica matrimoniala [2015] | Isidor Chinez - Academia.edu

Etica sexuală [2015] | Isidor Chinez - Academia.edu

Teologia păcatului - aspecte morale (2005) | Isidor Chinez - Academia.edu

Soteriologia [mântuirea] creștină (2006) | Isidor Chinez - Academia.edu

L’etica discorsiva di Karl-Otto Apel (1994) | Isidor Chinez - Academia.edu

Fede e culture (seminar 1993) | Isidor Chinez - Academia.edu

Duhul Sfânt în opera lui Luca - de Augustin George (1978) | Isidor Chinez - Academia.edu

Familia în slujirea vieții: paternitate responsabilă în 'Humanae vitae' [2008] | Isidor Chinez - Academia.edu

Paul Popescu-Neveanu, Dictionar de psihologie

Dicționar:

Paul Popescu-Neveanu, Dictionar de psihologie.pdf

Dicționar de catehetică (italiană)

 

Dicționar de catehetică (vol. I - VII) (în italiană)

DC-indici.pdf

DC-AB.pdf

DC-CD.pdf

DC-EH.pdf

DC-IM.pdf

DC-NR.pdf

DC-SZ.pdf

O antropologie teologica: Cărți de pe internet.

Crăciun în literatura italiană

Craciun - de Antrea Mantegna

Crăciun în literatura italiană [bibliotecă]

Cărți de pe internet - o bibliotecă

 

Cărți de pe internet  [bibliotecă]

Quo vadis - de Henryk Sienkiewicz (română)

Quo vadis - de Henryk Sienkiewicz [română].pdf

Romanul Quo vadis scris de Henryk Sienkiewicz în ultimii ani ai secolului XIX, a fost tradus în peste 40 de limbi și s-a vândut în milioane de exemplare. Quo vadis (în română Unde mergi?) este titlul unui roman istoric pentru care, în 1905, i s-a decernat Premiul Nobel. A fost publicat pentru prima oară în Gazeta Polska, începând cu luna martie 1895.

Povestea de dragoste dintre Ligia și Vinicius se desfășoară pe fundalul istoric al domniei sângeroase a lui Nero. Puterii romane, reprezentate de un împărat ce avea drept de viață și de moarte asupra tuturor supușilor săi, i se opune puterea credinței creștine, împărtăşită cu precădere de plebe. Însă cele două forțe potrivnice nu sunt din aceeaşi lume şi nu se manifestă în acelaşi chip. În vreme ce puterea militară și politică a Romei se afirmă prin violență, desfrâu și opulență, puterea spirituală se vădeşte în smerenie, în bunătate şi, mai presus de orice, în dragoste curată. Titlul romanului e inspirat dintr-o legendă medievală în care se relatează că, pe vremea persecuțiilor stârnite de Nero împotriva creștinilor din Roma, apostolul Petru fuge din cetate ca să-și scape viața. Pe drum însă, îl întâlnește pe Isus și îl întreabă: „Quo vadis, Domine?” („Unde mergi, Doamne?”). Isus îi răspunde: „La Roma, ca să fiu răstignit din nou”. Rușinat de propria lașitate, Petru se întoarce în cetate, unde va muri ca martir, răstignit cu capul în jos. 

(sursă: Cărți.pdf).

[copyright expirat conform legii (peste 70 de ani de la moartea autorilor)].

Să crești îți ia o viață...

Ignazio Silone (1900-1978).

„Să crești îți ia o viață, dar pentru a îmbătrâni ajunge o noapte”. (Ignazio Silone).

Ignazio Silone este un pseudonim a lui Secondo Tranquilli.  A fost scriitor, ziarist, politician, eseist și dramaturg italian. S-a numărat printre intelectualii italieni mai cunoscuți și citiți în Europa și în lume. Romanul său celebru este Fontamara, emblematic pentru denunțarea condiției sărăciei, a nedreptății și opresiunii sociale. 

 

Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt

Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt [pdf]

E o simplă traducere? E o traducere explicativă, o parafrazare sau o dezvoltare a acestor pasaje, de fiecare dată astfel încât să ilustreze modul în care înţelege Tolstoi învăţătura lui Cristos...

Prefață

Evanghelia pe scurt este, aşa cum remarcă autorul însuşi în primele rânduri ale Cuvântului înainte, „un extras dintr-o lucrare mai amplă, care există în manuscris, dar a cărei publicare nu este îngăduită în Rusia“.

Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) de Isidor Chinez (2018)

 La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) [2018], scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecţia „Tratate de teologie”, în formatul 14x20 cm, are 306 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţara la preţul de 25 lei. 

Concepţia creştină despre om – omul considerat conform Revelaţiei – are o continuă dependenţă de Dumnezeu. Viaţa lui este darul lui Dumnezeu care în Cristos şi-a manifestat profunzimile iubirii sale, deschizându-ne calea spre comuniunea trinitară. Căutându-l pe om prin intermediul Fiului său, Dumnezeu vrea să-l facă să abandoneze căile răului. Învingerea răului: iată ce este Răscumpărarea. Domn al creaţiei, omul poate să împlinească planul divin prin cunoaştere şi iubire. Iar, în lumina acestei dependenţe, Scriptura schiţează trăsăturile esenţiale ale persoanei. Teologia morală este reflecţia despre bunătatea şi concretizarea comportamentului moral. Libertatea omului dobândeşte sensul acestei ascultări de Dumnezeu, atât în fiinţa sa, cât şi în acţiunea sa, căci au fost depăşite de coborârea vieţii divine la nivelul omului primind viaţa harului. Demnitatea subiectului uman, adică a persoanei, este dată de imaginea lui Dumnezeu care constă în relaţie şi libertate.

De aceea, parte a doua a Teologiei Morale Fundamentale tratează despre ce este legea morală, ce este conştiinţa, ce este păcatul. Care este lumea în care trăieşte omul răscumpărat?

Când omul aude vorbindu-se despre lege – legea morală – se gândeşte instinctiv la ceea ce se opune libertăţii sale, mortificând-o. Există o profundă consonanţă între partea cea mai adevărată din noi şi legea lui Dumnezeu. De fapt, Decalogul începe: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Dumnezeu ne-a chemat la libertate. Dă legea sa unui popor eliberat şi liber. Domnul se îndreaptă spre toţi cei care au fost eliberaţi de toate sclaviile. „Voi aţi fost chemaţi la libertate” (Gal 5,13), ne anunţă sfântul Paul. Prin libertate se înţelege condiţia în care o persoană poate să decidă acţiuni fără constrângeri. Astfel, legea divină, legea naturală, legea nouă a lui Cristos, legea umană sunt legi care nu distrug libertatea creştină, dar în mod profund sunt libertate, care în esenţa sa, este orientată de Duhul Sfânt spre o configuraţie progresivă a lui Cristos, ce reînnoieşte credinţa şi totul devine caritate.

În lumina conştiinţei, se manifestă demnitatea noastră spirituală. Se spune: fiecare trebuie să acţioneze conform conştiinţei sale... fă ceea ce crezi că e mai bine... urmează-ţi conştiinţa... Acest lucru este adevărat. Însă uităm adesea şi să ne întrebăm: care conştiinţă? Conştiinţa morală? Ce caracteristici trebuie să aibă conştiinţa? Cum se formează conştiinţa? La aceste întrebări şi la altele vrea să răspundă această carte. Atunci când se vorbeşte despre conştiinţă se înţelege mereu conştiinţa morală. Despre conştiinţă, Biserica ne învaţă că este acel loc privilegiat din interiorul nostru unde ne vorbeşte Dumnezeu. Conştiinţa nu este doar o fereastră către legea naturală, ci un loc în care îl putem întâlni pe Dumnezeul cel viu.

Timpul nostru este sensibil fiindcă oamenii şi lumea sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă, psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament se complac în a discuta despre ademenirea oamenilor spre rău, cu speranţa că, odată cunoscute relele, devine posibilă prezentarea strategiilor de depăşire a răului. În paralel cu aceasta, se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. După cum simţul lui Dumnezeu nu poate fi total şters şi nici stins din conştiinţa noastră, nici simţul păcatului nu poate fi vreodată nimicit cu totul. Cu cât omul de azi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă. 

A vorbi despre păcat astăzi, cu un limbaj teologic, impune o cerinţă urgentă şi nouă. Nu există morală fără păcat, pentru că spaţiul moralei este spaţiul libertăţii, adică al autodeterminării pentru bine. Păcatul nu ne reprezintă câtuşi de puţin, pentru că suntem chemaţi la libertate şi adevărul ne-a făcut liberi. Tocmai pentru că este îndreptat către noi, împotriva adevărului fiinţei noastre, păcatul este îndreptat şi către Dumnezeu; este refuzul de a răspunde la iubirea gratuită a lui Dumnezeu. Dar există anunţul iubirii milostive a lui Dumnezeu Tatăl pentru oamenii timpurilor noastre. Există şi iertare. Vestirea convertirii iubirii creştine are o importanţă deosebită în societatea actuală. Reflectarea în conştiinţa omului a păcatului şi a gravităţii sale devine posibilă numai în orizontul cunoaşterii iubirii lui Dumnezeu şi a milostivirii sale iertătoare. Este misterul milostivirii: izvor de bucurie, de seninătate şi de pace. Este condiţia mântuirii noastre.

pr. dr. Isidor Chinez 

Un cititor nu poate fura, un hoţ nu citeşte

Un cititor nu poate fura, un hoț nu citește.

În Irak piața cărților rămâne nesupravegheat 

chiar și pe timp de noapte de pe stradă 

deoarece irakienii spun: 

„un cititor nu poate fura, un hoţ nu citeşte!”

(sursă: https://twitter.com/PaolaCorb).

Marele Pescar - de Lloyd C. Douglas

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2018/04/marele-pescar-de-lloyd-c-douglas.pdf

MARELE PESCAR

Capitolul I.

Era pe la ameaza zilei liniştite de vară timpurie, în munţii din miazăzi ai Arabiei. Peste domeniul bine păzit al regelui, aflat la o milă deasupra Mării Moarte şi la vreo douăsprezece mile depărtare de aceasta, se adunaseră de prin împrejurimi mase de nori alburii ce atârnau neclintiţi dintr-un plafon azuriu de cer îndepărtat. Fusese o iarnă neobişnuit de grea, cu căderi masive de zăpadă, nu doar peste pământurile regelui, dar şi pretutindeni în ţară. Avea să fie un sezon îmbelşugat pentru toată lumea, ciondănelile inter-tribale şi nemulţumirile fiind astfel reduse la minimum. Arabia anticipa o vară relativ paşnică.

Privit de la intrarea principală a taberei regale, platoul vălurit oferea o păşune bogată pe care vreo mie de oi proaspăt tunse, nepăsătoare la încercările zadarnice şi supărătoare ale mieluşeilor flămânzi de a mai stoarce un strop de lapte, păşteau cu sârg, ca şi când un oarecare instinct le avertiza că următorul sezon avea să fie secetos şi deci aducător de foamete.

Evanghelia de fiecare zi – Timpul Adventului și al Craciunului de Tomas Spidlik

Evanghelia de fiecare zi – Timpul Adventului și al Craciunului de Tomas Spidlik

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/evanghelia-de-fiecare-zi-timpul-adventului-si-al-craciunului-de-tomas-spidlik.pdf

Prizonierul tăcerii

Locuiesc în cuvântul din care – am ieșit
și nu reusesc să pun temelia la casă,
din războaiele pierdute mă-ntorc osândit,
înălțimea din suflet este iar tot mai joasă.

Locuiesc în mușcătura iubirii de frate –
prizonier al tăcerii dintre doua statui –
cu restul de zile cărate în spate,
rătăcesc prin noaptea din inima lui.

Locuiesc într-o clipă cu zăvorul la ușă,
în singurătatea ce mă ține în ger;
cu răbdarea țintuită-n cătușă –
de glonțul din strigăt azi am să pier.

Victor Munteanu

(sursă:http://www.onestiexpres.ro/actualitatea-literara-tacerea-si-cuvantul.html).

Demonii - de Fiodor M. Dostoievski

 

A-l citi pe Dostoievski înseamnă să te predai unei forţe hipnotizante care îţi subjugă cugetul aruncându-l într-o zbuciumată şi întunecată lume a ideilor care devorează oameni. Chiar dacă ştii că răneşte, nu-i poţi rezista. Insuportabilul calvar al eroilor, disecţiile sufleteşti şi trăirile interioare ce taie respiraţia se transmit prin paginile cărţii la cititor şi mintea începe să vadă lumea în profunzime. Mereu am găsit revelatoare romanele lui Dostoievski şi aşa s-a insinuat semnul meu de carte în Demonii.

 

Construit ca o temniţă în care domneşte Răul în formele sale cele mai odioase, universul dostoievskian este scena pe care demonul moral Nikolai Stavroghin îşi împleteşte destinul cu cel al revolutionarului Piotr Verhovenski, ucigaş fără scrupule şi lider al unei bande de nihilişti care anticipează socialismul sângeros al secolului XX. Atras de misterul care-i incojoara pe cei doi eroi profund negativi ai romanului, cititorul descoperă treptat ticăloşiile pe care aceştia le ascund.

 

Demonul moral

 

Trecutul tulbure al lui Stavroghin şi purtarea excentrică din societate îi câştigă în scurt timp titlul de nebun dar toate îi sunt iertate prin prisma irezistibilei sale carisme. Însă el nu e nebun în sensul perceput de societate, ci trăieşte într-o lume a experimentărilor pe propriul său suflet: pare să îşi dorească suferinţa celor din jur pentru a se răni pe sine. Râsul diabolic care însoţeşte infamele sale relaţii cu femeile şi sângele de pe mâinile demonului moral care este Nikolai Stavroghin îl transformă pe eroul lui Dostoievski într-un adevărat monstru imposibil de descifrat, simbol etern al Răului.

 

Stavroghin respiră Răul. El este Răul. Spre deosebire de Raskolnikov (eroul din Crimă şi pedeapsă), Stavroghin încearcă în zadar să-şi elibereze cugetul de crimele sale,  căutarea unei ieşiri fiind zadarnică, pedeapsa supremă din parte unui scriitor care îşi târăşte personajele în păcat, dar le arată mereu calea către izbăvire. Uluitoarea spovedanie la călugărul Tihon deschide o fereastră către sufletul acestui nefericit damnat şi aruncă o lumină nouă peste întreaga poveste, împingând cititorul către o prelungă meditaţie. Şi asta nu e tot…

 

Demonii revoluţionari

 

Păstrându-şi sângele rece în momentul când apasă pe trăgaci sau când înşeală pe cei a căror încredere o câştigă ca un escroc veritabil, Piotr Verhovenski îşi pierde cumpătul doar în faţa calmului lui Stavroghin, pe care îl visează lider al Revoluţiei al cărui exponent este. E greu de spus însă care dintre cei doi este mai odios, pentru că Piotr conduce o organizaţie secretă menită să răstoarne ordinea în Rusia ţaristă prin crimă şi calomnie.

 

Manipulat de abilul Verhovenski, grupul de „revolutionari” derutaţi acţionează anticipând socialismul necruţător care îşi va  atinge apogeul prin comunism şi fascism în Europa secolului XX. Prin vocea teoreticianul Şigaliov, care explică entuziast crimele care urmează a fi comise, Dostoievski observă direcţia tragică în care se îndreaptă noua ideologie: „Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Unui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul!”

 

Un roman uriaş

 

Un roman uriaş. Asta pot spune despre Demonii lui Dostoievski.

 

Dacă l-am înţeles în totalitate? Cu siguranţă nu, e o carte care se digeră mental foarte greu.

 

Dacă îl voi reciti peste 10 ani? Cu siguranţă voi reciti Demonii, împreună cu toată opera lui Dostoievski din care mai am de devorat microromanele şi Jurnalul de scriitor.

 

Este Dostoievski stăpânul minţii celui care-l citeşte? Fără îndoială.

 

O recomandare de final? Lăsaţi-vă stăpâniţi de un geniu şi… citiţi clasicii!

(Sursă:

http://www.vladbogos.ro/blog/2010/04/09/demonii-dostoievski/).

 

Misticul

 

Trupul tău şi sufletul, înaltul, îţi sunt
ca doi fraţi gemeni: se-aseamănă aşa de mult că
nu ştii când e unul, când e altul.
Eu nu-ţi cunosc la chipu-i numai sufletul.
De câte ori îţi întâlnesc din întâmplare trupul, nu-l
bănuiesc, nedumerit mă-ncurc şi cred că-i sufletul.

(de Blaga Lucian, Pașii profetului [1921], p. 9).

Frica de libertate - de Erich Fromm



 Erich Fromm (1900-1980).

 

Frica de libertate - de Erich Fromm

 



ftp://ftp.ulim.md/Psihologie/2011-2012/Psihologie/Darii%20V/Colectie%20de%20carti%20Psihologie,%20Psihanaliza,Psihologia%20religiilor,Psihologia%20Familiei/Erich%20Fromm%20-%20Frica%20de%20libertate.pdf

 

 

Frica de libertate de Erich Fromm

de Plesca Diana

– rezumat –

 

 

Erich Fromm (1900-1980), psihanalist și scriitor, în anul 1941 scrie o lucrare de bază Frica de libertate. În acestă carte individul este privit din perspectiva societății, și anume la felul cum el se dezvoltă în cadrul modernismului, prin tendința de a fi liber și a nu fi asuprit de cineva sau ceva. Se începe desfășurarea afirmând faptul că istoria modernă se concentrează în jurul efortului de eliberare din lanțurile politice, economice și spirituale care încătușau oamenii. Luptele pentru libertate au fost duse de către cei asupriți, cei care doreau noi libertați, împotriva celor care aveau de apărat privilegii. În ciuda multor eșecuri, libertatea a și câștigat bătălii, mulți au murit în aceste bătălii cu convingerea că a muri în lupta împotriva asupririi era mai bine decât să trăiești lipsit de libertate. Istoria părea să dovedească faptul că omul putea să se conducă singur, să ia decizii pentru sine, să gândească și să simte așa cum credea el de cuviință. Principiile liberalismului economic, ale democrației politice, ale autonomiei religioase și ale individualismului în viața personală dădeau expresie aspirației spre libertate. Una dupa alta, legăturile erau rupte. Omul a învins dominația naturii și a devenit stăpânul ei; a înfrânt dominația bisericii și pe cea a statului absolutist. Abolirea dominației externe părea să fie o condiție necesară și una suficientă pentru a atinge țelul: libertatea.

Războiul Mondial a fost privit de mulți ca o ultimă luptă, iar sfârșitul lui ca victoria definitivă a libertății. Însă n-au trecut prea mulți ani până să se ivească noi sisteme care negau tot ceeea ce oamenii credeau că au câștigat în secole de luptă. Pentru ca esenta acestor noi sisteme care au luat efectiv comanda întregii vieți sociale și personale a omului era supunerea tuturor, cu excepția unora, foarte puțini, față de o autoritate asupra căreia nu aveau nici un control. La început, mulți s-au consolat cu gândul că victoria sistemului autoritarist se datora nebuniei câtorva indivizi și că nebunia va duce la prăbușirea lor, la momentul potrivit. Alții credeau cu înfumurare că italienilor sau germanilor le lipsea o perioadă suficientă de practica democratică. O altă iluzie comună, era că Hitler obținuseră puterea asupra giganticului apărat de stat doar prin viclenie, că întreaga populație era numai obiectul lipsit de voință al înșelăciunii și terorii. În anii care au trecut de atunci a devenit clar faptul că aceste argumente erau greșite. Am fost siliți să recunoaștem că în Germania milioane de oameni erau tot atât de dornici să renunțe la libertate pe cât de dornici fusesera parinții lor să lupte pentru ea; ca în loc să-și dorească libertatea, ei căutau căi de a fugi de ea; alte milioane erau indiferenți și nu credeau că merită să te bați și să mori pentru apararea libertății. De asemenea, trebuie să recunoaștem că criza democrației nu este o problema specifică Italiei sau Germaniei, ci una cu care se confruntă orice stat modern. Daca vrem sa luptam împotriva fascismului, trebuie să-l înțelegem.

 

Această carte își propune să analizeze acei factori dinamici din structura de caracter a omului modern care în țările fasciste l-au determinat să dorească să renunțe la libertate.

 

Când fascismul a ajuns la putere era incapabil să se creadă că omul ar putea să manifeste asemenea înclinații spre rău, asemenea sete de putere, asemenea lipsă de considerație față de drepturile celor slabi sau asemenea dorință arzătoare de supunere. Doar câțiva au fost conștienți de clocotul vulcanului care precede izbucnirea sa: Nietzsche, Marx și Freud.

Freud și-a îndreptat atenția către observarea și analiza forțelor iraționale și inconștiente care determina parțial comportamentul uman. El a arătat că aceste fenomene iraționale urmau anumite legi și de aceea puteau fi ințelese rațional. A descoperit că aceste manifestări erau reacții la influențele exercitate de lumea exterioară și, în mod special, de cele ce se petrecuseră în prima copilarie. Dar Freud din cauza spiritului culturii sale nu a putut trece peste anumite limite. Aceste limite i-au stânjenit înțelegerea individului normal și a fenomenelor iraționale prezente în viața socială. Freud a acceptat dihotonomia fundamentală dintre oameni și societate, precum și faptul că natura umană este rea. Pentru el omul este antisocial. Societatea trebuie să-l civilizeze, trebuie sa-i permită o anumita satisfacere directă a instinctelor biologice, trebuie să rafineze și să respingă impulsurile de bază ale omului. Ca urmare a acestei reprimări de către societate a impulsurilor naturale se întâmpla ceva miraculos: instinctele reprimate se trasformă în aspirații valoroase din punct de vedere cultural și devin astfel baza umană a culturii. Freud a ales cuvântul „sublimare” pentru aceasta trecere ciudată de la represie la comportament civilizat. În teoria lui Freud relația individului cu societatea este în mod esențial una statică: individul ramâne același, schimbându-se numai în măsura în care societatea exercită o presiune mai mare asupra instinctelor lui naturale sau îi permite o mai mare satisfacție. Freud întotdeauna consideră individul în relațiile sale cu alții. În accepția lui Freud, domeniul relațiilor umane este un schimb de satisfaceri ale nevoilor date biologic, în care relația cu celalalt este întotdeauna un mijloc de atingere a unui scop, dar niciodată un scop în sine.

Cultură și religie în Europa

X. Biserica catolică în dialog cu religiile și culturile lumii

 

 1. Introducere

Poziţia Bisericii Catolice faţă de alte confesiuni, Biserici sau tradiţii religioase, nu a fost mereu aceeaşi de-a lungul secolelor şi a schimbărilor epocale. Istoricii continuă să cerceteze pentru a înţelege motivele acestor atitudini diferite, dar nu toţi ajung la aceleaşi răspunsuri. Pentru o analiză serioasă şi obiectivă trebuie luate în consideraţie marile schimbări provocate de evenimentele de referinţă din istorie şi reacţiile în urma acestora din partea creştinilor faţă de evrei, păgâni şi eretici, faţă de diferite religii şi filozofii, în timpul secolelor în care au fost persecuţiile şi după instituirea unui imperiu creştin şi al statelor creştine.

 

(Dacă vreți să știți mai multe dați clik pe:

 

Cultură și religie în Europa de Emil Dumea.pdf

http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/II_Cultura_si_religie_in_europa.pdf).

Jurnal unui preot bătrân - de Nicolae Brînzeu

 

http://memoriabanatului.ro/UserFiles/File/Nicolae%20Brinzeu%20-%20Jurnalul%20unui%20preot%20batran%20FINAL.pdf

Cuvânt înainte:

 

Delicatul surâs al veşniciei asumate

Probabil că societatea modernă trăieşte, fără să realizeze prea bine, cu sentimentul acut şi (neapărat) angoasant al unui viitor imprecis, dificil şi lipsit de perspective luminiscente. De aceea se preferă azi, cultural vorbind, prospecţiilor catastrofice asupra zilelor de mâine, calmele introspecţii şi rememorări ale trecutului deja consfinţit şi bine temperat, chiar dacă şi acolo dai, în răspăr, peste răni personale abia cicatrizate ori peisaje istorice sumbre.

Oricum, asta ar putea fi una dintre multiplele explicaţii ale succesului constant „de casă” şi de public ale majorităţii jurnalelor intime, însemnărilor de sertar, memoriilor, corespondenţei private sau orice altceva intră sub zodia memorialisticii de ocazie ori deliberate. Aşa se face că până şi jurnalele fictive ale maeştrilor poeticieni ori memoriile improvizate ale unor autoraşi ce abia au trecut pragul adolescenţei literare se vând binişor, prin simplul fapt al plasării lor sub aceeaşi umbrelă generoasă a recuperării trecutului sinoptic.

În acest fel, iată, după de curând apărutele Memorii ale „unui preot bătrân” – aparţinând în fapt distinsului cleric greco-catolic şi marcantului intelectual bănăţean Nicolae Brînzeu – avem în faţă Jurnalul aceluiaşi martor atent al evenimentelor din epoca interbelică, dar şi din debutul tăvălugului comunist. Aceste însemnări zilnice, deşi începute „la aproape 50 de ani” (pe 12 mai 1932), repezintă rodul maturităţii pârguite (ca să nu spunem direct al înţelepciunii) unui cărturar deloc minor ce a priceput că şi un actant din planul secund al acţiunilor majore ca el „are momente de înregistrat, care contribuie mult la cunoaşterea lucrurilor şi persoanelor cu care a avut contact”, cum însuşi ne lămureşte în preambulul exerciţiului său salutar de recuperare a memoriei colective.

Este cu adevărat fascinant să întâlneşti la fiecare două trei pagini, pe lângă colegii de profesie eclezială, personaje notorii din epocă precum Goga, Iorga, Titulescu, Nae Ionescu, Zenovie Pâclişanu, Agârbiceanu, Gala Galaction, Iuliu Hossu, dr. Petru Groza (coleg de şcoală în Orăştie), defilând parcă alături de narator, etalându-şi pe rând partea de durată personală, porţia de întâmplări şi păreri diverse din caleidoscopul mozaicat al cărora se încheagă marea frescă a istoriei naţionale. Chiar dacă nu sunt cu toţii protagonişti egali ca impact naţional ori importanţă, rolul lor e mereu mai mult decât decorativ, umplând cu eleganţă interstiţiile unei ţesături textuale lipsită de poncife, curată şi francă în abordarea unei realităţi adeseori frustrante şi dificil de lămurit chiar şi astăzi.

Uimitoare este apoi seninătatea generică a preotului cronicar, desprinsă parcă din alte vremi, capacitatea sa constantă de a reda ca un istoric autentic evenimentele, adică sine ira et studio, fără mânie şi părtinire – potrivit clasicului îndemn al romanului Tacitus. El totuşi pleacă urechea şi la zvonurile străzii, la „gura lumii slobodă” cum ziceau ţăranii şi notează cu delicii nebănuite bârfele momentului uneori în limba latină, ca un alt Umberto Eco din Numele trandafirului (convins că cenzorii vremii nu se vor osteni să-i traducă însemnările „cifrate”, cum am făcut eu cu mare bucurie la solicitarea pioasei sale nepoate editor): chiar dacă el coboară aparent tonul relatării de la sacrul relativ al profesiei sale către profanul absolut al vieţii cotidiene, farmecul inefabil al amintirilor de faţă stă exact în aceată concesie făcută eternului omenesc de măreaţa teologie.

Este, pentru cititorul de acum, un permanent clivaj binefăcător, o ideală rupere (con)textuală de ritm între gravitatea vremurilor şi hazul cotidianului insolit, între durerile suferite de Biserică sau necazurile cultului de care se dovedeşte atât de ataşat şi umorul involuntar, aproape boccaccioesc, al „pecadilelor” de care se fac vinovaţi (sau măcar bănuiţi) clericii din perimetrul său. Şi, totuşi, vorba lui Tucidide care compunea istoria doar „pentru eternitate” îl obsedează: frecvent repetă că doreşte să fixeze pentru veşnicie, să eternizeze un eveniment sau altul ce i se par lui automat destinate posterităţii de lungă durată. Ca un alergător de cursă lungă solitar şi sagace, atent la tot şi la toate, îşi potriveşte uneori cronometrul conştiinţei consultat în fugă cu marile orologii ale duratei universale, căutând să sublinieze reperele de neocolit trăite de el şi să le propună subliniat urmaşilor.

Un exemplu, zic eu, de om care şi-a trăit conştient şi generos propria viaţa, nu s-a lăsat doar, ca mai mulţi dintre contemporanii lui, trăit la modul pasiv şi resemnat de spasmele unor timpuri marcate de confuzie endemică şi amară restrişte.

Mă gândeam, citind cu inters crescând notaţiile sale, la cele două categorii primare de Confesiuni din marea literatură universală: una completă, definitivă, dureros de sinceră şi destinată prioritar Creatorului, cu scopul secundar al edificării şi chiar al mântuirii semenilor, aşa cum în premieră pentru un muritor şi-a gândit mărturisirile Părintele bisericesc Augustin, cealaltă eminamente conjuncturală, subiectivă şi selectivă, urmărind efectul imediat, orientată exclusiv spre publicul mereu avid de fapte scandaloase, dornică de a epata şi a dobândi gloria lumească, aşa cum le-a stat în fire unui Rousseau ori Casanova.

Părintele Brînzeu face, cu siguranţă, concesii mundanului în paginile însemnărilor sale zilnice – se simte bine ca om şi, asemenea comediografului Terenţiu ce-l traducea romanilor pe Menandru, „nimic din ce-i omenesc nu socot străin de mine”) – dar niciodată nu pierde din vedere marele plan al Providenţei (chiar dacă nu-i pricepe toate meandrele şi căile misterioase), nu disperă şi încearcă să fie piatra temeinică pe care Mântuitorul său şi-a întemeiat Biserica, stabil şi de nădejde pentru toţi ai lui, educativ şi iubitor cu enoriaşii, popular şi implicat cu colegii de breaslă şi cu autorităţile vremii. Un exemplu de trăire intensă, caldă şi tonică, cum vor fi avut mulţi dintre preoţii şi reprezentanţii intelighenţiei interbelice de la noi.

El are în plus faţă de mulţii anonimi sau prea puţin ştiuţii circumvecini calitatea de porta-voce a unui întreg leat, de cronograf lucid al unei generaţii de referinţă din istoria modernă a ţării. De aceea păţaniile trăite de el şi opiniile-i personale devin pilduitoare pentru toţi cei interesaţi de istoria bisericească, de cea a culturii, a mentalităţilor şi a neamului nostru în ce are el mai ales ca lamură savantă şi bună mireasmă spirituală.

Claudiu T. Arieşan

(Brînzeu Nicolae, Jurnal unui preot bătrân, Editura Eurostampa, Timişoara 2011, p. 23-26).

 

Viața episcopului de Iași Anton Durcovici, martir (de Florian Muller)

Episcopul de Iași Anton Durcovici (1888-1951)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/viata-episcopului-de-iasi-anton-durcovici-martir-de-florian-muller.pdf

Introducere

 

„Timpul aleargă dincolo de capacitatea memoriei umane şi dacă o personalitate nu‑şi găseşte din timp un biograf, ea cade în uitare”, scrie Josef Othmar Zöller în „Creştinul şi lumea”. Pericolul e şi mai mare pentru personalităţile care au trăit în ţările comu­niste fiindcă acolo era interzis să se scrie ceva despre ele. Aceasta a fost şi situaţia lui Anton Durcovici, rector al seminarului catolic din Bucureşti, om cu viaţă sfântă, mare teolog al României, episcop de Iaşi, mort în închisoarea din Sighet în anul 1951 pentru fidelitatea sa faţă de credinţă.

 

Ani întregi rupt de lume, a murit în închisoare şi nu se ştie nici unde i se află mormântul.

 

Biografia lui o pot reconstitui numai pe baza mărturiilor foştilor săi elevi şi preoţi, a celor întemniţaţi cu el şi, nu în ultimul rând, bazându‑mă pe experienţa şi pe amintirile mele. Am fost zece ani elevul său la seminarul din Bucureşti şi am colaborat trei ani cu el în calitate de prefect de studii la acelaşi seminar.

 

Toţi martorii sunt în vârstă. De aceea mă grăbesc să scriu viaţa episcopului Durcovici, înainte de a fi prea târziu, existând pericolul căderii în uitare.

 

Mulţumesc mult lui Anton Durcovici din Hainburg pe Dunăre, nepotul episcopului Anton Durcovici, care mi‑a pus la dispoziţie fotografii şi unele acte importante. În discuţia cu el, am putut constata cât de mult îl cinsteşte pe unchiul său, episcopul. Această biografie o scriu pentru aceia care îl cinstesc pe episcopul Durcovici şi sper că, prin aceasta, cinstirea sa se va răspândi şi mai mult.

 

Donzdorf, 10 decembrie 1991, comemorarea zilei morţii episcopului Anton Durcovici.

dr. Florian Müller

 

Spre amintire veșnică

 

„Fericit poporul care are păstori buni şi adevăraţi!”

 

Imaginea lui Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale şi care le poartă la păşuni verzi, nu poate fi uitată niciodată şi s‑a înscris în istoria omenirii ca întruchipare a iubirii Părintelui veşnic, Tatăl nostru din ceruri.

 

„Cristos înviind din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rom 6,9). Cristos este viu şi prezent în istoria noastră şi continuă să ne ofere viaţa sa prin Cuvântul său şi prin sacramentele sale. Cristos, păstorul cel bun, este prezent în lume şi prin aleşii săi, prin episcopi şi preoţi.

 

Parcurgând paginile acestei lucrări îl descoperim pe Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale, în persoana inegalabilului părinte şi episcop Anton Durcovici.

 

Întreaga sa viaţă, din primele clipe ale copilăriei, de pe tot parcursul studiilor şi ministerului său sacerdotal şi apostolic, este o mărturie vie a unei iubiri unice şi fără rezerve faţă de Dum­nezeu şi faţă de oameni. Toţi cei care l‑au cunoscut şi i‑au fost ucenici sau au avut bucuria să‑i stea în preajmă, dau mărturie cu competenţă şi entuziasm despre sufletul său nobil şi despre iubirea sa, asemănătoare lui Cristos, care „iubindu‑i pe ai săi care erau în lume, i‑a iubit până la sfârşit” (In 13,1). Viaţa sa oferită în totalitate Bisericii şi moartea sa în teribila închisoare din Sighetu Marmaţiei l‑au înscris în rândul eroilor şi martirilor neamului nostru şi ai Bisericii noastre.

 

El, asemenea păstorului cel bun, şi‑a dat viaţa pentru oile sale. El este bucuria şi onoarea Bisericii noastre. El trebuie să fie Modelul şi Ocrotitorul nostru ceresc, el, episcopul şi păstorul nostru: Anton Durcovici.

 

Le mulţumim tuturor acelora care s‑au străduit să ne readucă în faţă figura acestui titan al credinţei şi erou al iubirii; mulţu­mim într‑un chip special autorului pr. prof. dr. Johan Florian Müller, traducătorilor şi întregului colectiv al redacţiei şi tipografiei „Presa Bună” Iaşi, precum şi Conferinţei Episcopale Germane care a finanţat această lucrare.

 

Fericit poporul care are asemenea oameni, asemenea eroi şi martiri!

 

† Petru Gherghel, episcop de Iaşi