† Preasfânta Treime (B): Trimişi să arate tuturor iubirea (omilie)

Preasfânta Treime (1738-1739)
by Luca Rossetti da Orta, fresco. 
(St. Gaudenzio Church at Ivrea, Torino, Italia)

Evanghelia Matei 28,16-20: Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”.

 

Omilie

 

„Când l-au văzut, s-au aruncat la pământ, deşi unii dintre ei erau în îndoială. Isus s-a apropiat de ei şi le-a spus aceste cuvinte: Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi şi convertiţi popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţaţi-le să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă şi iată, sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”.

 

Evanghelistul Matei încheie evanghelia sa cu aceste cuvinte ale lui Isus foarte solemne: sunt cuvinte care definesc Biserica şi misiunea sa. Lui Isus „i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ”: această „domnie universală” este rădăcina din care izvorăşte universalitatea misiunii. Acest întreg discur al lui Isus este dominat de ideea de plinătate şi de universalitate: adjectivul „tot” apare de patru ori (toată puterea, toate popoarele, tot ce v-am poruncit, toate zilele). A face ucenici dintre toate popoarele nu înseamnă, în mod necesar, că toţi trebuie să se convertească. Ceea ce este important este ca poporul lui Dumnezeu să fie format „dintre toate neamurile”: cel puţin o minoritate, dar dintre toate popoarele.

 

Scopul misiunii este „să facă ucenici”. Expresia este bogată de toată semnificaţia pe care „ucenicul” o are în evanghelie. Ucenicii trebuie să înveţe: dar nu sunt învăţători, rămân ucenici. Nu învaţă ceva ce este al lor, dar numai „tot ceea ce el le-a poruncit”. Este o învăţătură, aşadar, în cea mai absolută fidelitate şi dependenţă: se naşte dintr-o ascultare şi din a fi ucenici.

 

„Voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”: aceasta este afirmaţia cu care Matei încheie evanghelia. Domnul înviat nu a plecat, dar a rămas. Promisiunea pe care numele lui Isus o includea („Emanuel, Dumnezeu cu noi”) este menţinută. Numele lui Dumnezeu continuă să fie „iată-mă”. Dar punctul pe care liturgia îl subliniază în mod deosebit este un altul. Ucenicul nu este botezat în numele lui Isus, şi nici în numele lui Dumnezeu: este botezat „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

 

Existenţa creştină începe – şi se dezvoltă – în numele lui, adică în relaţie cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul. „În numele” nu înseamnă doar „cu autoritatea lui”, dar „în comuniune cu”. Împărţit în numele sfintei Treimi, botezul ne introduce în dialogul de iubire dintre Persoanele divine.

 

Fragmentul lui Matei ne ajută să devenim conştienţi despre concepţia creştină de Dumnezeu: un Dumnezeu care este iubire şi dialog, nu numai pentru că ne iubeşte şi dialoghează, dar pentru că în sine însuşi este un dialog de iubire. Dar aceasta nu reînnoieşte numai concepţia noastră despre Dumnezeu, ci şi adevărul despre noi înşine. Dacă Biblia repetă că trebuie să trăim în iubire, în dialog şi în comuniune, este pentru că ştie că suntem cu toţii „chipul lui Dumnezeu”. A-l întâlni pe Dumnezeu, a face experienţa lui Dumnezeu, a vorbi despre Dumnezeu, a-l preamări pe Dumnezeu, toate acestea înseamnă – pentru un creştin care ştie că Dumnezeu este Tată, Fiu şi Duh – a trăi într-o constantă dimensiune de iubire, de dialog şi de dăruire.

 

Sfânta Treime este un mister cu adevărat plin de lumină: descoperindu-ni-l pe Dumnezeu, ne-a descoperit cine suntem noi.

(pr. Bruno Maggioni [11.06.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=7411).
 

Paradisul... [fragmente]

„Căci socotesc – a spus sf. Pavel – că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care se va descoperi” (Rom 8,18). Dacă aşa stau lucrurile, o carte despre suferinţă care nu suflă o vorbă despre paradis lasă deoparte aproape o întreagă latură a problemei. Scriptura şi tradiţia pun de obicei în balanţă bucuriile din cer cu suferinţele de pe pământ, şi nici o rezolvare a prolemei durerii care nu face aşa nu poate fi numită creştină. Ne simţim în zilele noastre tare stingheri până şi să pomenim despre paradis. Ne temem să fim batjocoriţi pe tema „laptelui şi mierii care curg în rai” şi să ni se spună că încercăm să ne „sustragem” de la îndatorirea de a face lumea fericită aici şi acum, visând la o lume fericită aiurea. Dar „laptele şi mierea care curg în rai” fie există, fie nu. Dacă nu există, creştinismul este fals, căci această doctrină este prinsă în ţesătura sa. Dacă există, atunci adevărul acesta, ca şi oricare altul, trebuie privit în faţă fie că e util sau nu în adunări politice. Pe de altă parte, ne temem că paradisul e o momeală şi că dacă ni-l facem ţel ne pierdem pe dată dezinteresul. Nu e aşa. Paradisul nu oferă nimic din ceea ce poate dori un suflet năimit. E bine să le spui celor cu inima curată că-l vor vedea pe Dumnezeu, căci numai cei cu inima curată vor asta. Există recompense neîntinate de mobiluri. Dragostea unui bărbat pentru o femeie nu e interesată fiindcă vrea s-o ia de soţie, nici dragostea sa de poezie nu e interesată fiindcă vrea s-o citească, nici dragostea de exerciţiu fizic nu-i mai puţin dezinteresată fiindcă vrea să alerge, să facă sărituri şi să se plimbe. Prin definiţie, dragostea caută să se bucure de obiectul îndrăgit.

 

Poate credeţi că mai există un motiv al tăcerii cu care înconjurăm paradisul – anume că nu-l dorim cu adevărat. Dar asta poate fi o amăgire. Ceea ce urmează să spun aici e pur şi simplu o părere personală, lipsită de sprijinul oricărei autorităţi, pe care o supun judecăţii unor mai buni creştini şi a unora mai învăţaţi ca mine. A fost o vreme când credeam că nu ne dorim cerul; mai adesea însă mă întreb dacă, în adâncul inimii noastre, ne-am dorit vreodată altceva. Aţi remarcat pesemne că acele cărţi pe care le iubiţi cu adevărat sunt ţinute laolaltă de un fir tainic. Ştii foarte bine care este însuşirea comună care te face să le iubeşti, dar n-o poţi trece în cuvinte: cei mai mulţi dintre prietenii tăi însă n-o văd deloc şi se miră adesea de ce plăcându-ţi una îţi place neapărat şi cealaltă. Sau ai privit un peisaj care-ţi părea că întruchipează tot ce ai căutat de-a lungul unei vieţi; te-ai întors apoi către prietenul tău ce-ţi sta alături şi părea să vadă ce vedeai şi tu – dar de la primele cuvinte între voi se cască un abis şi îţi dai seama că peisajele înseamnă pentru el cu totul altceva, că viziunea pe care o urmăreşte este străină şi că puţin îi pasă de sugestia inefabilă care pe tine te entuziasmează. Chiar şi în îndeletnicirile noaste favorite, n-au existat oare dintotdeauna anumite atracţii secrete de care ceilalţi, în chip straniu, n-au habar – ceva, nu chiar identic, dar stând mereu să urce din mirosul lemnului tăiat care pluteşte în atelier sau din acel clipocit al apei care izbeşte în barcă? Nu s-au născut oare toate prieteniile de o viaţă în clipa când ai întâlnit în fine o altă făptură omenească în care licăreşte (stins însă şi nesigur, chiar şi în cei mai buni) acel ceva pe care te-ai născut dorindu-l şi pe care, sub iureşul altor dorinţe şi în fiece clipă de tăcere a patimilor gălăgioase, zi şi noapte, an după an, de mic copil şi până la bătrâneţe, l-ai căutat, pândit şi ascultat? Acest ceva n-a fost niciodată al tău. Toate lucrurile care ţi-au stăpânit vreodată sufletul n-au fost decât semne  ale lui – amăgitoare licăriri, făgăduieli niciodată împlinite, ecouri pierind îndată ce ţi-au atins auzul. Dacă însă ar fi să se arate cu adevărat – dacă s-ar auzi vreodată un ecou care în loc să piară ar creşte în chiar inima sunetului –, ai recunoaşte-o. Dincolo de orice îndoială ai spune: „Iată în sfârşit lucrul pentru care ai fost făcut”. Nu ne putem povesti unul altuia despre el. El e pecetea secretă a fiecărui suflet, dorinţa ce nu poate fi împărtăşită şi nici domolită, e lucrul pe care l-am dorit înainte de a ne fi întâlnit soţia sau de a ne fi făcut prieteni sau de a ne fi ales o meserie şi pe care îl vom dori încă pe patul morţii, când cugetul nu mai ştie nici de soaţă, nici de prieteni, nici de meserie. Câtă vreme suntem, este şi el. Dacă îl pierdem, pierdem totul.

Pecetea de pe fiecare suflet poate fi un produs al eredităţii şi al mediului, dar asta înseamnă doar că ereditatea şi mediul fac parte din instrumentul cu care Dumnezeu creează un suflet. Eu cercetez nu în ce fel, ci de ce face el fiecare suflet unic. Dacă n-ar fi avut ce face cu toate diferenţele astea, nu văd de ce a trebuit să creeze mai multe suflete în loc de unul singur. Fii sigur că ascunzişurile persoanei tale nu sunt o taină pentru el; şi într-o bună zi vor înceta să fie şi pentru tine o taină. Tiparul în care se toarnă o cheie e un lucru de mirare celui ce n-a văzut în viaţa lui o cheie: şi cheia însăşi este de mirare celui ce n-a văzut vreodată un zăvor. Sufletul tău are un chip ciudat fiindcă e un gol făcut anume să se potrivească cu o protuberanţă din infinita suprafaţă a substanţei Divine, sau o cheie făcută să descuie una din uşile casei cu mai multe încăperi. Căci nu umanitatea în abstract e aceea care trebuie mântuită, ci tu – tu, cititorul individual.

 

[…]

Lumea este aidoma unui tablou cu un fundal de aur în care noi suntem personaje. Până ce nu ieşi din planul pânzei în vasta dimensiune a morţii nu poţi vedea aurul. Avem însă memoria lui. Pentru a schimba metafora, bezna nu e chiar totală. Are fisuri. La răstimpuri, scena de zi cu zi, cu tainele ei, vădeşte măreţie.

[…]

Lucrul după care tânjeşti îţi cere să te desfaci de sine. Chiar şi dorinţa după acel lucru trăieşte numai dacă-l abandonezi. Aceasta este legea fundamentală: sămânţa moare ca să trăiască, trebuie să te pui în joc fără a aştepta răsplata, cel ce-şi pierde sufletul şi-l va mântui. Dar viaţa seminţei, aflarea răsplatei, mântuirea sufletului sunt tot atât de adevărate ca şi sacrificiul preliminar.

(C. S. Lewis, Problema durerii, Editura Humanitas, București 1997, p. 441-444; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/CS%20Lewis.htm).

 

Sfântul Filip Neri (1515-1595), preot, apostol al Romei (26 mai)

“Dacă vrei ascultarea spontană, nu porunci prea mult. Singura noastră regulă este iubirea”.

Filip Neri s-a născut la Florenţa, în 1515, şi a fost botezat în “frumoasa San Giovanni”. Era copil când şi-a pierdut mai întâi mama şi apoi pe fratele mai mare, dar iubirea mamei vitrege şi compania celor două surori mai mici nu au permis ca tristeţea să-şi facă loc în inima sa şi să-i tulbure copilăria.

La celebrul convent din San Marco, părinţii dominicani i-au transmis dragostea pentru învăţătură şi admiraţia pentru spiritul reformator al lui Savonarola.

Familia ducea o viaţă foarte modestă, deoarece tatăl, notar, mai mult decât de muncă, era preocupat de căutarea pietrei filozofale şi, negăsind-o vreodată, când fiii au crescut, au trebuit să se gândească ei înşişi la viaţa lor. Pentru cele două copile nu a fost greu să le găsească soţi, şi Filip, având de acum 16 ani, a căutat un loc de muncă la Cassino, pe lângă un unchi comerciant.

De la Cassino la Roma

Dar aici, mai mult decât afacerile, îl atrăgea abaţia benedictină, aşezată pe muntele pe care se căţăra cu plăcere oricând avea puţin timp liber, devenind foarte curând prieten al ilustrului monah Eusebio da Evoli, care i-a fost director spiritual şi maestru.

Doar trei ani a rămas la Cassino, însă, nesimţind nici o atracţie pentru comerţ şi negăsind în abaţie ceea ce îi plăcea aşa de mult acasă, s-a dus la Roma. Aici, după jaful din 1527, viaţa începuse să înflorească în toate aspectele, de la comerţ la arte, de la reconstrucţia materială la reformarea moravurilor. Un oraş presărat cu sfinţi ca Ignaţiu de Loyola şi primii săi colaboratori, Caietan din Thiene şi tânăra, dar severa sa congregaţie, Carol Borromeu şi cercul său de prieteni, Camil de Lellis şi admirabilii săi slujitori ai bolnavilor.

Filip, ajuns la Roma în 1534, a găsit hrană şi locuinţă pe lângă un vameş pontifical, făcând-o pe învăţătorul pentru cei doi fii ai săi. În acelaşi timp, frecventa Universitatea iezuiţilor, “La Sapienza”, pentru a completa formaţia sa culturală.

Luând în serios misiunea sa de învăţător, descoperea acea metodă educativă pe care apoi o va aplica în întreaga sa viaţă şi o va lăsa moştenire şi fiilor săi: educarea în bucurie, folosind toate mijloacele puse la dispoziţie de providenţă şi de inventivitatea umană, cum ar fi jocul, plimbările, vizitele la operele de artă, cântecul şi muzica.

Cu aceste mijloace, Filip atrăgea la sine tinerii din toate categoriile sociale, chiar şi pe cei mai abandonaţi, care altfel s-ar fi îndreptat spre delincvenţă, şi îi educa dezvoltând în ei calităţile bune şi făcându-i să iubească religia. Dumnezeu intra astfel în viaţa lor nu pentru a o mortifica prin porunci rigide, ci pentru a o face să înflorească punând în valoare talentele fiecăruia.

Sensul vieții - «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa»

„La ce v-ar servi chiar dacă aţi reuşi

să fabricaţi şi viaţă,

dacă aţi pierdut sensul vieţii?

N-aveţi decât să vă zburaţi creierii

în faţa retortelor voastre.

Puteţi fabrica oricâtă viaţă vreţi!

Dar imaginea pe care v-o faceţi despre moarte

otrăveşte puţin câte puţin gândurile sărmanilor oameni,

le întunecă, le decolorează pe nesimţite ultimele lor bucurii.

Şi asta va mai dura încâ atâta timp cât industria

şi capitalurile voastre vă vor îngădui

să faceţi din lume un bâlci,

cu maşinării care se învârtesc

cu o viteză vertiginoasă,

în iureşul de alămuri

şi în explozia focurilor de artificii.

Dar aşteptaţi, aşteptaţi numai primul sfert de oră de linişte.

Atunci ei vor auzi cuvântul – nu acela pe care l-au respins,

care glăsuia liniştit: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa» –

ci acela care se urcă din abisuri:

«Sunt uşa în veci ferecată,

drumul fără de ieşire, minciuna şi pierzania»”.

 

(Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961, Journal d'un curé de campagne, p. 1046).

 

 

Veni Sancte Spiritus - sequentia [gregorian]

 

Veni Sancte Spiritus (sequentia)

 

Veni Sancte Spiritus,
et emitte caelitus,
lucis tuae radium.

 

Veni Pater pauperum,
veni dator munerum,
veni, lumen cordium.

 

Consolator optime,
dulcis hospes animae,
dulce refrigerium.

 

In labore requies,
in aestu temperies,
in fletu solacium.

 

O lux beatissima,
reple cordis intima,
tuorum fidelium.

 

Sine tuo numine,
nihil est in homine,
nihil est innoxium.

 

Lava quod est sordidum,
riga quod est aridum,
sana quod est saucium.

 

Flecte quod est rigidum,
fove quod est frigidum,
rege quod est devium.

 

Da tuis fidelibus,
in te confidentibus,
sacrum septenarium.

 

Da virtutis meritum,
da salutis exitum,
da perenne gaudium.
Amen, alleluia.


Partituri:

http://www.institute-christ-king.org/uploads/music/MassPentecost_lg.pdf