XXI TPA (C): Toți care vor intra pe poarta cea strâmtă (omilie)



Poarta îngustă

Luca 13,22-30 - În acel timp, ²² în drumul său spre Ierusalim, Isus trecea prin sate şi cetăţi, învăţând. ²³ Cineva l-a întrebat: "Doamne, sunt puţini cei care se mântuiesc?" Isus le-a zis: ²⁴ "Daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustă, căci vă spun: Mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea. ²⁵ După ce stăpânul casei se va ridica şi va încuia uşa, rămaşi pe dinafară, veţi începe să bateţi la poartă spunând: «Doamne deschide-ne», el vă va răspunde: «Nu ştiu de unde sunteţi». ²⁶ Atunci veţi începe să spuneţi: «Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre». ²⁷ Însă el vă va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine voi toţi care săvârşiţi nelegiuirea». Acolo va fi plânset şi scrâşnire din dinţi când îi veţi vedea pe Abraham, pe Isaac şi pe Iacob şi pe toţi profeţii în împărăţia lui Dumnezeu, iar voi vă veţi vedea aruncaţi afară. ²⁹ Atunci vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la ospăţ în împărăţia lui Dumnezeu. ³⁰ Da, sunt unii dintre cei din urmă care vor fi cei dintâi şi dintre cei dintâi care vor fi cei din urmă".

 

OMILIE

 

Unii rabini susțineau că tot Israelul avea să se mântuiască, și aceasta în virtutea fidelității lui Dumnezeu. Dar alții, mai riguroși, spuneau: ”Dumnezeu a creat această lume din iubire pentru mulți, însă cea viitoare pentru puțini”. În școlile de teologie exista așadar o disputa. Cineva vrea să audă părerea lui Isus. Dar pe Isus nu-l interesează această dispută teologică, sterilă ca multe alte dispute. Pe el nu-l interesează numărul – dacă sunt mulți sau puțini - și îi saltă omului care îl întreabă (și la toți, aici fiind incluși și noi) falsa siguranță care poate proveni dintr-o concepție greșită, aceea că aparținem Domnului. Mântuirea nu este un fapt scontat de nimeni. Imaginea folosită este foarte vioaie: poarta este strâmtă, și multă lume se înghesuie, și poarta rămâne deschisă pentru puțin timp. Deci trebuie lucrat. Faptul că poarta este strâmtă și că rămâne deschisă puțin timp nu înseamnă că cei salvați sunt puțini (dacă puțini sau mulți este un secret al lui Dumnezeu): vrea să însemne că nu este timp de pierdut. Stăpânul casei, o dată închisă poarta și începută sărbătoarea, nu mai deschide pentru nimeni, nici chiar pentru prieteni, iar a spune că ”ai mâncat cu noi și ai umblat pe drumurile noastre” nu folosește la nimic. Nu ajunge să fii fiu al lui Abraham, trebuie să ai credința lui Abraham. Așadar nici o siguranță dar veghere. Încredere da, și chiar seninătate, dar o seninătate care recunoaște propria nevrednicie, se bazează pe iubirea lui Dumnezeu și nu se mândrește cu nimic și nu judecă pe nimeni.

 

Dacă recitim fragmentul, ne dăm seama că Isus a răsturnat complet întrebarea care i-a fost pusă. Nu numai: sunt puțini cei care se salvează? Ci, mai mult: ce trebuie să fac pentru a nu fi exclus de la mântuire? Și de fapt Isus își începe răspunsul cu un imperativ: ”Străduiți-vă!” Și de la o întrebare despre alții (”cei”), a trecut la ceva care ne privește pe noi înșine (”voi”). Avertismentul lui Cristos se termină cu o frază care surprinde: ”Unii dintre cei din urmă vor fi primii, unii dintre primii vor fi cei din urmă”. Cu acest cuvânt afirmă cu putere și claritate că vestirea Evangheliei poartă cu sine inversarea vechilor criterii de evaluare. Mulți dintre cei care se credeau cu siguranță admiși la ospăț, se vor vedea excluși: alții (ca de exemplu păgânii) vor veni de la răsărit și de la apus și vor fi admiși. Criteriile lui Dumnezeu sunt diferite de cum vă gândiți voi – amintește Isus adresându-se oamenilor din timpul său și nouă - și deci nu vă pierdeți în probleme secundare, nu judecați situația altora (vor fi admiși? vor fi excluși?): dați-vă silința pentru voi înșivă! (don Bruno Maggioni [26.08.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Șapte enciclice papale care au schimbat lumea

 

„Enciclicele papale au inspirat revoluții, au schimbat culturi și au ajutat la răsturnarea ideologiilor și a imperiilor", scrie Washington Times. Șapte dintre acestea ar fi schimbat în mod radical nu doar spațiul catolic, ci întreaga societate umană.

 

Stephen Beale este convins că unele enciclice (circulare trimise de papă tuturor catolicilor, care cuprinde directive oficiale în probleme religioase, etice, sociale sau politice) au avut un impact profund asupra lumii. Iar aceasta fie că este vorba doar de spațiul catolic, de comunitatea creștină în sensul său larg sau chiar dincolo de aceasta. Într-un articol publicat pe site-ul Catholic Exchange, el menționează șapte enciclice papale pe care le consideră fundamentale pentru evoluția umanității.

 

Rerum Novarum, Leon XIII, 1891: Această enciclică este fundamentul tuturor învățăturilor sociale ale catolicismului. Într-o perioadă de mari transformări sociale, enciclica a schițat un răspuns catolic la provocări precum drepturile muncitorilor, urbanizare, industrializare, stimulând în mediul catolic dezvoltarea curentelor cu caracter socio-politic ale „creştinismului social" şi „creştin democraţiei". Papa Leon al XIII-lea a lansat anateme fie către capitalismul liberal, care ar fi voit să elibereze individul de constrângerea socială şi morală, fie faţă de socialism, care ar fi voit să elimine proprietatea privată şi să-l subordoneze pe om statului. Acest lucru a inspirat o mișcare cunoscută sub numele de distributism, numit astfel pentru că adepții ei credeau că dreptul de proprietate ar trebui să fie distribuit pe scară largă, în loc de a fi concentrat în mâinile unui grup restrâns. Distributismul a fost reflectat chiar și într-una dintre cele mai populare abordări de ficțiune: Lord of the Rings.

 

Providentissimus Deus, Leo XIII, 1893: Enciclica a tras o linie în lupta împotriva modernismului. Leon al XIII-lea a declarat că este inconsecvent să spunem că Biblia are erori și în același timp este inspirată divin. Fără a lua o poziție anti-științifică, Papa a afirmat o doctrină fără compromisuri a infailibilității Bibliei împotriva celor care au susținut că Biblia este fără eroare doar în problema credinței și moralei. Enciclica este considerată „Magna Carta a studiilor biblice catolice moderne", deși astăzi poziția este nuanțată. Papa Leon al XIII-lea era îngrijorat de faptul că o slăbire a ineranței Scripturii ar diminua respectul pentru aceasta între catolici. În acest avertisment se regăsesc germenii accentuării de mai târziu a lecturării Bibliei printre laicii catolici. Leon al XIII-lea și-a exprimat „dorința ca această sursă mare de revelație să fie făcută în condiții de siguranță și accesibilă din belșug turmei lui Isus Cristos".

Sfânta Fecioară Maria, Regină

 



 

Sărbătoarea de astăzi, paralelă cu cea a lui Cristos Rege, a fost instituită de Pius al XII-lea în anul 1955. Se celebra, până la recenta reformă a calendarului liturgic, la 31 mai, drept încoronare a deosebitei devoţiuni mariane în luna închinată ei. Ziua de 22 august era rezervată comemorării Inimii Neprihănite a Mariei, în locul căreia intră sărbătoarea Mariei Regină pentru a apropia regalitatea Fecioarei de glorificarea sa prin înălţarea la cer. Acest loc de singularitate şi proeminenţă, alături de Cristos Rege, îi revine din numeroasele titluri, ilustrare de Pius al XII-lea în scrisoarea enciclică Ad Coeli Reginam (11 octombrie 1954), de Mamă a Capului şi a membrilor Trupului mistic, de măreaţă doamnă şi regină a Bisericii, pe care o face părtaşă nu numai de demnitatea regală a lui Isus, ci şi de influenţa sa vitală şi sfinţitoare asupra membrilor trupului mistic.

 

Latinescul regina, ca şi rex, derivă de la regere, adică "a conduce", "a guverna", "a stăpâni". Din punct de vedere uman este dificil să-i atribuim Mariei rolul de dominatoare, ei care s-a proclamat slujitoarea Domnului şi şi-a petrecut toată viaţa în cea mai umilă ascundere. Luca, în Faptele Apostolilor, o aşază pe Maria în mijlocul celor unsprezece, după Înălţare, adunată cu ei în rugăciune; dar nu ea este cea care dă ordine, ci Petru. Şi, totuşi, tocmai în acea circumstanţă ea constituie inelul de legătură care îi ţine uniţi în jurul celui Înviat pe acei oameni încă nu întăriţi prin darurile Duhului Sfânt. Maria este regină, pentru că este maica lui Cristos, regele. Ea este regină, pentru că întrece toate creaturile în sfinţenie: "În ea se adună tot ceea ce este bun în creatură", spune Dante în Divina Commedia.

 

Toţi creştinii văd şi venerează în ea supraabundenta generozitate a iubirii divine, care a copleşit-o cu orice bine. Dar ea împarte în mod regal şi matern tot ceea ce a primit de la Rege; îi apără cu puterea sa pe fiii obţinuţi în virtutea corăscumpărării sale şi îi îmbucură cu darurile sale, pentru că Regele a dispus ca orice har să treacă prin mâinile sale de regină darnică. De aceea, Biserica îi invită pe credincioşi să o invoce nu numai cu dulcele nume de mamă, ci şi cu acel respectuos titlu de regină, după cum în cer o salută cu bucurie şi iubire îngerii, patriarhii, profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii şi fecioarele. Maria a fost încoronată cu dubla diademă a fecioriei şi a maternităţii divine: "Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta cel sfânt care se va naşte din tine, se va numi Fiul lui Dumnezeu". (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; http://www.ercis.ro).

Sfântul Pius al X-lea, papă

Sfântul Pius al X-lea (1835-1914)

 

Îi plăcea să se numească "un sărman paroh de ţară" şi când cineva îi spunea "Părinte sfânt" el corecta: "Nu sfânt (santo), ci Sarto (croitor)". Papa Sarto s-a născut la 2 iunie 1835 la Riese, în ţinutul trevisan. A fost botezat în ziua următoare cu numele de Iosif Melchior. Tatăl, poştaş comunal, a murit lăsând soţia Margareta Sanson cu zece fii de crescut. "Bepi", al doilea copil, ar fi voit să întrerupă studiile din seminar pentru a da o mână de ajutor în familie. Dar curajoasa mamă l-a îndemnat să urmeze drumul pe care a pornit. Fiind sfinţit preot la 23 de ani, a fost timp de 9 ani vicar la Tombolo; timp de 9 ani paroh la Salzano; alţi 9 ani canonic şi director spiritual la Treviso; 9 ani episcop de Mantova şi alţi 9 ani cardinal şi patriarh de Veneţia; însă papă a fost timp de 11 ani, din anul 1903 până în anul 1914. A murit la 20 august 1914, îndurerat datorită războiului care deja tulbura Europa. Din îndepărtatul ev mediu şi până acum nu mai stătuse pe catedra lui Petru un umil fiu de ţărani.

 

Pontificatul său a fost excepţional de rodnic prin organizarea internă a Bisericii. Puţin înclinat spre subtilităţile diplomatice, nu s-a preocupat de raporturile Bisericii cu puterea politică şi atitudinile sale intransigente au creat neînţelegeri cu Rusia, Statele Unite (a refuzat chiar vizita lui Theodor Roosevelt), Germania, Portugalia şi Franţa, a cărei lege privind separarea statului de Biserică a respins-o. Papa amabilităţii s-a arătat deosebit de ostil faţă de orice deschidere care ar fi putut fi confundată cu acceptarea şerpuitorului "modernism" chiar şi în rândul clerului.

 

Motoul său instaurare omnia in Christo s-a concretizat în atenţia vigilentă la viaţa internă a Bisericii: a promovat reînnoirea liturgică, a înlăturat barierele seculare care separau curia romană de practica pastorală; a codificat dreptul canonic, a favorizat instruirea religioasă a copiilor prin Catehism şi permiţându-le împărtăşirea la o vârstă foarte tânără. Dotat cu echilibru şi discreţie, cu prudenţă şi forţă, chiar dacă avea o concepţie centralistică privind conducerea Bisericii, nu şi-a propus altceva decât să fie "slujitorul tuturor" şi disponibilitatea sa a fost într-adevăr un fapt nou în palatele vaticane. Papa veneţian, surâzător şi inteligent, schimba o vorbă cu toţi, fără a ţine cont de regulile protocolului. Sărac printre săraci, pentru a se duce la conclav a luat cu împrumut banii pentru biletul de tren, dus şi întors, convins cum era că Duhul Sfânt nu ar fi făcut "greşeala" de a sugera colegiului sacru alegerea sa ca papă. (Sursa: Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Paoline 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; http://www.ercis.ro).

Sfântul Bernard, abate și învățător al Bisericii

Sf. Bernard (1090-1163)



Persoana şi viaţa Sf. Bernard sunt caracterizate printr-o extraordinară putere de atracţie; fiinţa lui a fost pătrunsă de idealul vieţii călugăreşti benedictine în atare măsură, încât a devenit un magnet puternic, care a atras între zidurile aspre ale mănăstirilor sute de suflete, începând cu propria-i familie.

 

Bernard s-a născut în 1090, într-un castel de lângă localitatea Fontaine, aproape de oraşul Dijon, în partea de est a Franţei. Era al treilea între şase fraţi. Copilăria şi adolescenţa a petrecut-o urmând şcoala mănăstirească din apropiere şi apoi cursurile superioare. Pe când era student, colegii săi îi respectau atât de mult delicateţea şi seriozitatea, încât, atunci când se apropia el, dacă eventual se aflau în conversaţii uşuratice, spuneau: „Să tăcem, se apropie Bernard " Sufletul lui Bernard era stăpânit de două mari iubiri: crucea lui Isu, şi mama. Deseori, îi văzuse în casa părintească pe pelerinii care veneau de la Locurile Sfinte, purtând semnul crucii pe haine şi pământ de pe Muntele Golgota în sacul de pe spate; inima lui se aprinse de o mare iubire faţă de Cristos răstignit. Fiinţa care îl înţelegea deplin, căruia el îi destăinuia elanurile inimii, era mama lui; sufletele lor erau atât de unite, încât, la moartea mamei, Bernard a hotărât să părăsească bucuriile şi splendorile castelului părintesc, spre a se retrage în mănăstire.

 

Tatăl şi fraţii s-au împotrivit energic şi, pentru a-l abate de la acest gând, i-au propus să urmeze cursurile la o universitate din Germania; Bernard a acceptat şi a pornit la drum. El întâlneşte o Cruce singuratică, se aruncă în genunchi şi cere lumină de la Atotputernicul. Un glas lăuntric îi şopteşte că Cel răstignit pe Cruce şi Biserica au nevoie nu de oameni învăţaţi, ci de oameni care să iubească sincer sărăcia şi jertfirea pentru mântuirea tuturor. S-a întors din drum şi i-a convins pe fraţii săi şi pe tatăl său să-i îngăduie împlinirea hotărârii luate. Astfel, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, a intrat în mănăstirea benedictină de la Citeaux. Discuţiile avute cu fraţii lui au lăsat urme adânci în sufletele lor. Bunul Tescelin, tatăl lui Bernard, a rămas consternat văzând cum şi ceilalţi copii, unul câte unul, părăseau comodităţile castelului părintesc pentru a-l urma pe Bernard. Guido, fratele mai mare, şi-a părăsit chiar şi soţia, care s-a făcut călugăriţă. Nisard, ultimul dintre fraţi, a părăsit şi el viaţa lumească, urmat de unica lor soră, Ombelina, şi de unchiul Gaudry, care a dezbrăcat armura de ostaş pentru a îmbrăca sacul vieţii călugăreşti. În cele din urmă, şi Tescelin a cerut să intre în mănăstire, unde se afla întreaga familie. Un caz asemănător nu se mai întâlneşte în istoria Bisericii. Deoarece numărul tinerilor care doreau să intre în rândul cistercienilor era tot mai mare, abatele Ştefan Harding a hotărât să înfiinţeze şi alte centre. În grupuri de câte doisprezece călugări, erau trimişi în diferite locuri pentru a pune temeliile unei aşezări noi. Unul dintre aceste grupuri, al treilea, a fost pus sub conducerea lui Bernard.

 

Mica ceată de călugări, purtând în faţă o cruce grea de lemn şi cântând imnuri de laudă Domnului, au străbătut o cale lungă, până au ajuns într-o vale largă, bine adăpostită. Locul li s-a părut deosebit de potrivit şi au hotărât să rămână acolo, schimbându-i numele din „Valea buruienilor amare" în „Valea luminoasă" „Clairvaux" - „Chiaravalle". Fraţii, experţi în lucrări manuale, ca toţi benedictinii, au înălţat în grabă adăposturi pentru rugăciune, pentru dormit, pentru a pregăti cele necesare traiului. Bernard a impus o asprime care i-a deranjat pe mulţi, dar a fost preţuită de sufletele tari şi hotărâte; numai după câţiva ani, în „Valea luminoasă" trăiau în rugăciune, în muncă şi în totală ascultare peste şapte sute de călugări. Severitatea modului lor de viaţă era luminată şi îndulcită de iubirea delicată şi intensă faţă de Cristos Răstignit, faţă de Fecioara Maria şi faţă de ceilalţi fraţi. Bernard a îndreptat către Preacurata Fecioară Maria toată afecţiunea de care poate fi capabilă inima unui copil faţă de mama sa; iar compasiunea faţă de Isus răstignit pe cruce l-a determinat să nu-şi permită niciodată a râde în mod nestăpânit. „Să iubim" - le spunea el fiilor săi sufleteşti - „şi vom fi iubiţi, în cei pe care îi iubim vom afla odihnă, şi aceeaşi odihnă o vom oferi celor pe care îi iubim. A iubi în Dumnezeu înseamnă a avea dragoste; a căuta să fim iubiţi în Dumnezeu înseamnă a sluji dragostei".

 

Din mănăstirea de la Clairvaux, Bernard a răspândit lumina sa asupra întregii creştinătăţi. Deşi cu un organism fragil şi niciodată sănătos, a străbătut jumătate din Europa, a însufleţit desfăşurarea multor concilii şi diete, i-a rechemat la datoriile lor pe regii Franţei, a dezbătut problemele teologice ridicate de Abelard şi Gilbert de Porée, a predicat o cruciadă pentru eliberarea Locurilor Sfinte. De trei ori a trecut Munţii Alpi pentru a pune capăt schismei declanşate de antipapa Anaclet al II-lea şi pentru a contribui la reforma curiei romane, atacată de Arnold de Brescia; i-a scris papei Eugen al III-lea tratatul „Despre examinare" - „De consideratione". Acţiunea de reformator a Sfântului Bernard s-a exercitat nu numai asupra mănăstirilor cisterciene, dar şi asupra clerului, a templierilor, chiar şi asupra benedictinilor de la Cluny, care însă nu au consimţit niciodată, aşa cum cerea el, să îndepărteze operele de artă din bisericile lor.

 

După ostenelile activităţii zilnice, Bernard se retrăgea în chilia sa şi scria cărţi pătrunse de optimism şi suavitate, cum sunt: Tratatul despre iubirea de Dumnezeu, sau Comentariu la Cântarea Cântărilor, o adevărată declaraţie de dragoste faţă de Preacurata Fecioară Maria El a compus textul şi melodia minunatului imn „Ave Maris Stella" - „Bucură-te, Steaua Mării"; tot lui i se datorează cuvintele „O clemens, o pia, o dulcis Virgo Maria!" - „O milostivă, o blândă, o dulce fecioară Maria!", cuvinte adăugate la vechea rugăciune: Salve Regina - „Bucură-te Regină". De la Sf. Bernard au rămas alte douăsprezece tratate spirituale, mai mult de trei sute de predici, peste cinci sute de scrisori. Pentru toate acestea, este considerat „ultimul dintre Sfinţii Părinţi şi la fel de mare cât şi cei mai mari dintre ei". Biserica l-a declarat „învăţător al Bisericii".

 

Cu puţine clipe înainte de a muri, în seara zilei de 20 august 1163, astfel îi mângâia pe fraţii săi: „Nu ştiu de cine să ascult: de iubirea faţă de fiii mei, care vor să mă reţină aici, sau de iubirea Dumnezeului meu, care mă trage acolo, sus".

O experienţă a Fiinţei



Eugen Ionescu (1912-1994)

 

„De fapt, nu reuşesc să spun ceea ce vreau să spun. Mi s-a întâmplat să am momente de certitudine. Am trăit o experienţă pe această temă. Aveam şaptesprezece ani, mă plimbam într-o zi într-un oraş de provincie, prin luna iunie, dimineaţa. Deodată, lumea mi s-a părut transfigurată, de o asemenea manieră încât eram cuprins de o bucurie debordantă şi îmi spuneam: acum, orice s-ar întâmpla, ştiu. Şi îmi voi aduce întotdeauna aminte de momentul acela. Astfel, nu voi mai fi niciodată cu totul disperat.

 

N-aş putea să vă povestesc ce a fost pentru că este cu adevărat inefabil. Era ca o schimbare în aspectul oraşului chiar, al lumii, al oamenilor. Cerul îmi părea mai apropiat, aproape palpabil. Nu pot spune decât intensitate, densitate, prezenţă, lumină. Cu aceste cuvinte s-ar putea, mai mult sau mai puţin, defini. Dar nu există definiţie posibilă.

 

În orice caz, îmi spuneam în acel moment că sunt sigur. Dacă aş fi fost întrebat: sigur de ce? n-aş fi putut spune de ce. Eram plin de o certitudine şi îmi spuneam că niciodată nu voi mai fi nefericit, că în cele mai rele situaţii îmi voi aminti de acest moment.

 

Această experienţă s-a repetat cu mai puţină forţă doi sau trei ani mai târziu; şi apoi niciodată. Am uitat-o. Nu era ceva viu. Erau numai semne luminoase. Le-am povestit despre aceasta teologilor: ei mi-au spus că este vorba de o stare de mistică naturală.

O filii et filiae (cântec gregorian - timpul paștelui)

 

 

R. Alleluia ! Alleluia ! Alleluia !

 

1. O filii et filiae,
Rex coelestis, Rex gloriae
morte surrexit hodie. Alleluia'' !

 

2. Et mane prima sabbati
Ad ostium monumenti
Accessérunt discipuli. Alleluia'' !

 

3. Et Maria Magdalene,
et Iacobi, et Salome
Venerunt corpus ungere. Alleluia !

 

4. In albis sedens angelus
praedixit mulieribus:
Quia surrexit Dominus. Alleluia !

 

5. Et Ioannes apostolus
cucurrit Petro citius,
Ad sepulcrum venit prius. Alleluia !

 

6. Discipulis astantibus,
in medio stetit Christus,
dicens: Pax vobis omnibus. Alleluia !

 

7. In intelléxit Didymus
Quia surrexerat Iesus,
Remansit fere dubius, Alleluia !

 

8. Vide Thoma, vide latus,
vide pedes, vide manus,
Noli esse incredulus. Alleluia.

 

9. Quando Thomas vidit Christum,
Pedes, manus, latus suum,
Dixit, Tu es Deus meus. Alleluia.

 

10. Beati qui non viderunt,
Et firmiter crediderunt,
Vitam aeternam habebunt. Alleluia.

 

11. In hoc festo sanctissimo
Sit laus et jubilatio!
Benedicamus Domino. Alleluia.

 

12. De quibus nos humillimas
Devotas atque debitas
Deo dicamus gratias. Alleluia.

 

Partituri:

http://www.ceciliaschola.org/scores/filii.pdf