Panis Angelicus (Pâinea îngerilor)

XVIII (B): Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele

LECTIO DIVINA

Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei

şi lumină pentru cărările mele

(Psalmul 119,105)

TEXTUL BIBLIC: Ioan 6,24-35

24 Când mulţimea a văzut că Isus nu este acolo, nici ucenicii lui, au intrat şi ei în bărcile cele mici şi au venit la Cafarnaum, căutându-l pe Isus. 25 Şi găsindu-l dincolo de mare, i-au zis: "Învăţătorule, când ai venit aici?" 26 Isus le-a răspuns: "Adevăr, adevăr vă zic: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâine şi v-aţi săturat. 27 Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, el pe care l-a pecetluit Dumnezeu Tatăl". 28 Atunci au zis: "Ce trebuie să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?" 29 Isus a răspuns: "Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în acela pe care l-a trimis el". 30 Atunci l-au întrebat: "Ce semn faci tu, ca să vedem şi să credem în tine? Ce vei face? 31 Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, precum este scris: „Pâine din cer le-a dat lor să mănânce”". 32 Isus le-a zis: "Adevăr, adevăr vă spun, nu Moise v-a dat pâinea coborâtă din cer, ci Tatăl meu vă dă adevărata pâine venită din cer. 33 Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii". 34 Au spus către el: "Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta". 35 Şi Isus le-a zis: "Eu sunt pâinea vieţii: cel care vine la mine nu va flămânzi şi cine crede în mine nu va înseta niciodată".

Rugăciunea Tatăl nostru la Părinţii Bisericii - partea întâia

La editura Parole et Silence în colaborare cu departamentul Histoire et Théologie al Institutului catolic din Toulouse a apărut volumul Tatăl nostru la Părinţii Bisericii. Cartea conţine o serie de studii elaborate, la un nivel ştiinţific deosebit, de către cercetători în domeniu, prezentând cele mai renumite comentarii patristice, precum şi alte chestiuni legate de originea şi transmiterea Rugăciunii domneşti.

În Preambul, coordonatorul Daniel Vigne expune trama acestei culegeri: şaisprezece comentatori patristici ai rugăciunii Pater noster, începând din sec. I şi până în sec. VI: de la evanghelistul Luca la papa Grigore cel Mare. Alte trei studii tematice (traducerile latine ale textului rugăciunii, tradiţiile baptismale, dar şi interpretările penitenţiale ale acesteia) scot în evidenţă interferenţele dintre autorii antici. Şapte părinţi greci şi tot atâţia latini, condimentaţi cu aroma siriacă a episcopului Iacob de Sarug, stabilesc echilibrul Orient-Occident al volumului de faţă.

Preotul diocezan Louis Barlet, exeget şi scriitor, fin specialist al Evangheliei după Luca deschide seria cu un studiu intitulat „Rugăciunea Domnească în cuprinsul celei de-a treia Evanghelii (Lc 9,51-11,28)”.

Istoria sărbătorii Porţiunculei

În ziua de 2 august va fi sărbătoarea numită a Porţiunculei. În continuare, iată câteva date despre această importantă sărbătoare, celebrată cu mare fast în întreaga Biserică.

 

Maiestuoasa bazilică "Sfânta Maria a Îngerilor" în Porţiuncula, construită din ordinul papei Pius al V-lea începând cu anul 1569 şi care a fost ridicată la circa 4 kilometri depărtare de Assisi, cuprinde între zidurile sale vechea capelă numită Porţiuncula, legată de memoria sfântului Francisc de Assisi, aceasta fiind leagănul ordinelor franciscane.

 

Tocmai în acest loc, sfântul Francisc de Assisi a avut inspiraţia să ceară papei indulgenţa care a fost numită mai târziu, a Porţiunculei. Iată cum i-a venit sfântului Francisc această idee: într-o noapte din luna iulie a anului 1216, în timp ce se afla în genunchi în faţa altarului Porţiunculei cufundat în rugăciune, a văzut pe neaşteptate o lumină care strălucea pe zidurile capelei. Aşezaţi pe tron, înconjuraţi de o mulţime de îngeri, învăluiţi într-o lumină de nedescris, au apărut Isus şi sfânta Fecioară Maria. Mântuitorul l-a întrebat pe sfântul Francisc ce har ar dori pentru binele oamenilor. Sfântul Francisc a răspuns umil: "Deoarece acela care îţi vorbeşte este un păcătos mizerabil, o, Dumnezeule îndurător, el îţi cere milă pentru fraţii săi păcătoşi; iar toţi cei care vor intra în această biserică să aibă de la tine, Doamne, care vezi chinurile lor, iertare pentru păcatele comise". "Ceea ce ceri tu, o, frate Francisc, este mare - îi spuse Domnul - dar de lucruri mai mari este demn şi vei obţine lucruri şi mai mari. Accept, deci, rugăciunea ta, dar cu condiţia ca tu să ceri vicarului meu de pe pământ, din partea mea, această indulgenţă". Era indulgenţa iertării.

Sfântul Eusebiu, episcop de Vercelli

După ce împăratul Constantin cel Mare, prin decretul de toleranţă dat la Milano, în anul 313, a recunoscut libertatea cultului creştin, pentru Biserică a început opera de organizare şi consolidare; la această operă a contribuit şi primul episcop de Vercelli, Sfântul Eusebiu, prieten şi colaborator al Sfântului Atanasie din Alexandria şi al Sfântului Ilarie din Poitiers.

Eusebiu s-a născut în Insula Sardinia, pe la începutul secolului al IV-lea; asemenea multor „provinciali" înstăriţi şi inteligenţi, a venit la Roma pentru a-şi completa studiile şi a se angaja într-o activitate rentabilă, în domeniul politicii sau al jurisprudenţei. De acasă nu se numea Eusebiu, dar şi-a luat acest nume la botez, după ce s-a convertit la creştinism. Deoarece a fost botezat de însuşi papa Eusebiu, tânărul sardinian a cerut să i se dea acest nume, după exemplul sclavilor eliberaţi, care, din recunoştinţă faţă de stăpânul lor, îi purtau numele atunci când acesta le acorda libertatea.

Din simplu lector al Bisericii din Roma, în scurt timp a fost hirotonit preot, şi apoi, în 345, a fost sfinţit episcop cu sediul la Vercelli, un vechi oraş din apropiere de Milano. În cei 26 de ani de păstorie, Eusebiu a fost pentru Vercelli ceea ce, peste timp, va fi Ambrozie pentru Milano: un păstor zelos, cu multe iniţiative, preocupat intens de viaţa întregii Biserici, chiar şi dincolo de hotarele restrânse ale diecezei sale. A consacrat prima catedrală în oraşul de reşedinţă, stabilind un ritual liturgic nou. Una dintre iniţiativele cele mai originale, în domeniul pastoral, a fost aceea privitoare la clerul diecezan, pe care l-a obligat la viaţă comună, în diferitele localităţi ale teritoriului său. Această experienţă, introdusă pentru prima dată de el în Occident, va fi reluată peste douăsprezece veacuri de către diferiţi reformatori ai clerului.

Timpul în care a trăit Sfântul Eusebiu era frământat încă de luptele teologice între ariani, care învăţau că Isus Cristos a fost cea mai desăvârşită făptură omenească, dar nu Dumnezeu, şi catolici, care mărturiseau că Isus Cristos este Om şi Dumnezeu adevărat într-o singură persoană dumnezeiască. Deşi Sinodul Ecumenic de la Nicea (325) îi condamnase pe Arie şi discipolii lui, doctrina propusă de el se răspândea în continuare. Sfântul Eusebiu se află în rândul apărătorilor credinţei de la Nicea, alături de marele Sfânt Atanasie, pe care împăratul Constans, urmaşul lui Constantin, influenţat de ariani, l-a trimis de mai multe ori în exil.

Şi Eusebiu a fost exilat, după ce, la Sinodul din Milano, ereticii au obţinut, în mod fraudulos, câştig de cauză. Sfântul episcop a fost trimis în lanţuri până în îndepărtata Palestina, unde a rămas şase ani deţinut în închisoarea din Scitopoli. Împăratul Iulian Apostolul, favorabil Bisericii creştine la începutul domniei sale, i-a dat libertatea; Eusebiu s-a dus mai întâi să-l viziteze pe Sfântul Atanasie, la care a rămas scurt timp. Întorcându-se la scaunul său episcopal, a colaborat cu episcopul Ilarie de Poitiers, pentru a vindeca rănile pricinuite Bisericii în părţile de nord ale Italiei. Sfântul Eusebiu este amintit şi în istoria literaturii creştine vechi, pentru că a tradus în limba latină „Comentariu" la Psalmi, scris în greceşte de către Eusebiu din Cezareea (236-340), părintele istoriei bisericeşti. Despre moartea Sfântului Eusebiu de Vercelii se ştie doar atât: că s-a petrecut în anul 371.

Numele Eusebiu a fost folosit prima dată de către creştini, pornind de la adjectivul grecesc: „eusebë" - cucernic, blând, evlavios, pios; acest adjectiv e compus din „eu", bine, şi „sebo", a preţui, a da cinste. Există şi forma feminină Eusebia. Acestor nume, în limba latină, le corespund numele de botez: Plus şi Pia. Martirologiul Roman menţionează aproape douăzeci de sfinţi cu numele Eusebiu şi o sfântă martiră cu numele Eusebia, comemorată la 29 octombrie. Aceste nume amintesc rugăciunea pe care Apostolul Pavel o înălţa pentru toţi urmaşii lui Cristos. „Nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă fie dată din plin cunoaşterea voinţei lui, cu toată înţelepciunea şi înţelegerea spirituală, ca să duceţi o viaţă vrednică de Domnul, întru totul pe placul lui" (Col l,9-10).

Sfântul Alfons Maria de Liguori, episcop şi învăţător al Bisericii

Fiul soţilor Iosif de Liguori şi Ana n. Cavalieri, din oraşul Neapole, născut la 27 septembrie 1696, a primit la botez numele de Alfons; mai târziu, pentru a-şi aminti fără încetare de Preacurata Fecioară Maria, a adăugat la numele de botez şi pe acela de Maria, şi acum este cunoscut sub numele de Alfons Maria de Liguori. De mic s-a dovedit un „copil-minune", pentru uşurinţa uimitoare cu care învăţa diferite limbi, cunoştinţe ştiinţifice, deprinderi artistice; a dovedit înclinaţii deosebite şi pentru muzică. La vârsta de 16 ani, era doctor în dreptul civil şi bisericesc; în scurt timp, a devenit cel mai căutat şi temut avocat din ţinutul Neapolului. Datorită calităţilor sale excepţionale şi a situaţiei tatălui său, căpitan pe galerele regale, Alfons visa un viitor extraordinar. Intervine însă neprevăzutul. În anul 1723, primeşte să-l apere într-un proces pe ducele de Gravina împotriva principelui de Toscana. După o pledoarie zdrobitoare, se descoperă alte documente care dovedesc că adevărul era altul. Alfons se prăbuşeşte; era hotărât ca niciodată să nu-şi păteze sufletul cu minciuna şi nedreptatea. Acum se consideră vinovat, deşi el fusese de bună-credinţă, şi hotărăşte să renunţe la această activitate. La 21 decembrie 1726, a fost sfinţit preot.

Sf. Ignaţiu de Loyola, preot

Ignaţiu este al doisprezecelea copil al unei familii nobile şi s-a născut în anul 1491, în castelul Loyola din Ţara Bascilor, Spania. La vârsta de 14 ani, a primit tonsura clericală, primul pas spre viaţa preoţească, dar, nesimţind nici o atracţie spre o astfel de viaţă, a încins sabia cavalerească şi a urmat cariera militară. Pe când era angajat într-o luptă de apărare a oraşului Pamplona (în nordul Spaniei), un obuz îi rupe piciorul şi chiar îi pune viaţa în primejdie. După primele îngrijiri, începe o perioadă lungă de convalescenţă. Pentru a-i trece timpul mai uşor, cere să i se aducă diferite romane, dar, deoarece în casă nu se aflau astfel de cărţi, începe să citească „Legenda de aur" - o colecţie cu multe vieţi de sfinţi - şi „Viaţa lui Isus". Pe măsură ce înaintează cu lectura, sufletul lui se transformă, astfel încât, după ce s-a vindecat complet, se duce şi atârnă sabia la altarul Maicii Domnului din Mănăstirea Monserrat şi face jurământ de castitate pentru toată viaţa. Îmbrăcat într-un sac, cere să fie primit la spitalul din Manreza, de unde adesea se retrage într-o peşteră şi petrece timp îndelungat în rugăciune şi meditaţie. Ca rod al frământărilor sufleteşti prin care a trecut şi al luminilor primite de sus, redactează acea carte de aur, care, deşi mică, a săvârşit nenumărate şi adevărate minuni de transformare a sufletelor: „Exerciţii spirituale pentru a te învinge pe sine însuţi şi a-ţi orândui viaţa proprie fără a te lăsa determinat de vreo afecţiune dezordonată". Cu gândul de a dobândi de la Dumnezeu harul cunoaşterii drumului pe care trebuie să-l urmeze în viaţă, face un pelerinaj la locurile Sfinte, cerşind cu umilinţă cele necesare pentru călătorie şi pentru viaţă şi primind bucuros insultele pe care i le adresau unii dintre călători. La întoarcere, ştia ce avea de făcut. Începe să frecventeze şcoala, mai întâi la Barcelona, apoi la Salamanca, şi, în cele din urmă, la Paris. Cu toate că era luat în râs din pricina vârstei lui înaintate, el nu s-a descurajat; până la urmă, purtarea lui demnă şi viaţa sufletească profundă pe care o ducea l-au făcut respectat de către toţi. În jurul lui s-a format un grup de opt tineri eminenţi, captivaţi de idealurile apostolice ale lui Ignaţiu, şi, în ziua de 15 august 1534, au făcut împreună un legământ de a merge să răspândească credinţa lui Cristos în mijlocul păgânilor. După ce şi-au terminat studiile, au trecut în Italia, ca să pregătească călătoria spre Locurile Sfinte. Împrejurările sociale şi politice nu le-au permis să-şi împlinească promisiunea făcută, de aceea, s-au hotărât să se prezinte la Sfântul Părinte Papa Paul al III-lea şi să-i pună la dispoziţie întreaga lor viaţă, pentru a sluji Biserica acolo unde vor fi trimişi. În anul 1540, Papa Paul al III-lea aprobă societatea în care ei s-au constituit, numită „Societatea lui Isus" şi având ca deviză: „Ad majorem Dei gloriam" - „Spre mai marea slavă a lui Dumnezeu".

Gândul zilei

 

„Statul-zeu, zeul unui univers fără dumnezeu,

care va fi în curând un univers fără oameni,

făcând astfel răsunătoare

misterioasa solidaritate a lui Dumnezeu şi a omului,

care este cel mai slăvit mister al creştinilor”

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1369).