Botezul Domnului (B): Din cerul sfâşiat

„Tu eşti Fiul meu, iubit” (Mc 1,11). Botezul Domnului este a doua epifanie: Dumnezeu se manifestă în Fiul. Tatăl, glasul său, sfâşie zidul de separare dintre pământ şi cer, în timp ce la Iordan, Ioan, omul esenţialului, îl stropeşte pe Învăţător. Evanghelia lui Marcu, oferită meditaţiei noastre de această duminică, se deschide cu misiunea Învăţătorului din Galileea care începe cu cuvintele Tatălui: „Acesta este Fiul meu, ascultaţi-l” (Mc 1,11). Cerul se deschide şi revoluţionează noţiunea unui Dumnezeu îndepărtat din cauza păcatului omului, pentru a restitui un parcurs amical, un cer aproape, datorită iubirii sale care cheamă oamenii să trăiască o aventură extraordinară: „căutaţi-l pe Domnul cât timp îl mai puteţi găsi” (Is 55,6).

În prima epifanie mântuirea este manifestată Magilor, astăzi, la Botezul Domnului, mântuirea este proclamată de glasul lui Dumnezeu care vorbeşte în Fiul. Dumnezeu ne salvează dând sens existenţei, coboară în sărmana viaţa a oamenilor, în mizeria celor săraci şi îşi arată faţa. A-l primi înseamnă mântuire, a-l cunoaşte este răspunsul la întrebările noastre nerezolvate: „Deschideţi-vă urechile! Veniţi la mine! Ascultaţi şi veţi trăi!” (Is 55,3).

Cuvântul său care devine trup în istoria omului este viaţa redată fără să mai fie moarte. A-l asculta pe Dumnezeu înseamnă a face experienţa lui Cristos, înseamnă a merge în spatele lui, a se simţi iubiţi de Tatăl, până la a înţelege pe deplin că suntem fiii săi. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă posibilitatea să învingem lumea. Singuri nu o putem face niciodată. Speranţa noastră este în el. Cerul sfâşiat deasupra capetelor oamenilor nu retrasează doar marginile dintre cer şi pământ, dar îl apropie pe Tatăl de fii, până la a-i elibera datorită iubirii sale gratuite.

În faţa zidului suferinţei, al dificultăţilor şi temerilor, acest Dumnezeu de iubire a venit în viaţă şi a făcut un alt miracol: a deschis cerul său în noi. Cine ascultă glasul său are cerul înăuntru. El a învins lumea. În Fiul iubit redescoperim demnitatea noastră şi învingând păcatul purtăm la victorie viaţa. A-l urma devine existenţă, iubire care se dăruieşte, care creează, devine calitate a gândurilor, a judecăţii asupra lumii. „Eu cred” devine atunci „eu îl trăiesc pe Isus Cristos”, şi cum îl trăiesc înăuntrul meu, şi trăiesc din Cristos, trăiesc din lumină. Atunci adevărul se va deschide înăuntrul meu ca să reînnoiască existenţa mea. El, Pontiful, construieşte cu evanghelia sa podul care ne poartă din nou acasă, pune cerul în noi şi în orice clipă, în alegerile noastre, colorează pământul nostru cu o nouă lumină. Dacă el este cu noi, însoţitor în slăbiciunea noastră, şi în momentele dificile, vom fi puternici cu puterea sa.

Isus a fost botezat în apele Iordanului, fără păcat a intrat în mizeria noastră şi a început parcursul său, pentru ca la toţi să le fie anunţat anul de har şi de eliberare. Atâta timp cât va exista cineva care va simţi încă necesitatea de a asculta glasul Fiului şi îşi va însuşi strigătul său de libertate, acest pământ va mai avea speranţă. Mergând în urma lui suntem răscumpăraţi, botezaţi cu „apă şi sânge” (1In 5,6), suntem mesagerii unui Cuvânt care, asemenea ploii şi zăpezii, nu se va întoarce înapoi fără ca mai întâi să fi irigat pământul (cf. Is 55,10), fără să-şi fi făcut drumul.

Lumina Botezului, harul de a fi ai săi, marea bucurie de a fi creştini este pentru noi, pentru lume, pentru istorie şi pentru toţi cei care nu l-au mai întâlnit pe Isus, un imn de optimism: putem face aceasta, nu trebuie să ne temem. În cele din urmă, cerul a fost sfâşiat pentru victorie. (don Gennaro Matino).

EPIFANIA DOMNULUI (6 ianuarie 2012)

Is 60,1-6; Ps 71; Ef 3,2-3.5-6; Mt 2,1-12

Epifania este manifestarea lui Cristos păgânilor, este sărbătoarea credinţei oferite întregii lumi. Credinţa: o lumină minunată care ne solicită în profunzimea sufletului şi care ne face să înaintăm pe un drum paradoxal.

Prima lectură cântă această lumină: „Scoală-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare deasupra ta. Iată, întunericul acoperă pământul şi bezna învăluie popoarele, dar peste tine răsare Domnul şi slava lui străluceşte deasupra ta. Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta...". E vorba despre lumina misterioasă a credinţei, care pune pe drumuri naţiunile, păgânii, aceia care nu fuseseră chemaţi.

Sfântul Paul se minunează în faţa revelării acestui mister, a revelării generozităţii divine care îi cheamă pe păgâni să participe la aceeaşi moştenire, să formeze acelaşi trup, să participe la aceeaşi promisiune făcută poporului ales. Toţi suntem chemaţi să-l cunoaştem pe Cristos, să mergem în lumina credinţei.

Lumina credinţei este o lumină misterioasă: este o stea în cer, spune evanghelia, dar este o stea care indică un loc precis pe pământ. Şi când cineva vede steaua, este pătruns de o mare bucurie. „La vederea stelei - spune evanghelia - ei au simţit o mare bucurie", pentru că ea răspunde unei aspiraţii profunde a omului. Noi ştim că nu suntem făcuţi să trăim o viaţă pământească: suntem făcuţi să mergem spre o stea. În inima noastră nu există bucuria deplină dacă ne lăsăm pătrunşi de preocupări meschine, dacă viaţa noastră se lasă sufocată de perspective fără ideal; bucuria este în noi când apare lumina stelei, credinţa, şi noi o recunoaştem în acelaşi timp în vocaţia noastră, care este aceea de a ţinti spre înălţimi, de a merge până la Dumnezeu.

Însă lumina credinţei, care străluceşte în înălţimea cerului, indică un loc precis pe pământ: o casă, casa unde se găseşte copilul cu Maria, mama sa. Credinţa nu este un vis care străbate norii, ci are exigenţe concrete: ne cere să-l recunoaştem în Isus, omul asemenea nouă, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, acela care ni-l revelează pe Tatăl şi ne revelează sensul vieţii noastre, acela care ne permite să-l întâlnim pe Tatăl, mai mult, de a trăi comuniunea cu el.

Lumina credinţei, care străluceşte în cer, nu ne dispensează de a ne îndrepta spre oamenii de pe pământ: magii care au văzut steaua merg să se informeze de la marii preoţi şi de la cărturari. Şi răspunsul lor dat prin cuvintele Bibliei dau mărturie despre planul lui Dumnezeu. Dar pentru a înţelege semnificaţia cuvintelor inspirate, este necesară o disponibilitate interioară, pe care Irod şi preoţii n-o au. Când căutăm numai interesul nostru, suntem închişi faţă de lumina credinţei: găsim numai cărări pământeşti, care nu conduc la casa Fiului lui Dumnezeu.

Dacă vrem cu adevărat să trăim, trebuie să fim disponibili, să fim gata a ne lăsa conduşi spre scopuri care nu ne dau avantaje pământeşti, ci bucuria divină. Trebuie să alegem: dacă vrem să ne limităm la căutarea interesului nostru, nu vom întâlni steaua şi viaţa noastră nu va afla bucuriile depline.

Domnul a venit, el ne oferă această mare bucurie, ne oferă preţioasa sa lumină: să fim credincioşi, să fim recunoscători, mulţumindu-i pentru credinţa care ne înalţă mai presus de noi înşine. Şi să-i mulţumim nu numai pentru că ne dă lumina credinţei, ci şi trupul său, şi sângele său, pentru a ne transforma şi a ne face să trăim tot mai mult comuniunea cu el. (După ARCB).

EPIFANIA (6 ianuarie 2012): Pentru toţi

Evanghelie: Mt 2,1-12

Nu există bomboane pentru cei buni şi nuiele pentru cei răi. Sărbătoarea este pentru toţi: pentru cei buni şi pentru cei răi, pentru cel care merită şi pentru cel care nu merită, pentru vecini şi pentru cei de departe. Dacă ar fi numai pentru cei aleşi de dinainte, ce Veste bună ar fi? Ce noutate am duce dacă şi noi am merge cu logica meritului? Ce frumuseţe ar fi într-o vestire a mântuirii care priveşte la codicele fiscal pentru a stabili dacă intri sau ieşi din schemă?

Astăzi Biserica ne invită să celebrăm Epifania, adică „mani-festarea”. O sărbătoare extraordinară care vesteşte că Mesia născut în grota de la Betleem nu este o comoară privată a lui Israel – poporul promisiunii – dar este pentru toţi. Magii, care nu sunt nici trei nici regi (unde scrie aceasta?) vin din Orient tocmai pentru a arăta această direcţie universală a mântuirii dăruite de Cristos. El este pentru toţi şi nu este suficient să fii vecin ca să-l, întâlneşti.

Tocmai pentru a explica absenţa acestui automatism al credinţei, Matei creează un contrast uimitor între lumina pe care Magii o primesc şi o urmează şi întunericul în care rămâne cufundat temătorul Irod cu cărturarii şi fariseii. Acesta este un avertisment şi pentru noi toţi. Nu ajunge să te fi născut într-o naţiune creştină sau „să faci practici religioase” pentru a fi creştin. Nu ajunge să spui rozarii şi să faci cruci prin toate colţurile casei şi nici să meargă la liturghie în toate duminicile că să se spună despre noi că suntem oameni de credinţă. Un lucru este să te faci creştin, alt lucru e de a fi creştin! Primirea lui Isus în viaţa noastră cere un „da”, o plecare, o dorinţă, o căutare… Curaj, prietenilor dragi! Să înălţăm privirea spre Cristos, steaua noastră, şi să ne lăsăm umplute inimile de acea bucurie care singur el poate să de-o dea şi pe care nimeni nu o poate să ni-o ia! (don Roberto Seregni).

EPIFANIA DOMNULUI

În liturgia Cuvântului, sărbătoarea Epifaniei ne invită „să ne ridicăm ochii şi să privim” o scenă care ne va face să strălucim şi ne va face inima să palpite şi să se lărgească. Ne garantează aceasta Isaia în prima lectură.

Dar ce putem vedea aşa de strălucitor? Ne spune Paul în lectura a doua. Vedem un mister, ba chiar Misterul pe care putem să-l surprindem numai cu ajutorul Duhului Sfânt care ne face capabili să vedem în Pruncul de la Betleem pe Mesia, aşteptatul, care ne invită „să participăm la aceeaşi moştenire”, „să formăm un singur trup, şi să fim părtaşi la promisiune prin intermediul evangheliei”.

Este interesant să constatăm că verbele folosite de Paul – participare-formare-a fi părtaşi – nu au nimic de a face cu contemplarea mistică, dar ne îndeamnă să ne suflecăm mânicile şi să facem rodnică moştenirea, să construim trupul mistic şi să mărturisim în viaţa de fiecare zi evanghelia.

Acelaşi mesaj ne este adresat de fragmentul din Matei. Şi aici verbele folosite sunt verbe de acţiune şi de mişcare. Magii „vin” din Orient, „întreabă”, „au venit ca să-l adore”, „pleacă”, „îşi deschid comorile”, „oferă darurile lor”, „se întorc în ţara lor”.

În lumina comportamentului Magilor apar câteva întrebări spontane: noi de unde venim? ce întrebări punem? ce am venit să facem? plecăm, dar unde? ce comori avem de deschis? ce daruri avem de oferit? ne întoarcem, dar unde?

În faţa Epifaniei lui Isus, în tăcerea conştiinţei noastre trebuie să facem o declaraţie senină despre filosofia vieţii ai cărei martori suntem: aceea a „au trecut sărbătorile, o luăm de la început” sau aceea recomandată astăzi de profetul Isaia care ne determină, după ce am contemplat manifestarea Salvatorului, să ne înălţăm şi să ne îmbrăcăm în lumină?!
- De astăzi înainte ce creştinism vrem să trăim?

- Ce gust are plămădeala coerenţei pe care o punem în făina vieţii ca să o fermenteze?

- Ce greutate au cuvintele pe care le folosim în predicarea evangheliei?

- Ce realitate extraordinară am văzut ca să spunem după aceea şi aproapelui?

Papa Benedict al XVI-lea spunea la 14 iunie 2006 unui ziarist de la ziarul La Stampa: „Creştinismul, catolicismul nu este o listă de oprelişti, dar o opţiune pozitivă... S-a auzit de atâtea ori vorbindu-se despre ceea ce nu este permis, dar noi avem o ideea pozitivă de propus”.

La rândul său, prietenului Gustav Janouch care-l întreba despre Cristos, Franz Kafka i-a răspuns: „este un abis de lumină. Trebuie să-ţi închizi ochii ca să nu cazi în el”.

Ochii noştri sunt deschişi sau închişi?...

Iată mesajul sărbătorii de astăzi:
- Isus a venit nu numai „pentru cineva”, a venit pentru toţi.
- El nu este monopolul vreunui popor nici al vreunei religii.
- El este singurul – datorită căruia toţi oamenii pot „să participe la aceeaşi moştenire” a vieţii veşnice a lui Dumnezeu (lectura a II-a).

Manifestându-se lumii în persoana lui Isus, Dumnezeu a manifestat în acelaşi timp proiectul său: el „vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi, şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Unul singur, de fapt este Dumnezeu şi unul singur mediatorul dintre Dumnezeu şi oameni, omul Isus Cristos, care s-a dat pe sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1Tim 2,4-6).

Iată de ce Biserica, comunitatea celor care cred în Cristos, este „catolică”, adică universală, prin natura sa: deschisă tuturor popoarelor şi formată din credincioşi de orice rasă, limbă, culoare şi naţiune, dincolo de toate diviziunile politice şi culturale.

Sărbătoarea Epifaniei este:
- o invitaţie de a depăşi orice formă de închidere, de naţionalism, de rasism, de cantonare în propria noastră lume strâmtă;
- pentru a ne forma o mentalitate deschisă dimensiunilor lumii întregi;
- într-un spirit de solidaritate şi de fraternitate, fără frontiere şi în respect deplin faţă de orice persoană şi orice cultură;
- sărbătoarea misionară prin excelenţă;
- sărbătoarea chemării tuturor popoarelor la credinţă;
- sărbătoarea chemării noastre la credinţă; şi noi am fost chemaţi să intrăm în acel plan de mântuire pe care Dumnezeu l-a voit pentru toţi oamenii.

Şi noi, la rândul nostru, trebuie să fim lumină pentru alţii cu mărturisirea credinţei noastre şi cu faptele noastre bune, după îndemnul pe care ni-l adresează sf. Paul: „comportaţi-vă aşadar ca fii ai luminii; rodul luminii constă în bunătate, dreptate şi adevăr” (Ef 5,8). Alţii văd faptele noastre bune şi îl preamăresc pe Tatăl şi se simt purtaţi să adere evangheliei lui Isus care salvează.



Călător

 

Prietene, prin lume tu eşti un călător,
treci fără de oprire prin ea ca un străin
pe unde niciodată nu vei veni din nou!
– Bagajul care-l târâi din ce în ce mai greu
nu este-al tău…,
a ta e doar greutatea lui.
Pe scaunul tău nainte de tine stat-au alţii,
şi după tine alţii vor sta pe-acelaşi loc;
ogorul tău nainte îl stăpâniră alţii,
iar după tine alţii vor zice că-i al lor…
Viaţa ta se stinge mai iute decât ceaţa
şi anii tăi, mai iute ca sunetul uşor…

Prietene, prin lume eşti călător străin,
tot ce-ntâlneşti în cale
ţi-e, prin păcat, vrăjmaş,
tot ce aduni: povară;
tot ce iubeşti: părere,
– nu te-amăgi, căci toate îţi otrăvesc lumina.
În tot ce vezi e numai un nestatornic val.
Ce nu laşi tu, te lasă degrabă el pe tine,
când nu se schimbă alta, se schimbă gândul tău,
căci trecerii supuse pe lume toate sunt!…

– Prietene, prin lume eşti călător,
fii treaz,
nici inima, nici ochii să nu-ţi legi de nimic!
Să spui fiinţei tale să nu se lege-adânc
de lucruri sau fiinţe ce i se pot răpi, –
să nu te frângi atuncea când ele se despart…,
căci apa ce le-aduce ţi le va şi lua…
ca râul care poartă un pai pe unda lui
şi nu-l aduce iarăşi napoi în sus nicicând…
Nimic nu este-al nostru, ci toate ni se scurg
din mână ca nisipul sau apa,
prea curând!…

– Prietene, prin lume toţi suntem călători,
sunt alte neamuri astăzi, ca mâine şi ca ieri.
Acum frământă alte idei pe bieţii oameni,
mai noi ca ieri,
dar mâine şi-acestea vor fi vechi…
O vreme scurtă-i omul,
familia-i mai lungă
– dar toate-au un sfârşit…
Căci totu-i nestatornic afară de-Adevăr,
iar Adevărul Unic e Dumnezeu-Cristos…

Prietene, alege! Alege-l pe Cristos!
– fii înţelept şi treaz fii,
căci n-ai decât o dată prilejul să alegi!
Alege astăzi,
– astăzi alege-l pe Cristos!

  (de Traian Dorz)

Fer. Angela din Foligno

Biserica îi atribuie titlul de fericită şi amintirea ei este cinstită la data de 4 ianuarie de către mănăstirile franciscane din localitatea Foligno-Umbria; poporul, însă, o numeşte sfântă. Angela, una dintre marile personalităţi mistice italiene, s-a născut în medievala cetate Foligno din părţile Umbriei, în anul 1248. În tinereţe, asemenea contemporanei ei, Margareta din Cortona, s-a complăcut într-o viaţă do uşurătate feminină, ducându-şi existenţa liniştită şi îndestulată într-o casă nu luxoasă, dar convenabilă, alături de soţul şi copiii ei.

Nu au lipsit nici unele greşeli grave, culminând într-o serie de spovezi şi împărtăşanii sacrilege. Totuşi, la vârsta de 37 de ani, şi-a schimbat radical modul de viaţă. Greu lovită prin pierderea soţului şi a copiilor, în aceste împrejurări tragice, a dat dovadă de o tărie sufletească mai puţin obişnuită.

Era în anul 1285, când Sf. Francisc i se arată în vis şi o îndeamnă să pornească cu tot curajul pe calea desăvârşirii sufleteşti. Angela a intrat în Ordinul al Treilea Franciscan şi, în anul 1291, s-a legat în faţa lui Dumnezeu să păstreze cele trei voturi ale vieţii călugăreşti. A făcut apoi un pelerinaj la Assisi, pelerinaj ce avea să lase o urmă adâncă în sufletul său. În timpul acestei călătorii, Angela a trăit unele experienţe mistice, care au produs nedumerire şi entuziasm în acelaşi timp. Martor uimit al acestora a fost şi Fericitul Arnold din Foligno, rudă şi duhovnic al ei; temându-se ca să nu fie fenomene datorate sugestiilor diabolice, el a obligat-o să-i destăinuie şi să-i dicteze tot ceea ce simte şi se petrece în sufletul ei.

Datoria şi dorinţa de a cunoaşte adevărul în legătură cu trăirile profunde ale acestui suflet zguduit de harul divin a dat la lumină una dintre cele mai preţioase cărţi despre experienţele mistice ale unui suflet favorizat de Dumnezeu în mod cu totul deosebit. Autobiografia pe care fericita Angela o dicta în dialectul umbrian era tradusă imediat într-o latină scolastică limpede. În „treizeci de paşi", Angela a cuprins tot ceea ce s-a petrecut în sufletul ei din momentul convertirii până în 1296, când manifestările mistice neobişnuite au devenit mai rare şi au lăsat loc altor activităţi spirituale, îndeosebi la ceea ce se numeşte „maternitatea spirituală", care a strâns în jurul Angelei din Foligno un adevărat cenacol de suflete dornice de desăvârşire.

Acestora, fericita Angela le trimitea numeroase scrisori şi pentru folosul lor a redactat „îndrumări spre mântuire". Spiritul de sărăcie, umilinţa, caritatea, pacea erau temele mari la care se referea ea adesea: „Cel mai mare bine al sufletului este pacea adevărată şi perfectă... Cine doreşte să aibă liniştea desăvârşită a sufletului să caute a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima, deoarece într-o astfel de inimă locuieşte Dumnezeu, care singur dă şi poate da pacea". „Magister- theologorum" - „Învăţătoarea teologilor" şi-a sfârşit viaţa pământească la Foligno, în anul 1309.

În limba italiană, Angela este corespondentul feminin al numelui Angelo - cuvânt provenind din latinescul „Angelus", iar acesta, din grecescul „anghelos", care înseamnă: trimis, mesager.

În perspectiva spirituală, putem considera că Angela înseamnă „trimisă de Dumnezeu cu o misiune deosebită".

La curtile dorului

Prin vegherile noastre - site de in -
vremea se cerne, si-o pulbere alba
pe tâmple s-asaza. Aurorele înca
se mai aprind, si-asteptam. Asteptam
o singura ora sa ne-mpartasim
din verde imperiu, din raiul sorin.
Cu linguri de lemn zabovim lânga blide
lungi zile pierduti si straini.
Oaspeti suntem în tinda noii lumini
la curtile dorului. Cu cerul vecini
cu toate ca mult mai putin o sa para.
Asteptam sa vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri pasind,
si fiicele noastre iesind
sa puna pe fruntile portilor laur.

Din când în când câte-o lacrim-apare
si fara durere se-ngroasa pe geana.
Hranim cu ea
Nu stim ce firava stea.

           (de Lucian Blaga)

Învaţă de la toate

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

                                                       (de Traian Dorz)

Sf. Genoveva, fecioară

Numele şi cinstirea Sfintei Genoveva - care nu trebuie confundată cu legendara Genoveva de Brabant - sunt foarte populare în Franţa, şi îndeosebi la Paris, al cărei patroană este. Viaţa fecioarei pariziene este istorisită în Vita Genovevae (Viaţa Genovevei), scrisă la circa 20 de ani după moartea sa; această biografie, astăzi considerată ca un document vrednic de crezare, deşi nu este în întregime scris la data respectivă, are tonul modest al celui care scrie îndeosebi, cu scopul de a încuraja la o viaţă mai bună, dar reuşeşte să aşeze viata şi personalitatea sfintei într-un cadru istoric precis.

S-a născut la Nanterre (aproape de Paris), în jurul anului 422. La vârsta de 6 ani, a fost consfinţită lui Dumnezeu de către Sf. Gherman de Auxerre, care era în trecere spre Anglia, unde se răspândise foarte mult erezia pelagiană. Când a împlinit 15 ani, Genoveva s-a consfinţit definitiv lui Dumnezeu, cerând să facă parte dintr-un grup de tinere consacrate; acestea, deşi purtau o îmbrăcăminte ce le deosebea de celelalte femei, nu trăiau în mănăstiri, ci în casele lor; ele se dedicau muncii de ajutorare a celor lipsiţi şi bolnavi şi unei vieţi de penitenţă. Genoveva şi-a impus un program foarte aspru: se hrănea numai în zilele de joi şi duminică, iar din seara sărbătorii de Bobotează şi până în Joia Mare nu ieşea din camera ei.

Abia ajunsă la vârsta de 30 ani, împrejurările au atras-o în viaţa publică: în anul 451, Parisul era ameninţat de hunii lui Atila; parizienii se pregăteau de fugă, însă Genoveva i-a convins să rămână în cetate, punându-şi toată încrederea în ocrotirea cerului. Aşa s-a şi întâmplat, dar Genoveva a trecut prin primejdia de a fi linşată de către unii locuitori cuprinşi de spaimă. După respingerea invadatorilor, şi-a făcut apariţia chipul înspăimântător al foametei. În această situaţie, Genoveva a urcat pe o corabie şi, navigând în sus pe Sena, a adunat cereale de la ţărani şi apoi le-a împărţit cu generozitate. Putem spune că este o vrednică înaintaşă a Sfintei Ioana D'Arc. S-a folosit de prietenia ei cu regii Cilderic şi Clodoveu pentru a obţine graţierea a numeroşi deţinuţi politici.

După ce a murit, în jurul anului 502, pe mormântul ei a fost ridicată o modestă bisericuţă de lemn, care a format primul germen al unei abaţii celebre, transformată apoi în bazilică de către Ludovic al XV-lea. Sfânta Genoveva era invocată în chip deosebit în timpuri de mari calamităţi, ca ciuma; de asemenea, prin mijlocirea ei, se făceau rugăciuni pentru ploaie şi se cerea ajutorul cerului împotriva inundaţiilor Senei. În timpul Revoluţiei Franceze, o parte dintre relicve au fost distruse, iar bazilica a fost transformată în mausoleu pentru francezii iluştri, dându-i-se numele de Pantheon.

Cinstirea Sfintei Genoveva a continuat în biserica vecină, numită Sfântul Ştefan de pe Munte.

Numele Genoveva este de origine germanică. Se deosebesc în el două elemente, dintre care al doilea, cel puţin, este foarte clar şi vine de la Wifa, „doamnă" - din care a derivat „wife" în engleză şi „Weib" în germană. Primul element al cuvântului Genoveva ar putea proveni de la cuvântul celtic „geno" = neam, cuvânt înrudit cu latinescul „genus". Împreună ar însemna „doamnă de neam nobil".

Ss. Vasile cel Mare şi Grigore din Nazianz

Într-un limbaj actual, am putea spune că Sf. Vasile era „sfânt din moşi-strămoşi"; familia lui număra un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru, episcop de Sebaste, şi Grigore, episcop de Nissa. Pe lângă acestea, a fost intim prieten cu un alt sfânt Grigore, episcop de Nazianz (de aceea, numit Nazianzenul), care, în calendarul bisericesc, este aşezat alături de Sf. Vasile, deoarece a împărtăşit de aproape strădaniile lui pentru sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală şi au nutrit aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire. Sfântul Vasile este, de altfel, considerat pionierul vieţii mănăstireşti din porţile de Răsărit ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două importante Pravile, regulamente de viaţă călugărească; ele au orientat viaţa călugărilor care, după numele lui, se numesc „bazilitani".

După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă episcopia de Cezareea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valenţe.

Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea pontificelui roman pentru a înfrânge greşeala.

Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de „Cel Mare".

Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică, la care trebuie adăugate predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.

Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi. Adresându-se unui interlocutor, astfel se exprima: „Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer: Ce este al tău? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi". Şi el nu s-a mulţumit doar cu vorbe. La marginea oraşului Cezarea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţa o adevărată cetate a carităţii: sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Sf. Grigore din Nazianz era născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel.

Sf. Grigore a devenit episcop de Nazianz şi s-a distins ca om de studiu şi poet. Pentru doctrina lui profundă şi excelentul dar al vorbirii a primit supranumele de „Teologul". A rămas celebru mişcătorul „Discurs de adio" pe care 1-a rostit atunci când a trebuit să părăsească Constantinopolul, din cauza uneltirilor adversarilor săi. „Totul este schimbător", scria el în ale sale Poeme morale, „ca să îndreptăm iubirea inimii noastre spre cele neschimbătoare".

Numele Vasile derivă din adjectivul în limba greacă „basileios", care înseamnă „regesc", şi provine din cuvântul „basileus" - „rege". În unele regiuni, este şi nume de familie. Numele Grigore vine de la prenumele grecesc „Gregorios", care însemna „deşteptat, trezit din somn", iar la figurat, „minte ascuţită". Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr". Şi acest prenume este folosit uneori ca nume de familie.