sâmbătă, 15 decembrie 2012
III Advent (C): Deschideţi căile lui Cristos
Predica lui Ioan Botezătorul (Lc 3,10-18) este în acelaşi timp anunţarea unei veşti pline de bucurie şi o ameninţare a judecăţii. „Vine unul care este mai puternic decât mine şi vă va boteza în Duhul Sfânt şi foc”: aceasta este vestea bună. Dar şi o judecată: „Are în mână lopata pentru a-şi curăţa aria”. În faţa judecăţii iminente apare întrebarea: „Ce trebuie să facem?” Pentru Luca această întrebare este de actualitate continuă. De fapt iminenţa judecăţii nu este caracteristica sfârşitului timpurilor, dar a oricărui moment al istoriei noastre: ca şi Isus începe o istorie densă de semnificaţie salvifică şi bogată în posibilitatea unor consecinţe incalculabile. Reluăm întrebarea: ce trebuie să facem pentru a-l primi pe Cristos care vine şi pentru a scăpa de judecată? Răspunsul lui Luca, de mare simplitate, poartă spre concret şi cotidian. Invitaţia precedentă a lui Ioan Botezătorul (din evanghelia de duminica trecută) era globală, de natură profetică: convertiţi-vă. Acum invitaţia sa este didactică, concretizează convertirea, exemplificând-o, o introduce în cotidian şi o aplică situaţiilor particulare ale diferitelor categorii de persoane. Acesta este un efort pe care fiecare cititor al evangheliei trebuie să ştie să-l facă dacă vrea ca Cuvântul să atingă cu adevărat şi în mod concret viaţa sa.
Ioan Botezătorul nu impune separări sau fuga de lume, nu invită pe nimeni să-l urmeze în deşert. Mulţimilor le recomandă, coborând la practică, iubirea fraternă şi împărtăşirea: „Cine are două haine să dea una celui care nu are, şi cine are de mâncare să facă la fel”. Celor care percepeau taxe – muncă obişnuită considerată impură – nu le spune să-şi schimbe meseria, ci simplu le recomandă să nu se lase corupţi şi să nu profite de poziţia lor: „Să nu cereţi nimic în plus decât a fost fixat!” Iar soldaţilor le recomandă să nu auzeze de forţa lor, nici să fie violenţi, dar să se mulţumească cu solda lor. Dându-şi seama apoi că lumea se întreabă dacă nu cumva el este Mesia, Ioan botezătorul distrage imediat atenţia de la sine pentru a o orienta spre un altul: mai puternic, care botează cu Duhul Sfânt şi cu foc. Prezentarea figurii lui Ioan Botezătorul ca o săgeată în direcţia lui Cristos, este un dat constant în toate evangheliile. Funcţia sa este de a deschide strada lui Cristos: odată ce a ajuns el, Ioan nu mai are de zis nimic. (Sursa: mons. Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).
vineri, 14 decembrie 2012
II - Advent: vineri, 14 decembrie 2012 (Mt 11,16-19)
Cuvântul lui Dumnezeu continuă să ne prindă de mână pentru a ne dispune inima noastră să-l primească pe Domnul. Şi pentru această nouă generaţie a sosit momentul să se lase atinsă la inimă de predicarea Evangheliei. Tentaţia cea mai frecventă este de a pune încontinuu scuze din cele mai deferite pentru a evita să primim îndemnul care ne vine de la evanghelie şi a ne întoarce la Domnul cu toată inima. Cât de multe ori, din păcate, trebuie să se spună şi despre noi: „V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat, v-am cântat de jale şi n-aţi bocit”. Fiecare dintre noi, de fapt, se gândeşte la sine însuşi: este singura melodie cunoscută şi după care dansăm. Dar chiar şi pentru noi, cum a fost şi pentru Ioan Botezătorul şi pentru oamenii timpului său, vine momentul alegerii, adică a decide să-l urmăm pe Isus sau de a continua să se întoarcă spre noi înşine. Este vorba despre o alegere care nu e posibil pentru oricine şi că iminenţa Crăciunului pune o urgenţă şi mai mare. Într-adevăr pentru a adăuga un singur lucru: noi care am primit multe daruri şi mai multe cuvinte şi semnele pe care le-au avut locuitorii Tirului şi Sidonului, vi se va cere cont de ce aţi făcut din evanghelie care va fost încredinţată. (Sursa: mons. V. Paglia; trad. pr Isidor Chinez).
joi, 13 decembrie 2012
Sf. Lucia, fecioară, martiră
 |
| Sf. Lucia |
Lucia, după cum se citeşte în Passio, aparţinea unei familii bogate din Siracusa; după moartea tatălui, a rămas singură cu mama ei, Eutichia, care era lipsită de vedere. Aceasta, dorind să-şi ştie fiica la adăpost de griji şi primejdii, a promis-o de soţie unui tânăr nobil din oraş. Deoarece în sufletul său Lucia făcuse jurământ de a rămâne fecioară pentru toată viaţa din dragoste faţă de Dumnezeu, a rugat-o pe mamă să amâne nunta şi împreună să facă o vizită la mormântul Sfintei Agata din Catania, tânăra fecioară care, cu cincizeci de ani în urmă, încoronase printr-o moarte glorioasă credinţa şi dragostea ei faţă de Cristos. Din acest pelerinaj, Eutichia s-a întors deplin vindecată şi, drept recunoştinţă, i-a permis Luciei să-şi urmeze calea aleasă şi să împartă săracilor zestrea bogată pregătită pentru ea.
II - Advent: joi, 13 decembrie 2012 (Matei 11,11-15)
Mt 11,11-15: În acel timp, Isus spunea mulţimii: 11Adevăr vă spun, nu s-a ridicat, dintre cei născuţi din femeie, unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Însă cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el. 12 Din zilele lui Ioan Botezătorul şi până acum, împărăţia cerurilor este asaltată cu violenţă şi cei violenţi o iau prin forţă. 13 Căci toţi profeţii şi Legea au profeţit până la Ioan 14 şi, dacă vreţi să admiteţi, el este Ilie care trebuie să vină.15 Cine are urechi, să asculte!
„Împărăţia cerurilor este asaltată cu violenţă şi cei violenţi o iau prin forţă”
Astăzi evanghelia ne vorbeşte despre Ioan Botezătorul, precursorul lui Mesia, acela care a venit să pregătească drumul pentru venirea Domnului. Ne va însoţi şi pe noi până în ziua când se va termina prima a Adventului (16 decembrie).
Ioan este un om decis, care ştie cât costă lucrurele, care este conştient că trebuie lupţi pentru îmbunătăți ceva şi pentru a fi sfânt, după cum Isus exclamă: „Din zilele lui Ioan Botezătorul şi până acum, împărăţia cerurilor este asaltată cu violenţă şi cei violenţi o iau prin forţă” (Mt 11,12). „Violenţii” sunt aceea care exercită violenţă asupra lor înşişi: mă sforţez pentru a crede că Domnul mă iubeşte? Mă sacrific pentru a fi „mic”? Mă sforţez pentru a fi conştient şi a trăi ca un fiu la Tatălui?
Sfânta Tereza de Lisieux se referă la aceste cuvinte a lui Isus zicând nişte cuvinte care pot să ne ajute la convertirea noastră pesonală: “O, sărăcie! Primul meu sacrificiu te însoţişte până voi muri. Ştiu că atletul, odată întrat într-un stadion, abandonează totul pentru a fugi. Bucurați-vă, o lume, chinul vostru, pierderea voastră şi fructele amare ale îngâmfării voastre; eu, fericit, voi obţine de la sărăcie palmele triumfului!” Şi eu pentru ce să mă plâng când descopăr că îmi lipseşte ceva necesar? Măcar de aş putea să văd toate aspectele vieţii mele cum a făcut-o această Doctoreasă a Bisericii!
Misterios, Isus şi astăzi ne spune că: „el (Ioan) este Ilie care trebuie să vină” (Mt 11,14-15). Despre ce este vorba? Este vorba a clarifica că Ioan era într-adevăr predecesorul său, cel care a purtat la termen misiunea lui Ilie, de acord cu tradiţia existentă în epocă, cu profetul Ilie trebuia să se reîntoarcă înainte de a veni Mesia. (Sursa: http://evangeli.net/vangelo; pr. D. Ignasi Fabregat i Torrents - Terrassa, Barcelona, Spagna; trad. pr. Isidor Chinez).
miercuri, 12 decembrie 2012
II - Advent: miercuri, 12 decembrie 2012 (Matei 11,28-30)
«Căci jugul meu e dulce şi povara mea este uşoară»
Astăzi, Isus ne conduce spre odihna lui Dumnezeu. El este un Tată exigent pentru că iubeşte şi invită să dea totul, însă nu e un justiţiar. Când îţi cere să faci ceva este pentru a creşte în iubirea sa. Unica poruncă este aceea de a iubi. Se poate şi suferi din iubure, însă se poate chiar bucura sau odihni din iubire...
Docilitatea faţă de Dumnezeu eliberează şi dilată inima. Pentru aceasta Isus ne invită să renunţăm la noi înşine pentru a lua crucea noastră şi a-l urma, zicându-ne: “Căci jugul meu e dulce şi povara mea este uşoară" (Mt 11,30). Şi dacă ne costă în anumite ocazii să ascultăm de voinţa lui Dumnezeu, a o face din iubire ne fece plini de fericire: “Călăuzeşte-mă pe calea hotărârilor tale, căci pe ea mi-am găsit bucuria” (Ps 119,35).
Mi-ar face plăcere să povestesc un fapt. După o zi obositoare merg să mă culc şi am o strană senzaţie internă care îmi spune: “Nu intri un moment în capelă pentru a mă saluta? După unele momente de confuzie şi de rezistenţă, sfârşesc prin a trece un moment pentru a-l saluta pe Isus. După întoarecerea mea din capelă merg să mă culc mulţumit iar a doua zi mă scul mai obosit decât de obicei.
În ciuda tuturor, deseori mi se întâmplă contrariul. În faţa unor probleme grave care mă preocupă îmi spun: Astă seară mă rog în capelă timp de o oră pentru a-mi rezolva această problemă. Mă duc la capelă şi o voce îmi spune la inimă: „Ştii! M-ar bucura mai mult să te duci la culcare şi să dormi punându-ţi în mine încrederea; eu mă preocup pentru problema ta. Şi amintindu-mi de condiţia mia de „servitor inutil”, mă duc să mă culc în pace, lăsând toate în mâinile Domnului…
Toată această pentru a ne spune că voinţa divină există unde este o mare iubire, dar nu obligatoriu unde este o mare suferinţă… Mai mare iubire este în a ne odihni datorită încrederii, decât să ne preocupăm datorită neliniştii! (Sursa: http://evangeli.net/vangelo; P. Jacques Philippe - Cordes sur Ciel, Francia; trad. pr. Isidor Chinez).
Colindă: Colo'n sus (maicile de la Mănăstirea Cămărzani)
Colo-n sus
Colo’n sus pe mal în sus
Colo’n sus pe mal în sus
Colo’n sus pe mal în sus
Colindam, Doamne, colind…
Este-o dalba mănăstire
Este-o dalba mănăstire
Colindam, Doamne, colind…
Dar într-însa cine sta
Dar într-însa cine sta
Colindam, Doamne, colind…
Era Maica Precista
Era Maica Precista
Colindam, Doamne, colind…
Cu Fiul ce tot plângea
Cu Fiul ce tot plângea
Colindam, Doamne, colind…
Maica Sa din grai graia
Maica Sa din grai graia
Colindam, Doamne, colind…
Taci, fiule, nu zbiera
Taci, fiule, nu zbiera
Colindam, Doamne, colind…
Că mama tie ti-a da
Ca mama tie ti-a da
Colindam, Doamne, colind…
Doua mere jucatoare
Doua mere jucatoare
Colindam, Doamne, colind…
Rupte de la sfântul soare
Rupte de la sfântul soare
Colindam, Doamne, colind…
Şi cheile Raiului
Şi cheile Raiului
Colindam, Doamne, colind…
Raiul sfânt să-l mosteneşti
Raiul sfânt să-l mosteneşti
Colindam, Doamne, colind…
Şi Cerul să-l stapaneşti
Şi Cerul să-l stapaneşti
Colindam, Doamne, colind…
Colindam, Doamne, colind…
marți, 11 decembrie 2012
II - Advent: marţi, 11 decembrie 2012 (Mt 18,12-14)
Păstorul este îngrijitorul unei turme care i-a fost încredinţată de stăpân şi trebuie să dea cont despre fiecare oiţă. Isus cunoaşte oile pe nume, una câte una; dă atenţie pentru fiecare. Este adevăratul bun păstor şi în acest timp îl aşteptăm după cum oaia are nevoie de călăuza sa plină de un afect milostiv. În faţă neglijenţei acelora care se ocupă de turmă, Isus Cristos se ocupă de turma sa. Pentru el fiecare oaie are o valoare absolută: una valorează ca toate celelalte. Este un mare învăţătură pentru comunităţile creştine, întocmai a nu pierde acea climă de familiaritate a iubirii adevărate. Privirea lui Dumnezeu se pune pe orice persoană şi pe fiecare se îngrijeşte. Dacă o persoană se îndepărtează, Isus lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi merge să o caute pe cea pierdută. Iată de ce calitate este iubirea, care trebuie să domnească în viaţa comunităţilor creştine; o iubire care nu cunoaşte nici limite nici măsură. Orice ucenic trebuie să aibă aceeaşi grijă faţă de fraţii noştri şi de surorile noastre. Şi de la o iubire ca aceasta se naşte bucuria şi sărbătoarea fraternităţii. Ascultând aceasta pagină evanghelică nu putem să ne întrebăm asupra calităţii iubirii a fiecăruia dintre noi şi a comunităţilor noastre creştine. Câţi au slăbit şi câţi sau îndepărtat fără ca să-şi dea seama despre aceasta! Isus, bunul păstor, cheamă înapoi la primatul iubirii pentru alţii, mai ales pentru cei săraci. (Sursa: mons. V. Paglia; trad. I. Chinez).
luni, 10 decembrie 2012
L‑am cunoscut pe episcopul Durcovici!
L‑am cunoscut pe Episcopul Anton Durcovici din anul 1937, când am fost admis în Seminarul „Sfântul Duh” din Bucureşti, Sfinţia sa fiind rectorul seminarului şi al Institutului Teologic din Capitală.
Pe tot parcursul anilor de seminarist şi apoi ca student teolog, Mons. Anton Durcovici a fost pentru mine ca un părinte. Întotdeauna se comporta cu noi cu o fineţe deosebită, chiar şi atunci când greşeam. În cei 12 ani nu l‑am auzit ridicând vocea la cineva. Chiar şi atunci când ne dojenea, era fin şi niciodată nu folosea cuvinte jignitoare.
Ca student, l‑am avut profesor de drept canonic, filozofie şi morală. Era mereu punctual la ore. Predarea materiilor o făcea cu mare competenţă, era bine pregătit şi pentru clarificarea materiei se folosea foarte des de scheme.
Era sobru în toată comportarea sa, în îmbrăcăminte şi în mâncare. Lua masa mereu cu seminariştii şi mânca aceeaşi mâncare. Niciodată nu l‑am văzut mâncând cu lăcomie sau în grabă.
Cu toate că sobrietatea lui făceau din el un om al datoriei, era mereu înţelegător faţă de noi, tinerii, chiar dacă uneori comportările noastre erau nechibzuite.
II - Advent: luni, 10 decembrie 2012 (Lc 5,17-26)
Evanghelistul notează cu uimire că Isus „văzând credinţa lor” l-a vindecat pe paralitic. Miracolul se realiza prin credinţa prietenilor acelui paralitic; o credinţă făcută din iubire, din tenacitate, din perseverenţă şi chiar viclenie. Ajung să desfacă acoperişul casei pentru a-l purta pe prietenul lor la Isus. Iată ce provoacă alianţa dintre ucenicii lui Isus şi cei săraci. Acel grup de prieteni pune în centrul scenei un bolnav, care nu este numai cu trupul dar are şi o inimă. Isus, din partea sa, văzând acea credinţă, văzând acea iubire, vindecă paraliticul în mod deplin, încă mai mult decât se aşteptau. De fapt, îndreptându-se spre acel bolnav, Isus îi spune: „Ţi se iartă păcatele”. Nimeni din cei prezenţi n-au încercat aceasta; în cazul în care voiau vindecarea bolii – şi fariseii numai aceasta aşteptau – nu din iubire faţă de bolnav, dar pentru a discredita pe Isus. Doar profetul din Nazaret, pe lângă trup vede şi inima acelui paralitic, adică nevoia de a fi iertat, de a fi acceptat, de a fi iubit. Şi îi dă sănătatea trupului ca şi a inimii. Putem transforma un pic afirmaţia lui Isus: „nu cu pâine trăieşte săracul, dar şi cu iubire”. Noi credincioşii trebuie şi astăzi a continua ceea ce au făcut acel grup de prieteni. E frumos lucru să spui că creştinii sunt şi astăzi prietenii celor săraci, al celor bolnavi, al celor slabi. Şi de aici începe vindecarea. Evanghelia de fapt afirmă: „văzând credinţa lor” l-a vindecat pe paralitic. (Sursa: mons. V. Paglia; trad. pr. Isidor Chinez).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)