Sfântul Bernard, abate și învățător al Bisericii

Sf. Bernard (1090-1163)



Persoana şi viaţa Sf. Bernard sunt caracterizate printr-o extraordinară putere de atracţie; fiinţa lui a fost pătrunsă de idealul vieţii călugăreşti benedictine în atare măsură, încât a devenit un magnet puternic, care a atras între zidurile aspre ale mănăstirilor sute de suflete, începând cu propria-i familie.

 

Bernard s-a născut în 1090, într-un castel de lângă localitatea Fontaine, aproape de oraşul Dijon, în partea de est a Franţei. Era al treilea între şase fraţi. Copilăria şi adolescenţa a petrecut-o urmând şcoala mănăstirească din apropiere şi apoi cursurile superioare. Pe când era student, colegii săi îi respectau atât de mult delicateţea şi seriozitatea, încât, atunci când se apropia el, dacă eventual se aflau în conversaţii uşuratice, spuneau: „Să tăcem, se apropie Bernard " Sufletul lui Bernard era stăpânit de două mari iubiri: crucea lui Isu, şi mama. Deseori, îi văzuse în casa părintească pe pelerinii care veneau de la Locurile Sfinte, purtând semnul crucii pe haine şi pământ de pe Muntele Golgota în sacul de pe spate; inima lui se aprinse de o mare iubire faţă de Cristos răstignit. Fiinţa care îl înţelegea deplin, căruia el îi destăinuia elanurile inimii, era mama lui; sufletele lor erau atât de unite, încât, la moartea mamei, Bernard a hotărât să părăsească bucuriile şi splendorile castelului părintesc, spre a se retrage în mănăstire.

 

Tatăl şi fraţii s-au împotrivit energic şi, pentru a-l abate de la acest gând, i-au propus să urmeze cursurile la o universitate din Germania; Bernard a acceptat şi a pornit la drum. El întâlneşte o Cruce singuratică, se aruncă în genunchi şi cere lumină de la Atotputernicul. Un glas lăuntric îi şopteşte că Cel răstignit pe Cruce şi Biserica au nevoie nu de oameni învăţaţi, ci de oameni care să iubească sincer sărăcia şi jertfirea pentru mântuirea tuturor. S-a întors din drum şi i-a convins pe fraţii săi şi pe tatăl său să-i îngăduie împlinirea hotărârii luate. Astfel, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, a intrat în mănăstirea benedictină de la Citeaux. Discuţiile avute cu fraţii lui au lăsat urme adânci în sufletele lor. Bunul Tescelin, tatăl lui Bernard, a rămas consternat văzând cum şi ceilalţi copii, unul câte unul, părăseau comodităţile castelului părintesc pentru a-l urma pe Bernard. Guido, fratele mai mare, şi-a părăsit chiar şi soţia, care s-a făcut călugăriţă. Nisard, ultimul dintre fraţi, a părăsit şi el viaţa lumească, urmat de unica lor soră, Ombelina, şi de unchiul Gaudry, care a dezbrăcat armura de ostaş pentru a îmbrăca sacul vieţii călugăreşti. În cele din urmă, şi Tescelin a cerut să intre în mănăstire, unde se afla întreaga familie. Un caz asemănător nu se mai întâlneşte în istoria Bisericii. Deoarece numărul tinerilor care doreau să intre în rândul cistercienilor era tot mai mare, abatele Ştefan Harding a hotărât să înfiinţeze şi alte centre. În grupuri de câte doisprezece călugări, erau trimişi în diferite locuri pentru a pune temeliile unei aşezări noi. Unul dintre aceste grupuri, al treilea, a fost pus sub conducerea lui Bernard.

 

Mica ceată de călugări, purtând în faţă o cruce grea de lemn şi cântând imnuri de laudă Domnului, au străbătut o cale lungă, până au ajuns într-o vale largă, bine adăpostită. Locul li s-a părut deosebit de potrivit şi au hotărât să rămână acolo, schimbându-i numele din „Valea buruienilor amare" în „Valea luminoasă" „Clairvaux" - „Chiaravalle". Fraţii, experţi în lucrări manuale, ca toţi benedictinii, au înălţat în grabă adăposturi pentru rugăciune, pentru dormit, pentru a pregăti cele necesare traiului. Bernard a impus o asprime care i-a deranjat pe mulţi, dar a fost preţuită de sufletele tari şi hotărâte; numai după câţiva ani, în „Valea luminoasă" trăiau în rugăciune, în muncă şi în totală ascultare peste şapte sute de călugări. Severitatea modului lor de viaţă era luminată şi îndulcită de iubirea delicată şi intensă faţă de Cristos Răstignit, faţă de Fecioara Maria şi faţă de ceilalţi fraţi. Bernard a îndreptat către Preacurata Fecioară Maria toată afecţiunea de care poate fi capabilă inima unui copil faţă de mama sa; iar compasiunea faţă de Isus răstignit pe cruce l-a determinat să nu-şi permită niciodată a râde în mod nestăpânit. „Să iubim" - le spunea el fiilor săi sufleteşti - „şi vom fi iubiţi, în cei pe care îi iubim vom afla odihnă, şi aceeaşi odihnă o vom oferi celor pe care îi iubim. A iubi în Dumnezeu înseamnă a avea dragoste; a căuta să fim iubiţi în Dumnezeu înseamnă a sluji dragostei".

 

Din mănăstirea de la Clairvaux, Bernard a răspândit lumina sa asupra întregii creştinătăţi. Deşi cu un organism fragil şi niciodată sănătos, a străbătut jumătate din Europa, a însufleţit desfăşurarea multor concilii şi diete, i-a rechemat la datoriile lor pe regii Franţei, a dezbătut problemele teologice ridicate de Abelard şi Gilbert de Porée, a predicat o cruciadă pentru eliberarea Locurilor Sfinte. De trei ori a trecut Munţii Alpi pentru a pune capăt schismei declanşate de antipapa Anaclet al II-lea şi pentru a contribui la reforma curiei romane, atacată de Arnold de Brescia; i-a scris papei Eugen al III-lea tratatul „Despre examinare" - „De consideratione". Acţiunea de reformator a Sfântului Bernard s-a exercitat nu numai asupra mănăstirilor cisterciene, dar şi asupra clerului, a templierilor, chiar şi asupra benedictinilor de la Cluny, care însă nu au consimţit niciodată, aşa cum cerea el, să îndepărteze operele de artă din bisericile lor.

 

După ostenelile activităţii zilnice, Bernard se retrăgea în chilia sa şi scria cărţi pătrunse de optimism şi suavitate, cum sunt: Tratatul despre iubirea de Dumnezeu, sau Comentariu la Cântarea Cântărilor, o adevărată declaraţie de dragoste faţă de Preacurata Fecioară Maria El a compus textul şi melodia minunatului imn „Ave Maris Stella" - „Bucură-te, Steaua Mării"; tot lui i se datorează cuvintele „O clemens, o pia, o dulcis Virgo Maria!" - „O milostivă, o blândă, o dulce fecioară Maria!", cuvinte adăugate la vechea rugăciune: Salve Regina - „Bucură-te Regină". De la Sf. Bernard au rămas alte douăsprezece tratate spirituale, mai mult de trei sute de predici, peste cinci sute de scrisori. Pentru toate acestea, este considerat „ultimul dintre Sfinţii Părinţi şi la fel de mare cât şi cei mai mari dintre ei". Biserica l-a declarat „învăţător al Bisericii".

 

Cu puţine clipe înainte de a muri, în seara zilei de 20 august 1163, astfel îi mângâia pe fraţii săi: „Nu ştiu de cine să ascult: de iubirea faţă de fiii mei, care vor să mă reţină aici, sau de iubirea Dumnezeului meu, care mă trage acolo, sus".