† Duminica a 3-a din Advent (B): Ioan Botezătorul, martor al lui Dumnezeu „prezent” (omilie)

A venit un om, trimis de Dumnezeu...
de Bernadette Lopez

Evanghelia – Ioan 1,6-8.19-28: A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. Aceasta este mărturia dată de Ioan, când iudeii au trimis de la Ierusalim unii preoţi şi leviţi ca să-l întrebe: “Cine eşti tu?” Iar el a recunoscut şi nu a negat. A mărturisit: “Nu sunt eu Cristos!” L-au întrebat: “Atunci cine? Eşti tu Ilie?” El a răspuns: “Nu sunt!” “Eşti tu Profetul?” A răspuns: “Nu!” Aşadar, i-au zis: “Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi?” El a zis: “Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: Îndreptaţi calea Domnului, după cum a spus Isaia profetul”. Iar cei trimişi erau dintre farisei. L-au întrebat şi i-au zis: “Aşadar, de ce botezi, dacă tu nu eşti nici Cristos, nici Ilie, nici Profetul?” Ioan le-a răspuns: “Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi, care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei”. Acestea s-au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.

 

 

Omilie

 

 

Evanghelia din a treia duminică din Advent este un fragment compus din mai multe versete luate pe sărite, dar tema sa este unitară în substanţă: mărturia. Acest cuvânt constituie tema primelor versete (In 1,6-8) luate din prolog, şi este titlul secţiunii următoare (In 1,19): „Iată mărturia lui Ioan”. Este fără îndoială tema pe care evanghelistul intenţionează să o sublinieze mai presus de toate.

 

Ioan Botezătorul este prezentat ca o persoană cunoscută cititorilor. Nici o notă biografică despre el, nici o referinţă la predica sa.  Pare să apară din această frază o notă polemică împotriva unora care îl exaltau pe Ioan Botezătorul în dauna lui Isus. Aceeaşi preocupare se observă mai departe (In 1,20-21) când Botezătorul afirmă energic că nu este el Mesia, nici Ilie, nici profetul. Este doar un glas care vesteşte, un martori care atrage atenţia asupra Cuiva care este mai important. Adevăratul martor îl arată pe Domnul, dar imediat se dă deoparte. Îi este frică să nu îi fure locul Domnului.

 

Mărturia este un concept creştin foarte important. Are ca obiect totdeauna persoana lui Isus. Este totdeauna orânduită spre credinţă: „Pentru ca toţi să creadă prin el”. Și este totdeauna plasată într-un context conflictual, de opoziție şi de judecată. În cazul nostru conflictul este între lumină şi întuneric, între acceptare şi refuz. Este tipic evangheliei a patra să considere că procesul acesta traversează întreaga istorie umană. A fost procesul lui Isus şi după aceea au fost procesele ucenicilor. Procesul este totdeauna deschis, între lume şi Isus, între credinţă şi necredinţă.

 

În fragment mai este şi o a doua subliniere nu lipsită de importanţă. Ioan Botezătorul nu atrage atenţia asupra unui Mesia absent care va veni, ci asupra unui Mesia deja în mijlocul nostru şi pe care noi nu îl cunoaştem: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi” (In 1,26). Ioan este martorul unui Dumnezeu deja prezent. Prezenţa sa este deja printre noi, dar trebuie descoperită şi nu toţi îl văd, şi de aceea este necesar un profet care să-l facă cunoscut. Acum revine comunităţii creştine să-l înlocuiască pe Ioan Botezătorul ca să arate lumii un Cristos deja prezent în lume.

 

(pr. Bruno Maggioni [11.12.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; Sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5782).

Sfânta Lucia (+304), fecioară martiră

 

“Mă adresez ţie, care vii din popor, dintre oamenii obişnuiţi, dar aparţii şirului de fecioare. În tine, strălucirea sufletului iradiază în frumuseţea exterioară a persoanei. Pentru aceasta eşti o imagine fidelă a Bisericii” (Sf. Ambroziu, PL 16, 281).

 

Marele episcop de Milano exprima cu aceste cuvinte conceptul foarte înalt pe care comunitatea creştină îl avea, încă din primele secole, despre fecioare: ele reprezentau frumuseţea şi rodnicia Bisericii. Era, deci, normal să readucă în memorie acele tinere care, în timpul persecuţiei, au dat o dublă mărturie: aceea a fecioriei şi aceea a martiriului. Unele dintre ele erau aşa de celebre, încât erau amintite în cadrul celebrărilor euharistice împreună cu apostolii şi martirii.

 

În mod natural, comemorarea liturgică a acestor tinere eroice nu comporta în mod necesar o reconstrucţie a vieţii şi martiriului lor în conformitate cu criteriile istoriografice moderne; comunitatea creştină voia, înainte de toate, să admire acea virtute eroică prin care tinere lipsite de apărare au ştiut să sfideze şi să învingă supraputerile corupte ale ambientului lor.

 

Celebra passio, adică relatarea martiriului, ea însăşi o adevărată capodoperă literară, se apropie de genul literar al romanului nostru istoric, în care autorul, luându-şi libertatea pe care o acordă acest gen literar, înfrumuseţează adevărul istoric cu elemente care îl fac mai atrăgător şi mai bine inserat în contextul epocii.

 

Povestesc despre Lucia

 

Despre Lucia ştim cu siguranţă că a trăit la Siracuza şi că a fost martirizată, în jurul anului 304, în timpul cunoscutei persecuţii a lui Diocleţian. Aceste date au fost confirmate de săpăturile recente, care au adus la lumină o catacombă dedicată ei şi locul unde a fost depus trupul ei. În rest, trebuie să ne mulţumim cu datele pe care le avem din passio scrisă în secolul al V-lea sau al VI-lea (cf. G. Pettinato, I Santi canonizzati del giorno [XII], Ed. Segno, Udine 1991, p. 146).

 

Lucia aparţinea unei familii înstărite din Siracuza, în Sicilia. Trăia cu mama, deoarece de şapte ani îşi pierduse tatăl. Amândouă erau creştine, ba chiar Lucia se consacrase lui Cristos ca fecioară, chiar dacă, de mică, tatăl ei, conform obiceiului timpului, o promisese ca soţie unei persoane bogate din oraş.

 

În ciuda persecuţiei, creştinii din oraşul Catania celebrau în fiecare an, împreună cu foarte mult popor, sărbătoarea sfintei Agata, fecioară cataneză, care fusese martirizată în anul 250. Lucia s-a dus în pelerinaj în Catania împreună cu mama ei, şi amândouă au luat parte la comemorare, în timpul căreia diaconul a citit evanghelia despre femeia bolnavă de hemoragie. O pură coincidenţă sau un semn din cer? Mama ei suferea de aceeaşi boală de mulţi ani, fără să mai aibă speranţa că s-ar mai putea vindeca.

 

Lucia i s-a adresat mamei: “Mamă, tu trebuie să crezi celor citite. Agata a suferit pentru Cristos şi acum domneşte împreună cu el în cer. Atinge cu credinţă mormântul ei şi vei fi vindecată”.

 

Au aşteptat ca mulţimea să se retragă şi, împreună, s-au dus la mormântul martirilor şi a implorat vindecarea. Lucia, învinsă de oboseală, a aţipit şi a văzut-o în vis pe fecioara Agata înconjurată de îngeri şi împodobită cu perle, care i-a zis: “Lucia, surioara mea, de ce îmi ceri mie ceea ce tu însăţi ai obţinut? Iată, pentru credinţa ta, mama ta s-a vindecat”. Apoi, spre marea mirare a Luciei, a adăugat: “Aşa cum Cristos a glorificat prin mine oraşul Catania, la fel, va preamări prin tine oraşul Siracuza, deoarece tu, prin fecioria ta, i-ai pregătit lui Dumnezeu o locuinţă foarte plăcută”. La trezire, şi-a dat seama, împreună cu mama, că miracolul avusese loc şi Lucia i-a spus mamei: “Acum, că te-ai vindecat, te rog, în numele aceleia care ţi-a dobândit însănătoşirea, să nu mă constrângi să mă căsătoresc, dar să-mi pui la dispoziţie bunurile pe care le-ai pregătit pentru căsătoria mea”. Mama i-a spus atunci: “De nouă ani nu numai că am păstrat, dar am şi sporit tot ceea ce tatăl tău ţi-a lăsat. Mai întâi, lasă-mă să închid ochii şi apoi vei putea face ce vrei cu bunurile tale”. Şi Lucia i-a spus: “E prea puţin să-i dau lui Dumnezeu ceea ce nu se poate duce dincolo, în cealaltă lume”. Şi mama sa a fost de acord, şi abia întoarse la Siracuza, au început să distribuie bunurile lor săracilor, conform cu indicaţiile comunităţii creştine din oraşul lor.

 

Când logodnicul care nu era creştin şi-a dat seama de ceea ce se petrecea a protestat în încercarea de a nu o pierde nici pe viitoarea soţie şi nici bogăţiile sale. Nereuşind însă să schimbe hotărârea celor două femei, a recurs la prefectul oraşului, Pascasius, făcându-i cunoscut că Lucia sa îi risipea patrimoniul pe care trebuia să i-l aducă drept zestre. Şi acest lucru a fost însă inutil. A făcut atunci ultima încercare: a acuzat-o pe Lucia că este creştină şi a început procesul.

 

Povestire şi cateheză

 

Prefectul i-a poruncit Luciei să aducă jertfă zeilor, conform legii imperiale. Aici, passio ne prezintă dialogul dintre cei doi, care este pentru noi o foarte frumoasă cateheză.

 

Lucia: “Sacrificiul adevărat şi curat înaintea lui Dumnezeu este acela de a-i vizita pe orfani şi pe văduve. De trei ani, nu am făcut altceva. Acum, mă voi sacrifica Dumnezeului celui viu pe mine însămi ca ostie vie”. Pascasius: “Tu ai risipit patrimoniul cu corupătorii tăi”. Lucia: “Nu am frecventat niciodată corupători ai sufletului şi ai trupului, ci doar mi-am pus patrimoniul în mâini sigure”. Pascasius: “Îţi voi închide gura cu vergile”. Lucia: “Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi înlănţuit”. Pascasius: “Te crezi oare Dumnezeu?” Lucia: “Cel care trăieşte în această lume în pietate şi curăţie este templul Duhului Sfânt”. Pascasius: “Te voi duce la lupanar şi, când trupul tău va fi pângărit, Duhul Sfânt va fugi de la tine”. Lucia: “Trupul nu poate fi pângărit dacă mintea nu-şi dă consimţământul. Ba, mai mult, dacă voi fi violentată împotriva voinţei mele, castitatea mea va dobândi o dublă coroană”. Pascasius: “Dacă nu vei sacrifica zeilor, vei muri în necurăţie”. Lucia: “Nu mă vei putea constrânge niciodată să accept păcatul. Iată, sunt gata pentru orice chin. Ce aştepţi?”

 

Prefectul a poruncit să fie condusă la lupanar, pentru ca oricine să poată abuza de trupul ei. Nimeni, însă, nu a reuşit să o mişte din loc, deoarece o putere misterioasă a făcut-o inamovibilă. Au aprins în jurul ei un foc, dar flăcările nu au cuprins-o. Pascasius a atribuit toate acestea puterilor ei de vrăjitoare şi a poruncit să-i străpungă gâtul.

 

Imediat ce ordinul a fost executat şi comunităţii creştine i s-a permis să se adune în jurul fecioarei aflate încă în agonie, un grup de soldaţi l-au arestat pe Pascasius, vinovat de a-şi fi folosit autoritatea pentru a-şi însuşi bunuri ale unor oameni din Siracuza. Dus la Roma, a fost condamnat la decapitare.

 

Lucia, muribundă fiind, a primit din partea episcopului ultimele sacramente, în timp ce comunitatea răspundea Amin şi celebrarea procesului se încheia astfel cu o celebrare liturgică.

 

Foarte curând, cultul fecioarei a trecut hotarele Siciliei şi s-a răspândit în întreg Occidentul. Sfântul Grigore cel Mare, într-o scrisoare, vorbeşte despre două mănăstiri în cinstea ei, apărute una la Roma şi cealaltă la Siracuza.

 

Pentru numele ei, care face trimitere la lumină, a devenit protectoarea vederii şi, pentru că şi-a împărţit bunurile săracilor, în diferite locuri, sărbătoarea sa este însoţită de obiceiul de a da daruri copiilor.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3536/Sf-Lucia-fc-m-.aspx).

Paul Constantinescu - „Nașterea Domnului” [1993] (Oratoriul bizantin nr. 1)

 

O avere liniştitoare şi iluzorie

Sărutul lui Iuda - by Dukhanina Anastasia

Reflecţia din toate timpurile a recunoscut fascinaţia pe care banii o exercită asupra celor care-i au şi încă şi mai mult asupra celor care nu-i au, dând naştere viciului cunoscut ca avariţie. Aristotel recomandă să fim liberali cu privire la bunurile materiale, adică să trăim în mijlocul just, îngrijindu-ne ca ele să rămână instrumente care permit să trăim, în timp ce alipirea de ele este semn de nedreptate: "Pentru că omul nedrept este un om care doreşte să aibă mai mult, el va avea de-a face cu bunurile: nu cu toate, ci cu acelea care au raport cu soarta bună şi cu soarta rea, care sunt tot bunuri în sens absolut, dar nu întotdeauna pentru fiecare. Oamenii le cer în rugăciunile lor şi le urmăresc; dar trebuie să ne rugăm pentru acelea care sunt bunuri în sens absolut să fie aşa şi pentru noi şi să le alegem pe acelea care sunt bunuri pentru noi".

Pericolul alipirii de lucruri este o temă foarte prezentă în Biblie: "Nu te zbuciuma să aduni bogăţii, fii inteligent şi renunţă. Asupra lor zboară ochii tăi dar deja nu mai există: pentru că pun aripi ca acvile şi zboară spre cer" (Pr 23,4-5); "Nu te încrede în bogăţiile tale şi nu spune "Îmi sunt suficient mie însumi"" (Sir 31,1).

Pentru sfântul Toma e vorba de o derivă prezentă şi în celelalte vicii capitale, deoarece arată elementul comun al "apetitului dezordonat", îndreptat spre orice bine posibil, fără ca să fie prezentă o necesitate reală. Motivul "formal" care face din avariţie un viciu nu este atât a arăta un interes special faţă de bani şi faţă de lucruri în general, ci că ele asumă o valoare simbolică greşită, devenind sinonim al stimei, păcii, siguranţei, puterii.

Desigur nu se poate susţine că avariţia este un viciu actualmente contestat, ba chiar o societate care încearcă să transforme orice tip de eveniment în evaluare monetară – acesta este în substanţă mersul Bursei – cu greu ar putea să stigmatizeze avariţia. Oscar Wilde recunoscuse asta cu mai mult de un secol în urmă cu obişnuitul humour tăios: "În ziua de astăzi tinerii cred că banii sunt totul. Numai atunci când devin mai bătrâni ştiu că aşa este".

Acest consens general faţă de "maiestatea sa banul" se observă şi din spaţiul pe care mass-media îl dedică celor care sunt numiţi în mod impropriu vip, situaţi în vârful întreprinderilor, băncilor, institutelor: ei par că au devenit noii preoţi ai templului în care se celebrează cultul omului modern. Atunci când aceste persoane sunt intervievate sau descrise în vreun articol, rar este arătată cealaltă faţă a medaliei, adică preţul plătit pentru toate acestea, nu numai în termeni de compromisuri, ci mai ales cu privire la persoanele, adesea cele mai slabe, care au cheltuit tot pentru această ridicare victorioasă, ajungând ruinate din punct de vedere economic.

Tota pulchra (de pr. Alessandro Borroni) [muzică sacră]

 



[în latină]

 

Tota pulchra es, Maria,
et macula originalis non est in te.
Vestimentum tuum candidum quasi nix,

et facies tua sicut sol.
Tota pulchra es, Maria,
et macula originalis non est in te.
Tu gloria Jerusalem, tu laetitia Israel,
tu honorificentia populi nostri.
Tota pulchra es, Maria.

[în românește]

Toată frumoasă eşti Marie,
şi prihană strămoşească nu este în tine!
Tu, eşti slava Ierusalimului;
tu eşti bucuria lui Israel;
tu eşti cinstea neamului nostru;
tu eşti mijlocitoarea păcătoşilor.
O, Marie, o, Marie!
Fecioară preaînţeleaptă,
Maică preaîndurată.
Roagă-te pentru noi,
mijloceşte pentru noi,
la Domnul Isus Cristos!

† Neprihănita Zămislire a preasfintei Fecioare Maria: Drumul spre Fiul (omilie)

 

Evanghelia Luca 1,26-38: În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: “Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: “Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. Maria a spus către înger: “Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: “Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Atunci, Maria a spus: “Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.

Omilie

 

„Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu” (Lc 1,37). Biserica celebrează Adventul Mariei, timp îndrăgostit de ascultarea Cuvântului. Printre primii martori ai aşteptării: Isaia profetul, Iosif soţul, Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre cei născuţi din femeie. Diferite drumuri, aceeaşi speranţă a întâlnirii cu Domnul, în timp ce noi devenim, datorită mărturiei lor, păstrătorii speranţei lor, gata să o lansăm prietenilor noştri de călătorie.

 

A trăi Crăciunul înseamnă a răspunde lui Dumnezeu care vine în Cristos, aşa cum a făcut profetul Isaia, oferind glasul său adevărului care trebuia vestit, aşa cum a făcut Iosif, lăsând ca visele sale să devină visul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Ioan Botezătorul, care s-a făcut pe sine înaintemergătorul său, până la martiriu. Mai mult decât toţi, Maria, care în „da”-ul ei a curpins „da”-ul întregii omeniri şi, abandonându-se voinţei Tatălui, a făcut din sânul său ţărmul mântuirii. A te abandona voinţei lui Dumnezeu nu este uşor, nu totdeauna potirul îţi este dat ca să ciocneşti şi să faci urări, durerea este moştenirea care te priveşte. Am vrea să putem conjuga credinţa cu abandonarea în mâinile unei fiinţei mai puternice, pentru a învinge mizeriile noastre: dacă mă rog, dacă celebrez, dacă proclam, atunci îmi este datorată predilecţia. Nimic nu ar trebui să mi se întâmple, nici durere, nici suferinţă.

 

Maria, în prima zi în mintea Creatorului, aleasă pentru a fi Mamă, oferă speranţei, cu trupul său, posibilitatea ca Fiul său să devină trup. În timpul Adventului, timpul Mariei, vine îngerul cu anunţul său, intră în istoria vieţii sale şi în istoria omenirii, în umilinţa şi fragilitatea sa, şi îi încredinţează o promisiune: Domnul se va naşte din tine şi vei fi plină de har. Ar părea că se spune că nu vei avea nici o greutate. Şi totuşi... copila nu cunoaşte bărbat! Promisiunea nu exclude drumul suferinţei, privilegiul nu şterge parcursul uman al transformării.

 

Ce relaţie este atunci între puterea lui Dumnezeu şi condiţia umană? Ce înseamnă a face voinţa sa, dacă apoi ne aflăm în voinţa după o lume care calcă în picioare drumul nostru? Nimic nu este imposibil lui Dumnezeu, dar rămâne durerea. Prin ochii Mariei, în istoria sa, parcurgem drumul care ne conduce la Fiul promis. Pentru ca lacrimile noastre să fie şterse pentru totdeauna la „da-ul” lui Dumnezeu în favoarea vieţii noastre este necesar a spune „da”.  „Iată, slujitoarea, iată, sunt gata să fac voinţa ta”.

Maria riscă cu „da”-ul său, riscă izolare din cauza absurdului pe care îl povesteşte. Însărcinată, fără bărbat, riscă excluderea din grupul său social, riscă uciderea cu pietre, pentru că legea prevede aceasta. Riscă, ştiind să rişte, dar îl iubeşte pe Domnul său, şi cu toată că teama sa este oferită ca dar mesajului divin, ştie că numai încredinţându-se lui toate neamurile o vor numi fericită. Aceea pe care păcatul nu a atins-o niciodată, se abandonează celui care este mai puternic. Icoană a credinţei care crede, care nu pune obstacole adevărului, care nu exclude suferinţa, ştie că cel care spune „urmează-mă” nu o va lăsa singură în timpul drumului.

Nimic nu este imposibil lui Dumnezeu. Şi când nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu credinţa este aceea care îţi cere să rişti. Maria este Neprihănită pentru că este fără pată, este Fecioara ascultării, pentru că spune „da”. Este prima între toate femeile care surprinde o posibilitate extraordinară: Dumnezeu este de partea noastră, totdeauna, oricum. Este prima dintre toţi care spune un „da” care lasă spaţiu venirii lui Dumnezeu în viaţă. Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu. „Domnul este cu tine!” Să ne aruncăm în braţele lui Dumnezeu întotdeauna. Ziua începe să apară, ziua învierii va sosi repede.

 

(pr. Gennaro Matino [08.12.2008]; trad. pr. Isidor Chinez).

Ridicaţi-vă fruntea [muzică sacră]

Ridicaţi-vă fruntea

1. Ridicaţi-vă fruntea spre ceruri

Mântuirea nu este departe,
Înnoiţi-vă-n inimi speranţa
Între noi vine Regele slavei.
 

R: Maranatha, Maranatha,

Coboară, o, Doamne,
Coboară din ceruri.

2. Va ieşi o mlădiţă din David,

Aşteptatul, doritul Mesia,
Se va naşte din trupul Fecioarei
Prin puterea ce-o dă Duhul Sfânt.

3. Bine fii cuvântată, Marie,

Căci prin tine speranţa ni-i vie,
Strălucind c-aurora de haruri,
Ne dai Soarele veşnic, divin.

4. Vino, rege, coboară din ceruri,

Fă ca toţi să cunoască pe Domnul,
Numai tu, întrupându-te-n lume,
Poţi să rupi, să dezlegi tot misterul.