† Duminica a 6-a de peste an [B]: Darul vindecării [14 februarie 2021]

Darul vindecării

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (14 februarie 2021) 

Lecturi:  Levitic 13,1-2.45-46; 1Corinteni 10,31-33; 11,1; Evanghelia Marcu 1,40-45; lecturi biblice

Omilie

Isus și-a început viața publică în Galileea. A predicat despre Dumnezeu că este aproape de oameni; a vindecat bolnavi. Duminica trecută părăsește Cafarnaum pentru a vesti Evanghelia și în alte părți. Prima întâlnire este cu un lepros: îl vindecă, depășind frica de a se apropia de el, atingându-l, el, cel curat pe cel necurat. Învățătura de astăzi este problema bolii. Ne-am confruntat și duminica trecută: soacra lui Petru, mulți bolnavii și posedați de diavol. Boala era considerată o putere ostilă, de izolare, dar învinsă de Cristos. Prima lectură stabilește o normă: bolnavul de lepră trebuie considerat „impur” și exclus din comunitatea lui Israel. Evanghelia se împotrivește acestei norme „levitice” întrucât Isus acționează față de leproși ca unul care se apleacă asupra nenorocirii lor și-i integrează în comunitate, după vindecare. Nu-i îndepărtează, dar le dă demnitatea de fiu a lui Dumnezeu. Apostolul Paul îi îndeamnă pe creștini la o viața de laudă continuă spre gloria lui Dumnezeu. Și realitatea fizică, materială, a fost ridicată de Cristos la a fi plăcut lui Dumnezeu. 

Fericirile sociale

Fericiți cei care nu folosesc oamenii pentru a garanta un profit.
Fericiți cei care refuză competiția și consumismul.
Fericiți cei care nu trebuie să apere bogățiile.
Fericiți cei care strâng mâna celui bolnav.
Fericiți cei care primesc un copil așa-zis cu handicap.
Fericiți cei care asistă părinții în vârstă și infirmi.
Fericiți cei care în tăcere își dă seama de mângâierile lui Dumnezeu.
Fericiți cei care nu cred în idoli.
Fericiți cei care se opresc și întreabă dacă este nevoie de ajutor.
Fericiți cei care se pun de partea ultimilor.
Fericiți cei care cred în iubire. 

Fericirile (Mt 5,3-12)

³ „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! 
⁴ Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi! 
⁵ Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul! 
⁶ Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura! 
⁷ Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor [afla] milostivire! 
⁸ Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu! 
⁹ Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu! 
¹⁰ Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! 
¹¹ Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea.
¹² Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri! Căci aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră.

(sursă: https://www.altranarrazione.com/2016/11/beatitudini-sociali.html; trad. I.C.).

A fost odată...

Centrala de la Cernobîl (26 aprilie 1986).

32 de ani de la dezastrul de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istorie.

Pe 26 aprilie 1986, la 1.23 noaptea, la Centrala de la Cernobîl s-a produs cel mai mare accident nuclear din istoria omenirii, urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare. Un nor de precipitaţii radioactive s-a îndreptat spre părţile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei şi părţile estice ale Americii de Nord. Suprafeţe mari din Ucraina, Belarus şi Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Cât de mare a fost iradierea în România nu se poate aprecia cu exactitate, mai cu seamă că partea sovietică a dorit să minimalizeze accidentul în prima fază.

(sursă: https://www.dcnews.ro).

Ucraina.

Stephen Hawking a murit... binecuvântat de papi...

Blessed Paul VI with Stephen Hawking (https://twitter.com/).

Stephen Hawking a murit, miercuri dimineaţă (14 martie 2018), „în linişte”, în locuinţa sa din Cambridge, potrivit purtătorului de cuvânt al familiei, citat de BBC. Avea 76 de ani, se deplasa într-un scaun cu rotile și comunica prin computer, mintea lui însă era a unui geniu.

Papa Benedict al XVI-lea îl binecuvântează.

Și papa Francisc.

A încercat o viață întreagă  să explice „cum” funcționează Universul... iar acum va cunoaște și „de ce”. (de pr. Giovanni Berti). (sursă: https://www.facebook.com/francisc.dobos; https://www.facebook.com/giovanni.berti).

Odihna ce veșnică dă-i-o lui, Doamne,

și lumina fără de sfârșit să-i strălucească.
Să se odihnească în pace.
Prin mila lui Dumnezeu. Amin.

Mesajul sfântului parinte Francisc de Zi Mondială a Bolnavului (11 februarie 2018)

Mater Ecclesiae: „«Iată fiul tău... Iată mama ta».

Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el...” (In 19,26-27).

Iubiţi fraţi şi surori,

Slujirea Bisericii adusă celor bolnavi şi celor care se îngrijesc de ei trebuie să continue cu vigoarea mereu reînnoită, în fidelitate faţă de mandatul Domnului (cf. Lc 9,2-6; Mt 10,1-8; Mc 6,7-13) şi urmând exemplul foarte elocvent al Întemeietorului şi Învăţătorului său.

Anul acesta tema Zilei Bolnavului ne este dată de cuvintele pe care Isus, înălţat pe cruce, le adresează mamei sale Maria şi lui Ioan: „«Iată fiul tău... Iată mama ta». Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el” (In 19,26-27).

1. Aceste cuvinte ale Domnului luminează profund misterul crucii. Ea nu reprezintă o tragedie fără speranţă, ci locul în care Isus îşi arată gloria sa şi lasă voinţele sale extreme de iubire, care devin reguli constitutive ale comunităţii creştine şi ale vieţii fiecărui discipol.

Înainte de toate, cuvintele lui Isus dau naştere vocaţiei materne a Mariei faţă de întreaga omenire. Ea va fi îndeosebi mama discipolilor Fiului său şi se va îngriji de ei şi de drumul lor. Şi noi ştim că îngrijirea maternă a unui fiu sau a unei fiice cuprinde fie aspectele materiale fie cele spirituale ale educaţiei sale.

Durerea de nedescris a crucii străpunge sufletul Mariei (cf. Lc 2,35), dar nu paralizează. Dimpotrivă, ca Mamă a Domnului începe pentru ea un nou drum de dăruire. Pe cruce Isus se preocupă de Biserică şi de întreaga omenire, iar Maria este chemată să împărtăşească chiar această preocupare. Faptele Apostolilor, descriind marea revărsare a Duhului Sfânt la Rusalii, ne arată că Maria a început să-şi desfăşoare misiunea sa în prima comunitate a Bisericii. o misiune care nu se termină niciodată.

Iuliu Maniu (1873-1953): cum a murit liderul țărănist acum 63 de ani

 

Iuliu Maniu la proces.

Sursa: www.corneliu-coposu.eu

 

 

5 februarie, 1953.  Iuliu Maniu, om politic şi preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, înceta din viață într-una dintre celulele  închisorii de la  Sighet.

 

Închisoarea de la  Sighetu Marmaţiei, una dintre cele mai sinistre locuri de detenție din istoria României, a fost locul ales de autorităţile comuniste pentru a extermina elita României interbelice. Alături de oamenii politici care au făurit România Mare, acolo au fost închişi episcopi greco-catolici şi romano-catolici, oameni de cultură sau, pur şi simplu, oameni care au luptat împotriva bolşevismului. Iuliu Maniu s-a stins pe un ger puternic, în data de 5 februarie 1953.

 

Iuliu Maniu se afla în arest din 14 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău puse la cale de către autoritățile comuniste. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi încarcerat la penitenciarul din Galaţi. În 1951, când avea deja 78 de ani, este transferat, alături de alţi lideri ţărănişti, la închisoarea de la Sighetu Marmaţiei (cunoscută ca şi „închisoarea miniştrilor”).  În august 1951 a fost transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet, unde a și murit, potrivit descoperă.ro.

 

După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur.

 

Născut la Şimleu Silvaniei, în Sălaj, la 8 ianuarie 1873, Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai importanţi lideri politici pe care i-a avut România.

 

Unificatorul şi creatorul statului naţional modern, fost prim ministru al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, nobil din Bădăcin şi lider al Opoziţiei democratice, apropiat al regelului Mihai, s-a sfârşit în chinuri cumplite, la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani.

 

Olimpia Zamfirescu, reprodusă de Ivor Porter, povesteşte ultima clipă petrecută alături de Maniu: „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”.

 

Ultimele zile din viaţa lui Maniu sunt descrise de fostul jurnalist şi critic de teatru Nicolae Carandino, colegul său de celulă, într-un volum de memorii intitulat Nopţi albe, zile negre, apărut în 1992. Carandino scrie că, înainte de a muri, Maniu i-a povestit că „îi părea rău de doi oameni, pe care avea senzaţia că îi nedreptăţise”: Grigore Iunian şi fruntaşul basarabean Constantin Stere.

 

De asemenea, Carandino a relatat din perspectiva sa noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.

 

Regimului îi era frică şi de moartea lui Maniu. Vasile Ciolpan ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: „În celula nr... s-a stins lumina”.

 

Iuliu Maniu și amintirea unei iubiri neîmplinite. Carandino a dezvăluit  că Maniu i-a povestit despre Clara, farmacista unguroaică din Şimleu Silvaniei care a fost marea (probabil şi singura) iubire a lui, potrivit adevărul.ro. „A venit vorba, în decursul timpului, şi despre femei. Mi-a povestit că, în tinereţe, iubise o farmacistă din Şimleu, se numea Clara şi era unguroaică”. „Am renunţat, bineînţeles. Nu puteam eu, nepotul lui Coroianu, destinat să fiu şeful Partidului Naţional din Ardeal, să iau drept soţie o unguroaică”, i-ar fi povestit Iuliu Maniu colegului său de celulă.

 

Mai mult, Nicoale Carandino susţine că imaginea frumoasei farmaciste din Şimleul Silvaniei şi a iubirii neîmplinite dintre ei l-ar fi urmărit pe Iuliu Maniu până în ultima clipă, ultimele cuvinte rostite înainte de a-şi da ultima suflare făcând trimitere la acest episod din viaţa sa: „Ce frumoasă femeie era Clara”.

 

(Crișan Andreescu, „Iuliu Maniu. Cum a murit liderul țărănist acum 63 de ani”; sursă: http://www.dcnews.ro/iuliu-maniu-cum-a-murit-liderul-aranist-acum-63-de-ani_496529.html#sthash.8NCLNv2x.dpuf).



 

Parabolă unui „bolnav terminal”

Asistentă medicală...

 

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon… din leagăn spre mormânt… Era ajuns la ultima fază a vieții sale. Zăcea în spital, cu o inimă nenorocită sau cu un cancer în metastază sau cu rinichii blocați: în parabolă era un „bolnav terminal”. Trece pe lângă el un medic: vede un „caz interesant” din care se poate învăța multe, cu o contribuție remarcabilă la progresul științei. Și-a pus la punct cu grijă un program de cercetare și nu a uitat nimic nici un detaliu al bolii, după cum rezultă dintr-un articol publicat într-o revistă științifică din specialitatea sa. Și a trecut mai departe liniștit în conștiința sa.

 

După aceea se apropie capelanul spitalului. După ce i-a făcut un discurs drăguț despre voința lui Dumnezeu, despre resemnarea și despre ispășirea păcatelor, îi ascultă spovada și îi dădu și împărtășania, în așteptarea ultimul sacrament, „ungerea bolnavului” – in-extremis –, când nu și-a pierdut conștiința.

 

Bolnavul a fost prins de o echipă medicală de maximă eficiență: a făcut totul pentru el – cu bisturiul, cu iradiația, cu medicamente de tot felul – reușind să-l facă viu („viu”?) după câteva luni peste media statistică a acestor cazuri. E adevărat că nu au vorbit cu bolnavul despre progresul strategiilor terapeutice la care îl spuneau, dar făceau cu adevărat „tot ce era posibil”: li-am spus și rudelor, atunci când i-am întâlnit în treacăt în coridor, după ce bolnavul devenise pe neașteptate mort, fără a fi fost recunoscut ca mort.

 

A fost și o asistentă medicală în pavilionul din spital. Împărțea medicamentele la momentul potrivit, lua temperatura la ora prescrisă, purta prânzul și ajuta bolnavii să se hrănească. Pe scurt făcea nici mai mult nici mai puțin decât datoria ei. Dar ea considera că este de datoria ei să nu fugă de privirile pline de întrebări ale bolnavului, să-l asculte, să-i permită să se exprime în neliniștea sa, încercând să aline stările proaste mari și mici. Ea le dădea mai mult decât simple îngrijiri: se îngrijea de ei. Își dedica timpul său și perdea timpul chiar ascultând pe rudele lui. Când era în agonie, ea era cea care stătea să-i umezească buzele, să-i usuce sudoarea, să-i întină o mănă.

 

Care dintre ei, după tine, s-a comportat cu aproapele în acel om care a căzut în anticamera morții?

 

„Cel care a avut milă de el”.

„Mergi și fă și tu la fel cu aproapele tău!”

 

(Sandro Spinsanti, Presentazione la Patrick VERSPIEREN, Eutanasia? Dall’accanimento terapeutico all’accanimento dei morenti, trad. pr. Isidor Chinez, p. 8-9).