„Tu eşti Fiul meu, iubit” (Mc 1,11). Botezul Domnului este a doua epifanie: Dumnezeu se manifestă în Fiul. Tatăl, glasul său, sfâşie zidul de separare dintre pământ şi cer, în timp ce la Iordan, Ioan, omul esenţialului, îl stropeşte pe Învăţător. Evanghelia lui Marcu, oferită meditaţiei noastre de această duminică, se deschide cu misiunea Învăţătorului din Galileea care începe cu cuvintele Tatălui: „Acesta este Fiul meu, ascultaţi-l” (Mc 1,11). Cerul se deschide şi revoluţionează noţiunea unui Dumnezeu îndepărtat din cauza păcatului omului, pentru a restitui un parcurs amical, un cer aproape, datorită iubirii sale care cheamă oamenii să trăiască o aventură extraordinară: „căutaţi-l pe Domnul cât timp îl mai puteţi găsi” (Is 55,6).
În prima epifanie mântuirea este manifestată Magilor, astăzi, la Botezul Domnului, mântuirea este proclamată de glasul lui Dumnezeu care vorbeşte în Fiul. Dumnezeu ne salvează dând sens existenţei, coboară în sărmana viaţa a oamenilor, în mizeria celor săraci şi îşi arată faţa. A-l primi înseamnă mântuire, a-l cunoaşte este răspunsul la întrebările noastre nerezolvate: „Deschideţi-vă urechile! Veniţi la mine! Ascultaţi şi veţi trăi!” (Is 55,3).
Cuvântul său care devine trup în istoria omului este viaţa redată fără să mai fie moarte. A-l asculta pe Dumnezeu înseamnă a face experienţa lui Cristos, înseamnă a merge în spatele lui, a se simţi iubiţi de Tatăl, până la a înţelege pe deplin că suntem fiii săi. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă posibilitatea să învingem lumea. Singuri nu o putem face niciodată. Speranţa noastră este în el. Cerul sfâşiat deasupra capetelor oamenilor nu retrasează doar marginile dintre cer şi pământ, dar îl apropie pe Tatăl de fii, până la a-i elibera datorită iubirii sale gratuite.
În faţa zidului suferinţei, al dificultăţilor şi temerilor, acest Dumnezeu de iubire a venit în viaţă şi a făcut un alt miracol: a deschis cerul său în noi. Cine ascultă glasul său are cerul înăuntru. El a învins lumea. În Fiul iubit redescoperim demnitatea noastră şi învingând păcatul purtăm la victorie viaţa. A-l urma devine existenţă, iubire care se dăruieşte, care creează, devine calitate a gândurilor, a judecăţii asupra lumii. „Eu cred” devine atunci „eu îl trăiesc pe Isus Cristos”, şi cum îl trăiesc înăuntrul meu, şi trăiesc din Cristos, trăiesc din lumină. Atunci adevărul se va deschide înăuntrul meu ca să reînnoiască existenţa mea. El, Pontiful, construieşte cu evanghelia sa podul care ne poartă din nou acasă, pune cerul în noi şi în orice clipă, în alegerile noastre, colorează pământul nostru cu o nouă lumină. Dacă el este cu noi, însoţitor în slăbiciunea noastră, şi în momentele dificile, vom fi puternici cu puterea sa.
Isus a fost botezat în apele Iordanului, fără păcat a intrat în mizeria noastră şi a început parcursul său, pentru ca la toţi să le fie anunţat anul de har şi de eliberare. Atâta timp cât va exista cineva care va simţi încă necesitatea de a asculta glasul Fiului şi îşi va însuşi strigătul său de libertate, acest pământ va mai avea speranţă. Mergând în urma lui suntem răscumpăraţi, botezaţi cu „apă şi sânge” (1In 5,6), suntem mesagerii unui Cuvânt care, asemenea ploii şi zăpezii, nu se va întoarce înapoi fără ca mai întâi să fi irigat pământul (cf. Is 55,10), fără să-şi fi făcut drumul.
Lumina Botezului, harul de a fi ai săi, marea bucurie de a fi creştini este pentru noi, pentru lume, pentru istorie şi pentru toţi cei care nu l-au mai întâlnit pe Isus, un imn de optimism: putem face aceasta, nu trebuie să ne temem. În cele din urmă, cerul a fost sfâşiat pentru victorie. (don Gennaro Matino).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu