† Duminica a 3-a a Paştelui (B): ): Credința în cuvântul Domnului (omilie)



Isus le apăru discipolilor: „Pace vouă!” – cu Harry Anderson

 

Evanghelia Luca 24,35-48: Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum l-au recunoscut la frângerea pâinii. Pe când vorbeau ei acestea, el a stat în mijlocul lor şi le-a spus: “Pace vouă!” Speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh, dar el le-a spus: “De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile şi picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase, cum mă vedeţi pe mine că am”. Şi, spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, le-a spus: “Aveţi aici ceva de mâncare?” Ei i-au dat o bucată de peşte fript. Luând-o, a mâncat-o înaintea lor. Apoi le-a spus: “Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi”. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile şi le-a spus: “Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate popoarele. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri.

Omilie

Evanghelia din această duminică relatează un alt eveniment, după vizita din zori a femeilor la mormântul gol (cf. Lc 24,1-11), fuga lui Petru la mormânt (cf. Lc 24,12), manifestarea celui Înviat „ca un străin” (Lc 24,18) la cei doi discipoli în drumul lor spre Emaus (cf. Lc 24,13-35).

 

În aceași zi, „prima a săptămânii” (Lc 24,1), în ziua învierii, dar seara, cei doi ucenici tocmai întorși la Ierusalim sunt în camera de sus (cf. Lc 22,12; Mc 14,15) și a povestit celor Unsprezece și altora „cum l-au recunoscut pe Isus la frângerea pâinii” (Lc 22,25). Și iată deodată Isus este în mijlocul lor și se aude cuvântul său: „Pace vouă!” Nu le reprosează nimic pentru fuga lor în momentul arestării sale, nici nu-l mustră pe Petru pentru negarea sa, nu spune nimic pentru faptul că nu mai sunt Doisprezece, așa cum i-a chemat și i-a constituit ca o comunitate (cf. Lc 6,13; 9,1), dar numai Unsprezece, pentru că trădătorul a plecat. Dar le spune: “Shalom ‘aleikhem! Pace vouă!”, salutul obișnuit pentru iudei, dar care în seara aceea răsună cu forță: „Pacea să fie cu voi! Nu aveți teamă!”

 

Învierea l-a transformat radical pe Isus, l-a transformat, pentru că el „este intrat în gloria sa” (Lc 24,26), și poate fi recunoscut numai de discipolii săi printr-un act de credinţă. Acest act de credinţă este dificil, obositor: cei Unsprezece simt că trăiesc, că îl pun în practică… Luca nu întâmplător observă că discipolii „speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh”. Atunci Isus i-a întrebat: „De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile şi picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase, cum mă vedeţi pe mine că am”. Spunând aceasta le-a atătat mâinile și picioarele cu semnele răstignirii. Da, cel Înviat nu este altul decât cel care a fost răstignit!

 

Totuşi, în ciuda acestor cuvinte şi a acestui gest, discipolii nu ajung să creadă, cu toată emoția bucuroasă nu ajung la credință. E adevărat că noi, oamenii, se apropie cu ușurință de religie, dar cu greu se ajunge la credință; trăim ușor emoțiile „sacre” sau religioase, dar cu greu aderăm la Isus Cristos și la cuvântul său. Dar Domnul înviat are mare răbdare, căci oferă comunității sale un al doilea cuvânt și un al doilea gest.  Îi întreabă dacă au ceva de mâncare și ei îi oferă un pește fript, mâncare ce obișnuiau să mănânce împreună pe când trăiau aventura vieții în Galileea. Primindu-l, Isus l-a mâncat de față cu ei! Suntem chiar uimiți în fața acestor gesturi ale lui Isus, dar suntem atenți: sunt doar „semne” pentru a spune că învierea lui Isus nu este nemurirea sufletului şi pierderea totală a trupului, nu este „continuarea cauzei sale” chiar dacă el e mort, nici o memorie ce se păstrează fără ca cel mort să fie viu. Isus dă discipolilor aceste semne, care într-adevăr conţin adevăruri de nespus, pentru ca să creadă că Crucifixul a învins de fapt moartea.

 

Dar discipolii rămân în tăcere: evanghelistul afirmă că nici chiar acum după aceste semne și aceste cuvinte ale lui Isus nu au ajuns la credință… De fapt Isus, pentru a-i face credincioși trebuie să reia până la urmă predica sa, anunțul Evangheliei care a fost făcută până la moarte. Le cere să-și reaminitească cuvintele spuse lor pe când era cu ei, deoarece aceste cuvinte erau profeție și erau cuvintele lui Dumnezeu care trebuiau să se împlinească, așa cum trebuiau să se împlinească tot ce era scris despre el – despre Mesia – în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi. Și, iată, că în timp ce cel Înviat le reamintește și explică cuvântul lui Dumnezeu conținut în sfintele Scripturi, se împlinește adevăratul miracol: „atunci le-a deschis mintea (diénoixen autôn tòn noûn) ca să înţeleagă Scripturile”. Verbul folosit (dianoígo) în evanghelii are întotdeauna un sentiment terapeutic: desemnează deschiderea urechilor surzilor şi gura muților (cf. Mc 7,34), ochii orbilor (cf. Lc 24,31). Aici indică acțiunea împlinită cu puterea Duhului sfânt, deschiderea minții la înţelegerea Scripturii. Discipolii astfel „deschiși”, pot acum să primească împuternicirea pentru mărturia şi misiunea lor. Au înţeles că inima Evangheliei este patima, moartea şi învierea Domnului și că acesta este fundamentul credinței creștine, din care este anunțat iertarea păcatelor, milostivirea lui Dumnezeu față de toate popoarele pămăntului: nu numai față de poporul lui Israel, dar față de toate popoarele…

 

Cu atâta efort Isus a făcut să creadă ucenicii săi, care au slăbit în timpul patimii sale, i-a făcut martori ai morții și învierii, i-a făcut capabili să înțeleagă ce este iertarea păcatelor trebuind să fie anunțată de ei, primii fiind ei iertați de cel Înviat. Există o zicală a unui părinte al deșertului care mi se pare că comentează admirabil această pagină a evangheliei: „A crede în cuvântul Dumnului este mult mai dificil decât în a crede în miniuni. Ceea ce vezi numai cu ochii trupului, orbește; ceea ce vezi cu ochii minții dă crezare, luminează”.

 

 

(pr. Enzo Bianchi [19.04.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9083-credere-Alla-parola-del-signore).

 

La mănăstire

Oameni și locuri – Mânăstirea Dervent

De trei zile luna creşte ca un fagure

de miere într-un stup.

La mânăstire vine-o babă. Zice:

„Stareţ purtător de bolţi cereşti,
să faci o rugăciune
de ieşirea sufleţelului din trup”.

 

„Pentru cine?”

„Pentru mine”.

 

Luna – s-a coborât pe-o biblie
şi de pe file
priveşte înapoi la chipul ei spre cer.

 

Cu miros de ger în lână vine un bătrân.

Îi sunt obrajii zdrenţuiţi
întocmai ca un prapur vechi:
„Părinte bun, ţi-aduc o pâne şi un strop
de vin, ca să se roage la altar blândeţea ta”.

 

„Pentru cine?”

„Pentru turma de oiţe”.

 

Într-un târziu, o fată. Stele care cad

sau poate-un vânt de toamn-ar şti să spună
c-a fost frumoasă fata mai demult.
Zice:
„Să ţii o liturghie, stareţ sfânt”.

 

„Pentru cine?”
„Pentru – gândul meu”.

 

Luna s-a-ngrădit c-un curcubeu.

 

(Blaga Lucian, Pașii profetului [1921]).

Gândul zilei [rugăciune]

Țăran în rugăciune...

„Aşa cum a spus Solomon la consacrarea templului,

fiecare om care se roagă cunoaşte

‘durerea inimii sale’.

De asemenea, știe și ce i-ar mângâia inima.

 Nicio altă creatură nu este la fel ca mine;

 nicio situaţie nu este identică cu a mea.

Cu adevărat, eu şi situaţia mea suntem

în permanentă schimbare.

Un model de rugăciune nu poate

să-mi servească drept comuniune cu Dumnezeu

tot la fel cum nu mă poate ajuta

să comunic cu tine”.

 

(C.S. Lewis,  Letters to Malcolm: Chiefly on Prayer).

Omul în cautarea sensului vieții (de Viktor Frankl) – PDF

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/omul-in-cautarea-sensului-vietii-de-viktor-frankl1.pdf

 

 

http://www.slideshare.net/gflorentina/victor-franklomulincautareasensuluivietii

 

 

 

 

 

Despre autor

 

Viktor E. Frankl a fost profesor de neurologie şi psihiatrie la University of Vienna Medica School şi a deţinut şi funcţia de Distinguished Professor of Logotherapy la U. S. International University. Este fondatorul a ceea ce s-a numit ulterior Cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie (după psihanaliza lui Freud şi psihologia individuală a lui Adler) – şcoala de logoterapie.

 

Austriac, de origine evreu, supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste. Mama sa provenea dintr-o veche familie evreiască de viță nobilă din Praga. „Printre strămosii mamei mele se numără Rashi, care a trăit în secolul al XII-lea și Maharal, renumitul mare-rabin al Pragăi. Aproape că m-am născut în renumita cafenea Siller Café din Viena. Acolo a simțit mama mea prima dată durerile nașterii într-o frumoasă după masă de primavară din Martie 26, 1905. Ziua mea de naștere coincide cu ziua în care a murit Beethoven. („Recollections” – Frankl Autobiography, 2000).

 

Considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”: „Am sărit în picioare și i-am spus: «Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!»” („Recollections” - Frankl Autobiography, 2000).

 

După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de al doilea război mondial, în 1942, Frankl este deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți (care ulterior a fost publicată sub numele de The doctor and the soul (Doctorul și sufletul) și care conținea conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și a experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru, care susținea și valida empiric teoria sa. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. Frankl a refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului. „Pot să mărturisesc că, printre alte lucruri, îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat”.

 

Acesta a fost publicat ulterior sub numele de Doctorul și sufletul (The doctor and the soul), deși cartea care l-a făcut celebru este Omul în căutarea sensului (Man’s search for meaning). Citatul cel mai elocvent al concepției frankliene, care suprinde concepția centrală a lui Frankl despre libertatea de voință a omului, sună astfel: „Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi”. Contextul în care face Frankl această afirmație este următorul: „Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, își dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi” (Viktor Frankl, Man's search for meaning).

 

Cartea sa de căpătâi, care l-a făcut celebru în lumea întreagă – Omul în căutarea sensului vieții, traducător în limba română Silvian Guranda, Editura Meteor Press, 2009 – Man's search for meaning) – rezumă experiența sa din lagărul de concentrare, unde a putut verifica „la cald” principiile Logoterapiei, pe care deja le stabilise în timpul muncii sale ca neurolog la cel mai mare spital policlinic din Viena (Rotschild).

 

Frankl a primit titlul de doctor în medicină şi pe cel de doctor în filozofie din partea Universităţii din Viena. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a stat închis trei ani la Auschwitz, Dachau şi în alte lagăre de concentrare.

 

Doctorul Frankl şi-a făcut debutul publicistic în 1924 în International Journal of Psychoanalysis, urmat de apariţia a 27 de cărţi, traduse în 19 limbi, inclusiv în japoneză şi în chineză. A fost profesor asociat la Harvard, la Duquesne University şi la Southern Methodist University. O serie de distincţii onorifice i-au fost conferite de Loyola University din Chicago, Edgecliff College, Rockford College şi de Mount Mary College, dar şi de universităţi din Brazilia, Venezuela şi Africa de Sud. În calitate de profesor asociat, a ţinut cursuri la universităţi din toată lumea şi a efectuat 52 de turnee de conferinţe doar pe teritoriul Statelor Unite. A fost preşedintele Societăţii Medicale Austriece de Psihoterapie şi membru onorific al Academiei Austriece de Ştiinţă.

Adevărul vă va elibera

Învierea - de Bruschetti

Adevărul vă va elibera, spune Evanghelia.

Adevărul divin nu-i retrage libertatea

celui care îl vizitează;

el i-o aduce, învăţându-l că

este o singură adevărată libertate,

aceea care, după exemplul libertăţii lui Dumnezeu,

ne desprinde de noi înşine

pentru dragostea de altul, sau de alţii.

Este, oare, posibil să nu ştie creştinii

că Dumnezeu este dragoste,

că dragostea este darul său,

că ea este ipso facto eliberatoare

și că libertatea nu reprezintă – pentru

a mă exprima astfel – decât

numele de război al carităţii?

 

(Frossard André, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit,

Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).

Slăbiciunea şi mizeria noastră...

„Slăbiciunea şi mizeria noastră

erau cunoscute de Cristos din veşnicie

şi a venit în persoană să se pună

în slujba păcătoşilor – cei slabi şi învinși.

A pus Duhul său Sfânt paza sufletelor lor,

lucrând zi şi noapte pentru a alunga groaza

și frica din inimile păcătoşilor

şi a le transforma inima

în templul – locuința sa”.

 

 

 

[Yusuf Iskandar – călugăr egiptean,

egumen al mănăstirii Sfântul Macarie,

Marele Deșert de Scete (1919-2006)].

 

(sursa: https://www.facebook.com/ZenitNewsAgencyitaliano?fref=nf;

aforisma di domenica 12 aprile 2015).

Milostivirea Divină - Isuse, am încredere în tine!

Sub ocotirea îndurări tale

 

Sub ocotirea îndurări tale

alerg, o, Doamne,

plin de iubire și bunatate.

Deși sunt mizerabil și păcătos,

mă încred în înduraraea ta,

deoarece tu ești Părintele îndurărilor

și Dumnezeul alinărilor,

de care niciodată nu s-a auzit să se spună

că ai fi părăsit o inima plină de încredere

în îndurarea ta. Amin.

 

Papa Francisc a prezentat bula Anului Sfânt al Milostivirii

(sinteză)

 Sursa: http://ro.radiovaticana.va/news/2015/04/11/anul_sfant_al_milostiviriii_bula_”misericordiae_vultus”/1136167

Papa Francisc, la Poarta Sfânta a bazilicii vaticane,
citind bula de proclamare a Anului Sfânt al Milostivirii
(11 aprilie 2015) - Radio Vatican

 

 

Consacrare

Mântuitorule mult îndurător,

eu mă consacru în mod total
și pentru totdeauna ție.
Transformă-mă într-un bun
supus al milostivirii tale.
O sânge și apa,
care tâșnești din coasta inimii lui Isus,
ca un izvor de îndurare pentru noi,
eu mă încred în tine. Amin.

Inno alla Divina Misericordia

Inno alla Divina Misericordia

Rit. Gesù, io credo in te,
Gesù, io spero in te,
Gesù, io amo te,
Gesù, confido in te.

1. Canterò la tua misericordia,
il più grande attributo di Dio;
in eterno, di fronte a tutto il popolo,
la tua misericordia canterò!

2. Due sorgenti sono scaturite
come raggi dal Cuor di Gesù,
non per gli Angeli né per gli Arcangeli,
ma per i peccatori le donò!

3. Peccatore, no, non dubitare,
ma confida e credi in lui,
che il passato vissuto nel peccato,
in una vita santa cambierà.

4. O Maria, noi siamo tutti tuoi
intercedi con suor Faustina,
e le grazie della misericordia,
il tuo figlio divino elargirà!

 

 Santa Suor Faustina.

La vita di Suor Faustina Kowalska.

(traducere în italiană)